Cassation annulled for failing to distinguish substantive legal errors from factual re-evaluation in tort liability for financial assurance measures

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare in judecata înregistrată pe rolul Tribunalului Iasi, secţia a II a de contencios administrativ si fiscal, aşa cum a fost modificata, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat chemarea în judecată a pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (denumită în continuare, ANAF) şi a Administraţiei Judeţene a Finantelor publice Iasi pentru ca, în urma administrării în contradictoriu a probatoriului, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 370.370,52 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 367.962 RON, indisponibilizată prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 80075 din 10.01.2011 emisă de Garda Financiară, secţia Judeţeană Iaşi începând cu data de 19.01.2011 şi până la data 10.12.2019; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.357 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 129/16.02.2023 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, prescripţiei dreptului la actiune şi inadmisibilităţii. S-a admis cererea aşa cum a fost precizată formulata de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iasi şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 357.816,92 RON către reclamantă. Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 10.068,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentate de onorariu expert si taxa de timbru.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10.01.2023 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din lipsă de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 25.01.2023, pronunţarea făcându-se conform prevederilor art. 396 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Împotriva sentinţei civile nr. 129/16.02.2023 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă. de contencios administrativ şi fiscal a declarat apel Agenţia Naţională de Administrare Fiscal.

Prin apelul declarat, s-a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin decizia nr. 494/2024 din 10 decembrie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelurile principale formulate de apelantele-intimate Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi apelul incident formulat de intimata-apelantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 129/2023, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal la data de 16.02.2023, pe care o schimbă în parte, în sensul:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi;

A respins cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Iaşi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei;

A respins, ca nefondată, cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate ce nu contravin prezentei decizii.

A respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta-intimată Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.10.2023, dată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi retrimiterea cauzei spre rejudecare în vederea aplicării corecte de către instanţa de apel a normelor de drept material incidente în cauză.

În drept, au fost invocate dispozţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta-reclamantă arată că prin decizia pronunţată, instanţa de apel a constatat că recursul formulat de pârâta ANAF este întemeiat cu privire la neîndeplinirea condiţiei faptei ilicite reţinută de prima instanţă în sarcina acestei pârâte, redând pasaje din considerentele deciziei; în finalul raţionamentului expus, instanţa de apel a mai menţionat că din cuprinsul ordonanţei de clasare rezultă că procesul penal a avut un caracter sinuos, instanţa penală desfiinţând o soluţie de netrimitere în judecată şi una de clasare, acest parcurs atestând că sesizarea Gărzii Financiare a avut un fundament, faptele penale imputate având un caracter complex şi comportând interpretări şi probatorii laborioase, care au necesitat un timp îndelungat, în cele din urmă concluzia fiind aceea că fapta care a format obiectul cercetărilor nu este prevăzută de legislaţia penală.

Recurenta-reclamantă susţine că un prim motiv de nelegalitate al soluţiei pronunţate de instanţa de apel derivă din confuzia realizată de această între două elemente distincte ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită şi forma de vinovăţie cu care aceasta e săvârşită. Aşadar, dintr-o primă perspectivă, soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1.357 alin. (1) C. civ., care prevăd că fapta ilicită şi vinovăţia sunt elemente distincte ale răspunderii civile delictuale, inexistenţa faptei ilicite neputând fi dedusă din săvârşirea acesteia cu o anumită formă de vinovăţie aşa cum a considerat instanţa de apel.

Astfel, arată că, deşi în debutul raţionamentului propriu, instanţa de apel a menţionat că sunt întemeiate criticile pârâtei ANAF cu privire la inexistenţa faptei ilicite, în dezvoltarea acestuia instanţa a reţinut că Garda Financiară (a cărei succesoare este ANAF), "nu a acţionat cu rea credinţă", că scopul urmărit prin luarea măsurilor asigurătorii nu fost cel de a bloca activitatea reclamantei ci de a recupera prejudiciul estimat, precum şi faptul că speţa a avut un caracter complex astfel că sesizarea organelor penale de către Garda Financiară a fost fundamentată.

Este evident că argumentele expuse în motivarea deciziei nu vizează existenţa sau inexistenţa faptei ilicite ci se referă Ia poziţia subiectivă a pârâtei de la momentul săvârşirii faptei, instanţa de apel expunând o serie de circumstanţe care, în opinia sa, demonstrează faptul că Garda Financiară nu a acţionat cu rea credinţă şi că scopul urmărit de aceasta prin instituirea măsurilor asigurătorii a fost unul legitim (recuperarea prejudiciului estimat şi nu blocarea activităţii reclamantei), fapt atestat şi prin caracterul complex al speţei.

Un al doilea motiv de nelegalitate al soluţiei pronunţate de instanţa de apel decurge, în opinia recurentei-reclamante, din aplicarea greşită a art. 1.357 alin. (2) C. civ. care statuează că "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Arată că, în ciuda clarităţii acestei prevederi legale, instanţa de apel a susţinut faptul că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credinţe a autoarei faptei ilicite, altfel spus că aceasta nu a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, instanţa menţionând că Garda Financiară nu a urmărit blocarea activităţii reclamantei prin instituirea măsurilor asigurătorii.

Recurenta-reclamantă susţine că aplicarea greşită a disp. art. 1.357 alin. (2) C. civ. este evidentă, întrucât fapta ilicită constând în emiterea unui proces-verbal conţinând constatarea nereală cu privire la neînregistrarea unor venituri de către reclamantă a fost săvârşită de Garda Financiară cel puţin cu forma de vinovăţie a culpei fără prevedere (neglijenţei), în care făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi în condiţiile date, trebuia şi putea să-l prevadă.

Or, instanţa de apel nu a expus niciun argument din care să rezulte că Garda Financiară nu a săvârşit fapta nici măcar cu forma de vinovăţie a celei mai uşoare culpe, formă suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

În condiţiile în care în activitatea pe care o desfăşoară autorităţile publice sunt obligate să cunoască şi să respecte legea, este evident că emiterea unui act conţinând o constatare nereală (aspect constatat ulterior de organele de urmărire penală) cu privire la neînregistrarea de către reclamantă, în contabilitate, a unor venituri reprezintă o faptă săvârşită cel puţin cu forma de vinovăţie a culpei fără prevedere.

Împrejurarea invocată de instanţa de ape! cu privire la parcursul sinuos al dosarului penal precum şi cu privire la complexitatea acestuia nu au relevanţă în cauză, pe de o parte, motivat de împrejurarea că aceste circumstanţe nu înlătură forma de vinovăţie a culpei celei mai uşoare în săvârşirea faptei, iar, pe de altă parte. întrucât desfiinţarea de către instanţa de judecată a soluţiilor de netrimitere în judecată şi, ulterior, de clasare dispuse de organul de urmărire penală a fost cauzată de insuficienţa probatoriului administrat în faza de urmărire penală şi nu de caracterul complex al cauzei.

Recurenta-reclamantă invocă un al treilea motiv de nelegalitate ce derivă din constatarea de către instanţă a inexistenţei faptei ilicite, întrucât măsurile asigurătorii ar fi fost dispuse în concordanţă cu legislaţia în vigoare, precum şi din faptul că reclamanta nu a contestat la momentul respectiv Decizia nr. 800075/10.01.2011 prin care Garda Financiară a instituit aceste măsuri.

Arată că, potrivit art. 6 din Codul administrativ, funcţionarea şi activitatea tuturor autorităţilor administraţiei publice este subordonată principiului legalităţii; în cazul concret, caracterul ilicit al faptei este reprezentat de constatarea nereală a săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală, faptă ce încalcă normele de conduită care obligă organele/instituţiile administraţiei publice să realizeze doar constatări corecte, conforme situaţiei de fapt reale, constatare ce a stat la baza instituirii ulterioare de măsuri asigurătorii.

Argumentul instanţei conform căruia reclamanta nu a contestat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, consideră recurenta că nu are nicio relevanţă în cauză, deoarece fapta ilicită a constat în emiterea de către Garda Financiară a Procesului-verbal din 29.12.2010 conţinând aprecierea greşită cu privire la neînregistrarea unor venituri în contabilitate, decizia de instituirea a măsurilor .asigurătorii reprezentând doar un act prin care au fost valorificate constatările nereale cuprinse în procesul-verbal anterior menţionat.

Altfel spus, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este viciată de vreun motiv de nulitate propriu, intrinsec, nelegalitatea acestui act fiind una derivată din cea a Procesului-verbal din 29.12.2010 emis de Garda Financiară.

Or, Procesul-verbal din 29.12.2010 emis de Garda Financiară conţinând aprecierea greşită cu privire la săvârşirea unei pretinse infracţiuni de evaziune fiscală nu este un act administrativ (aşa cum în mod eronat se menţionează în decizia recurată) ci doar un act constatator cu privire la o situaţie de fapt, act care a fost valorificat ulterior prin sesizarea organelor de urmărire penală şi prin instituirea măsurilor asigurătorii asupra conturilor reclamantei. Nefiind un act administrativ, procesul-verbal în cauză nu putea fi contestat şi nici anulat de instanţa de contencios administrativ, constatările cuprinse în cadrul acestui document neputând fi infirmate decât în cadrul urmăririi penale demarate ca urmare a întocmirii respectivului proces-verbal (a se vedea art. 61 alin. (5) C. proc. pen.).

Consideră că odată constatată săvârşirea unei infracţiuni (chiar şi în mod greşit, aşa cum s-a dovedit ulterior în cadrul urmăririi penale), organul de control era obligat să dispună instituirea măsurilor asigurătorii, fapt realizat prin emiterea Deciziei nr. 800075/10.01.2011.

Prin urmare, recurenta arată că susţinerea instanţei de apel conform căreia legislaţia în vigoare permitea Gărzii Financiare să instituie măsuri asigurătorii nu echivalează cu inexistenţa unei fapte ilicite. Faptul că legislaţia în vigoare reglementa procedura de instituirea a măsurilor asigurătorii nu este de natură a înlătura nelegalitatea (de fond) a acestor măsuri în situaţia în care acestea au fost dispuse pe baza unei aprecieri nereale a aceluiaşi organ de control cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

În concluzie, recurenta-reclamantă susţine că argumentele instanţei de apel privitoare la inexistenţa faptei ilicite sunt nefondate, aceasta constând în emiterea de către Garda Financiară, secţia Judeţeană Iaşi a Procesului-verbal din 29.12.2010 conţinând aprecierea greşită cu privire la săvârşirea unei pretinse infracţiuni de evaziune fiscală, constând în omisiunea înregistrării unor venituri în cuantum de 1.209.309 RON (cu consecinţa evitării plăţii sumei de 367.962 RON cu titlu de TVA şi impozit pe profit) şi în instituirea, pe baza acestei aprecieri eronate, a unor măsuri asigurătorii, care au inclus şi indisponibilizarea, prin instituirea popririi asigurătorii asupra sumei de 367.962 RON aflată în contul de trezorerie al reclamantei.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cererea de recurs în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte, în raport cu art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat" iar, potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci şi în situaţia în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele invocate nu se referă, în realitate, la interpretarea sau aplicarea unor norme de drept substanţial.

Astfel, pentru a putea declanşa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autoarea recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci să şi arate în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia.

Recurenta nu critică încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care legea trebuia interpretată; nu se critică ignorarea normelor de drept, recurenta este nemulţumită de argumentele oferite de instanţa de apel şi vrea substituirea lor cu propriile argumente.

Deşi recurenta-reclamantă indică formal prin memoriul de recurs dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi (2) C. civ. vizând condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ceea ce propune recurenta prin intermediul căii de atac promovate, reprezintă, în realitate, o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului, respectiv o reinterpretare a faptei ilicite şi a culpei pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Astfel, a susţinut că fapta ilicită constând în emiterea unui proces-verbal conţinând constatarea nereală cu privire la neînregistrarea unor venituri de către reclamantă a fost săvârşită de Garda Financiară cel puţin cu forma de vinovăţie a culpei fără prevedere. Or, aceste aspecte nu echivalează cu cercetarea interpretării ori aplicării legii de către instanţa de apel, ci vizează netemeinicia deciziei criticate şi readucerea în discuţie a chestiunilor de fond dezlegate de instanţa devolutivă de apel. Autoarea căii de atac ignoră faptul că în recurs pot fi examinate numai chestiunile de nelegalitate, nu şi cele privind stabilirea contextului factual şi interpretarea probelor, care nu mai pot fi reiterate în calea extraordinară de atac.

Invocarea în recurs a susţinerilor de ordin factual privind fapta ilicită şi forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită de intimata-pârâtă, dovada relei-credinţe a autoarei faptei ilicite, măsurile asigurătorii dispuse de către ANAF, faptul necontestării Deciziei nr. 800075/10.01.2011 prin care s-au instituit aceste măsuri asigurătorii şi conduita părţilor nu respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune sancţiunea nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va fi anulat recursul reclamantei A. S.R.L. declarat împotriva deciziei nr. 494/2024 din 10 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 494/2024 din 10 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ şi ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE IAŞI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2025.