Territorial jurisdiction for judicial staff suing their employing court: application of neighbor-court rule to labor law claims

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 07.02.2025 sub nr. x/2025, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2024, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale stabilite prin decizia nr. 85/25.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa, obligarea pârâtei Curtea de Apel Constanţa, în calitate de ordonator secundar de credite şi a pârâtului Tribunalul Constanţa, în calitate de ordonator terţiar de credite, la plata integrală, printr-o singură operaţiune financiară, a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu 01.01.2018 şi în continuare, pe viitor, actualizate cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 3305/30.04.2025, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui.

În considerentele acestei sentinţe civile s-a reţinut că, pentru incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., este necesar ca ambele instanţe prevăzute de art. 269 Codul muncii, cea de la domiciliul reclamantei şi cea de la locul de muncă, să fie cele unde îşi desfăşoară activitatea sau pe care le-a chemat în judecată.

Faţă de împrejurarea că domiciliul reclamantei este în judeţul Vaslui, iar Tribunalul Vaslui nu reprezintă instanţa la care îşi desfăşoară activitatea şi nici nu are calitate de pârât, a apreciat că este înlăturată competenţa de soluţionare a cauzei potrivit art. 269 Codul muncii, în favoarea Tribunalului Vaslui.

Prin sentinţa civilă nr. 794/13.08.2025, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului procedural.

Pentru a hotărî astfel, a statuat, prin raportare la caracterul de ordine publică a normei înscrise în art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., că, dacă un grefier are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea (Tribunalul Constanţa - locul de muncă, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii), atunci el trebuie să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, în speţă, Tribunalul Bucureşti, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, învecinată Curţii de Apel Constanţa.

Reţinând că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. permite o competenţă teritorială alternativă doar între instanţe de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel vecine, a conchis că reclamanta şi-a exprimat în mod legal opţiunea, adresându-se Tribunalului Bucureşti din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, una dintre cele două curţi de apel învecinate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a învestit Tribunalul Bucureşti cu un litigiu asimilat celor de muncă îndreptat (şi) împotriva pârâtului Tribunalul Constanţa, în care aceasta activează în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefier).

În acord cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) (cererile referitoare la conflictele individuale sau colective de muncă) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Prin urmare, norma specială cuprinsă în Codul muncii derogă de la regula generală privitoare la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti, înscrisă în art. 107 din C. proc. civ. conform căreia "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Norma specială cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Codul muncii conferă reclamantului opţiunea de a alege între mai multe instanţe, respectiv între instanţa de la domiciliul său, de la reşedinţa sa, ori de la locul de muncă. Este vorba despre o normă de favoare ce urmăreşte să acorde reclamantului facultatea de a opta pentru acea instanţă, dintre cele enumerate de lege, la care va aprecia că îşi va putea conduce în condiţii cât mai optime procesul.

În speţa dedusă judecăţii, reclamanta are funcţia de grefier la Tribunalul Constanţa, instanţă care are şi calitatea de pârât în litigiu astfel că, la determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei se impune verificarea cu prioritate a incidenţei normei prevăzute de art. 127 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data demarării procesului.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Totodată, alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că:

"În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Conform art. 127 alin. (21) şi (3) C. proc. civ., "Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz, precum şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Textul de lege enunţat, instituie, pe de o parte, un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul (grefierul), care are calitate de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte, un caz de prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu cea în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanţei.

Transpunând aceste texte de lege în cauză se observă cu prioritate că, potrivit criteriului de determinare a instanţei competente - locul de muncă al reclamantei - enunţat de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, instanţa competentă să judece litigiul ar fi fost Tribunalul Constanţa.

Cu toate acestea, faţă de calitatea reclamantei de personal auxiliar de specialitate (grefier) în cadrul Tribunalului Constanţa şi a calităţii acestuia din urmă de pârât în proces, se constată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze cauza, după acelaşi criteriu al locului de muncă al reclamantei, este una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad (tribunal) aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Constanţa, în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii, să soluţioneze cauza în primă instanţă (Tribunalul Constanţa).

Nu există vreo raţiune în a se aprecia că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. ar fi incidente numai în acele situaţii în care legea reglementează competenţa exclusivă a unei singure instanţe care ar fi exact cea pe care reclamantul nu o poate învesti sau pe care este îndreptăţit să nu o sesizeze.

În afară de argumentul gramatical, conform căruia, o atare interpretare nu rezultă din modul în care legiuitorul se exprimă în cuprinsul art. 127 C. proc. civ., o atare aplicare a textelor de lege ar conduce la limitarea dreptului de opţiune al reclamantului, conferit de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi la restrângerea sferei de aplicare a acestui text de lege.

Or, atâta vreme cât dispoziţia de la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce reprezintă în sine o normă specială derogatorie de la regulile de competenţă de drept comun, conferă reclamantului dreptul de opţiune între mai multe instanţe deopotrivă competente, sfera ei de aplicare nu poate fi restrânsă, pe cale de interpretare speculativ-restrictivă, în absenţa unei alte dispoziţii legale, clare şi neechivoce, care să circumstanţieze sfera de incidenţă a normei speciale în discuţie.

Raţiunea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., intitulat "competenţa facultativă" a fost aceea de a conferi competenţă teritorială de soluţionare şi altor instanţe decât cele prevăzute de lege, pentru acele ipoteze în care reclamant sau pârât este un judecător, un procuror, un grefier, un asistent judiciar sau chiar instanţa de judecată ca subiect de drept public. Dată fiind raţiunea edictării dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. - de a extinde sfera de competenţă şi cu privire la alte instanţe, ele nu pot fi utilizate, în procesul de interpretare şi de aplicare a legii, pentru a restrânge sfera de incidenţă şi de aplicare a unor prevederi speciale, cum este norma din art. 269 alin. (2) Codul muncii referitoare la competenţa teritorială a instanţelor în cazul unui conflict de muncă, deoarece s-ar ajunge la aplicarea legii de procedură în contra scopului pentru care a fost edictată.

Date fiind aceste considerente şi, cum alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., iar titulara cererii a înţeles să se adreseze Tribunalului Bucureşti, instanţă aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Constanţa, instanţa supremă constată că reclamanta şi-a manifestat opţiunea cu respectarea art. 127 alin. (1)-(3) C. proc. civ., fixând în mod definitiv competenţa în soluţionarea acţiunii în favoarea instanţei iniţial învestite.

Aşa fiind, dând eficienţă textelor de lege enunţate, dar şi dreptului de opţiune al reclamantei, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2025.