Judicial competence conflict resolved in favor of dambovita court for judges' salary recalculation claims

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 30.05.2024 sub nr. x/2024, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată pe pârâţii Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii (acest pârât doar în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii B., C. şi F.) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite reclamanţilor, precum şi a sporurilor aferente (în cuantumul maxim prevăzut de art. 4 şi 5 cap. VIII, secţiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017), începând cu 01.01.2018 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, majorate cu 25% potrivit art. 38 alin. (3) din legea-cadru, obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri, pentru perioada deţinerii calităţii de personal de instruire propriu în cadrul acesteia (inclusiv pentru reclamanţii cu funcţie de conducere), la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunţată, fără eşalonare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, obligarea pârâţilor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru reclamanta H.), Curtea de Apel Bucureşti (pentru reclamanţii D., G., F.) şi Tribunalul Bucureşti (pentru reclamantele A. şi E.) pentru perioada anterioară detaşării la Şcoala Naţională de Grefieri a reclamanţilor indicaţi, la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele stabilite conform hotărârii ce va fi pronunţată, fără eşalonare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, obligarea pârâţilor Şcoala Naţională de Grefieri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la scadenţa fiecărui drept salarial până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 2084/14.11.2024, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că litigiul este unul asimilat celor de muncă în care sunt incidente dispoziţiile art. 269 Codul muncii, iar Tribunalul Dâmboviţa nu este nici instanţa în a cărei circumscripţii se află domiciliul/reşedinţa reclamanţilor şi nici tribunalul în raza căruia se află locul de muncă al acestora.

Raportat la calitatea reclamanţilor, judecători, a statuat că, faţă de scopul instituirii regulilor speciale de competenţă prin art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., aceştia aveau dreptul de a sesiza una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate doar dacă niciuna dintre instanţele competente conform dispoziţiilor art. 269 Codul muncii nu ar putea soluţiona litigiul din cauza calităţii lor de parte în proces.

Apreciind că între drepturile pretinse există o strânsă legătură, a reţinut o coparticipare procesuală activă care atrage prorogarea legală de competenţă potrivit art. 269 alin. (3) Codul muncii şi, întrucât reclamanţii aveau alegerea între mai multe instanţe - respectiv Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Bihor, Tribunalul Suceava, Tribunalul Sibiu şi Tribunalul Neamţ -, iar reclamantul F. are domiciliul pe raza Tribunalului Neamţ, a conchis că aparţine acestei instanţe competenţa de soluţionare a cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, la termenul de judecată din 15.05.2025, procedând, în temeiul art. 131 C. proc. civ., la verificarea competenţei, a apreciat că, în cauză, nu este vorba despre o coparticipare procesuală activă obligatorie care să atragă o prorogare de competenţă, deoarece drepturile salariale solicitate au caracter personal şi nicidecum colectiv, cu atât mai mult cu cât reclamanţii F. şi C. erau, la data introducerii acţiunii, pensionari. În consecinţă, a dispus, distinct, raportat la domiciliul diferit, disjungerea cererilor formulate de aceşti reclamanţii.

În continuare, raportat la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., la sediul pârâţilor şi în contextul înregistrării cererii introductive pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Neamţ şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 401/29.05.2025, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului procedural.

În considerentele acestei sentinţe civile, reţinând dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, statuările din decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, calitatea de pârâţi a Curţii de Apel Bucureşti şi a Tribunalului Bucureşti, precum şi faptul că reclamanţi şi-au exercitat dreptul reglementat de art. 116 C. proc. civ. şi au înregistrat acţiunea la Tribunalul Dâmboviţa, a conchis că aparţine acestei instanţe competenţa de soluţionare a cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanţii, în calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Sectorului 2, respectiv 5 Bucureşti, Curţii de Apel Alba Iulia, Curţii de Apel Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâţi fiind Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împrejurare ce impune verificarea incidenţei vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 127 C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal:

"În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (21) C. proc. civ.:

"Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", iar alin. (3) statuează că:

"Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

În speţă, cererea a fost introdusă (şi) împotriva Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă să soluţioneze pricina prin raportare la regula instituită de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii - Legea nr. 53/2003.

Prin urmare, dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile, alegerea instanţei competente aparţinând titularilor acţiunii, în temeiul art. 116 din acelaşi Cod.

Înalta Curte notează că art. 127 C. proc. civ. este o normă specială de competenţă care se aplică atunci când reclamantul este o persoană care îşi desfăşoară activitatea în justiţie, ca judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi care impune, atunci când acţiunea este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, să sesizeze una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Raţiunea acestui text de lege se regăseşte în imperativul asigurării aparenţei de imparţialitate a instanţei.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt, aşadar, norme de ordine publică în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor din raza teritorială a curţii de apel unde se află şi instanţa la care funcţionează judecătorul care are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia. Aşa fiind, acesta este obligat să sesizeze una dintre instanţele arătate în text.

Altfel spus, prevederile legale evocate instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul care are calitatea de reclamant, precum şi o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanţei.

Nu există vreo raţiune în a se aprecia că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. ar fi incidente numai în acele situaţii în care legea reglementează competenţa exclusivă a unei singure instanţe care ar fi exact cea pe care reclamantul nu o poate învesti sau pe care este îndreptăţit să nu o sesizeze.

În afară de argumentul gramatical, conform căruia, o atare interpretare nu rezultă din modul în care legiuitorul se exprimă în cuprinsul art. 127 C. proc. civ., o atare aplicare a textelor de lege ar conduce la limitarea dreptului de opţiune al reclamantului, conferit de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi la restrângerea sferei de aplicare a acestui text de lege.

Or, atâta vreme cât dispoziţia de la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, ce reprezintă în sine o normă specială derogatorie de la regulile de competenţă de drept comun, conferă reclamantului dreptul de opţiune între mai multe instanţe deopotrivă competente, sfera ei de aplicare nu poate fi restrânsă, pe cale de interpretare speculativ-restrictivă, în absenţa unei alte dispoziţii legale, clare şi neechivoce, care să circumstanţieze sfera de incidenţă a normei speciale în discuţie.

Raţiunea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., intitulat "competenţa facultativă" a fost aceea de a conferi competenţă teritorială de soluţionare şi altor instanţe decât cele prevăzute de lege, pentru acele ipoteze în care reclamant sau pârât este un judecător, un procuror, un grefier, un asistent judiciar sau chiar instanţa de judecată ca subiect de drept public. Dată fiind raţiunea edictării dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. - de a extinde sfera de competenţă şi cu privire la alte instanţe, ele nu pot fi utilizate, în procesul de interpretare şi de aplicare a legii, pentru a restrânge sfera de incidenţă şi de aplicare a unor prevederi speciale, cum este norma din art. 269 alin. (2) Codul muncii referitoare la competenţa teritorială a instanţelor în cazul unui conflict de muncă, deoarece s-ar ajunge la aplicarea legii de procedură în contra scopului pentru care a fost edictată.

Constatând că reclamanţii şi-au manifestat opţiunea de a introduce acţiunea la Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, învecinată Curţii de Apel Bucureşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Bucureşti, care ar fi fost una dintre instanţele competente în soluţionarea cererii, se reţine că instanţa sesizată a devenit competentă teritorial să soluţioneze litigiul prin efectul dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2025.