Competence conflict in labor termination: exclusive versus alternative territorial jurisdiction and plaintiff's choice of court at former workplace

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la 24.05.2024 sub nr. x/2024, contestatoarea A. a chemat în judecată pe intimata S.C. B. S.R.L., solicitând anularea deciziei de concediere emisă de aceasta, obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu momentul concedierii nelegale şi până la data plăţii efective, la plata contribuţiilor de asigurări sociale şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate începând cu luna noiembrie 2023, repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin reintegrarea pe postul deţinut anterior, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare înaintată la dosar la 17.02.2025, contestatoarea a solicitat obligarea intimatei la plata salariilor aferente perioadei februarie 2024 - februarie 2025.

Prin sentinţa civilă nr. 318/17.02.2025, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale exclusive, invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

Pentru a hotărî astfel, în raport cu obiectul cauzei, a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii şi interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 126 C. proc. civ., a reţinut că, în speţă, competenţa teritorială este exclusivă.

A evidenţiat că, astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, contestatoarea are domiciliul în judeţul Botoşani, şi numai domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Iaşi, la sediul cabinetului de avocat, respectiv că noţiunea de "loc de muncă" nu ar putea fi interpretată în sensul că ar include inclusiv fostul loc de muncă al contestatoarei, în condiţiile în care la data sesizării instanţei, aceasta nu mai presta muncă în favoarea intimatei, anularea deciziei de concediere nefiind de natură a influenţa competenţa teritorială care se stabileşte prin raportare la elementele existente la data sesizării instanţei.

Prin sentinţa civilă nr. 705/26.06.2025, Tribunalul Botoşani, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

În considerentele acestei sentinţe civile, s-a reţinut că acţiunea vizează soluţionarea unui conflict individual de muncă, că este incident un caz de competenţă teritorială alternativă, potrivit art. 269 Codul muncii, iar contestatoarea şi-a exercitat dreptul de opţiune reglementat de art. 116 C. proc. civ. şi a sesizat Tribunalul Iaşi, instanţa în circumscripţia căreia îşi are locul de muncă.

Această instanţă a apreciat că, prin tribunalul de la locul de muncă al reclamantului, sau asimilat acestui loc de muncă, se înţelege tribunalul pe raza căruia se află angajatorul chemat în judecată.

Fiind admis că reclamanta a ales unul dintre tribunalele competente, a evidenţiat nu doar că aceasta nu mai poate reveni asupra opţiunii, întrucât instanţa pe care a sesizat-o este competentă să soluţioneze pricina, dar nici instanţa sesizată nu ar putea să-şi decline din oficiu competenţa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu are ca obiect soluţionarea unui conflict de muncă ca urmare a încetării contractului individual de muncă, fiind incidente normele privind jurisdicţia muncii.

Cu titlu de reglementare generală, dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, dispoziţiile enunţate sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă era deja încetat, nu este de natură să afecteze dreptul de opţiune conferit de lege reclamantului, competenţa rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât raţiunile care au stat la baza stabilirii competenţei în favoarea instanţei de la locul de muncă subzistă în situaţia în care se contestă însăşi modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar şi în situaţia în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă, modalitatea de încetare ori drepturi decurgând din acest fapt, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanţele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat şi faptul că legiuitorul a inclus în noţiunea de jurisdicţie a muncii şi soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, potrivit art. 266 Codul muncii. Ţinând cont de topografia textelor de lege cuprinse în Ttitlul XII - Jurisdicţia muncii din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, indiferent dacă un conflict de muncă se naşte în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă, instanţa competentă teritorial se determină în acord cu dispoziţiile exprese ale art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care se referă la tribunalul în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul. Sintagma "locul de muncă" nu poate primi o interpretare speculativ-restrictivă în contextul în care o asemenea abordare nu rezultă din ansamblul reglementării şi ea ar conduce la concluzia că niciun litigiu grefat pe încetarea raportului de muncă nu ar mai putea fi deferit tribunalului de la locul de muncă, ceea ce contravine intenţiei legiuitorului de a acorda reclamantului facultatea de a alege între instanţa de la docmiliul său ori instanţa de la locul de muncă, în acest din urmă caz fiind vorba despre instanţa în a cărei rază teritorială angajatul îşi desfăşoară ori şi-a desfăşurat raportul de muncă în legătură cu care s-a născut litigiul.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte domiciliul contestatoarei, este de subliniat faptul că din interpretarea dispoziţiilor art. 87 C. civ. şi art. 155 pct. 6 C. proc. civ., noţiunea de "domiciliu", care interesează în sens procedural, se identifică cu noţiunea de "domiciliu de fapt", iar în raport de locuinţa statornică a părţii se stabileşte atât legalitatea procedurii de citare, cât şi instanţa competentă să soluţioneze pricina.

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive şi înscrisurile aflate la dosar, activitatea contestatoarei s-a desfăşurat la punctul de lucru al intimatei, angajator, în localitatea Iaşi iar, în ceea ce priveşte domiciliul, acesta se află în Judeţul Botoşani.

Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul Iaşi cât şi Tribunalul Botoşani erau deopotrivă competente să soluţioneze cauza, contestatoarea având alegerea între acestea două.

Având în vedere că opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanţei de judecată, Înalta Curte reţine că, în speţă, contestatoarea a decis să se adreseze Tribunalului Iaşi, învestind în mod legal această instanţă cu soluţionarea cererii sale, fixând, totodată, în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2025.