Competence for co-plaintiffs in social insurance disputes and retention of jurisdiction following severance of claims for age-limit allowances

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 18.04.2024 sub nr. x/2024, reclamanţii A. (fost senator) şi B. (fost deputat) au chemat în judecată pe pârâţii Senatul, Secretarul General al Senatului, Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata către fiecare reclamant, fost senator/deputat, a dobânzii legale calculate de la data scadenţei fiecărei sume datorate cu titlu de indemnizaţie pentru limită de vârstă pentru perioada 27.02.2021 - 09.06.2022 şi până la data la care au fost achitate efectiv, actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor reprezentând indemnizaţia pentru limită de vârstă aferentă perioadei menţionate şi plata diferenţei rezultate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată aferente soluţionării dosarelor având ca obiect anularea ordinelor de încetare a plăţii indemnizaţiei, respectiv a celor ocazionate de litigiul pendinte.

La termenul de judecată din 26.09.2024, instanţa sesizată, faţă de situaţia juridică distinctă a fiecărui reclamant, raportat la obiectul cererii şi drepturile personale solicitate - a pus în discuţia părţilor necesitatea disjungerii cauzei în ceea ce îi priveşte pe fiecare dintre reclamanţi şi a dispus disjungerea cauzei, urmând ca părţi litigante în prezentul dosar să figureze A., reclamant şi pârâţii Senatul şi Secretarul General al Senatului.

În continuare, în raport cu domiciliul reclamantului, din localitatea Târgu Mureş, instanţa a invocat excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 6043/26.09.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

În considerentele acestei sentinţe, în raport cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv ale art. 152-154 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, s-a reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă pretenţii accesorii obiectului principal - anularea ordinului de încetare a plăţii indemnizaţiei, soluţionat definitiv în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Mureş - astfel că instanţa competentă teritorial este cea de la domiciliul reclamantului.

În opinia acestei instanţe, împrejurarea că în cuprinsul alin. (1) al art. 154 din Legea nr. 263/2010 nu sunt enumeraţi explicit Senatul şi Secretarul General al Senatului nu poate fi interpretată în sensul că o acţiune îndreptată împotriva acestor părţi ar fi de competenţa instanţei de la sediul acestora, întrucât textul de lege a fost edictat în considerarea persoanelor care pot formula cereri împotriva caselor de pensii, anume pensionarii, or litigiul are ca obiect drepturi asimilate pensiilor de serviciu. A învederat că o interpretare contrară este de neacceptat întrucât ar determina ca toate cauzele care privesc indemnizaţiile cuvenite deputaţilor şi senatorilor pentru limită de vârstă să fie de competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti.

Învestit prin declinare, Tribunalul Mureş, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 1499/07.05.2025, a admis excepţia necompenţei sale teritoriale, invocată de reclamant prin notele scrise înaintate la dosar la 24.03.2025, a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

În pronunţarea acestei sentinţe civile, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, având în vedere că obiectul cererii se circumscrie unui litigiu de asigurări sociale, deoarece vizează repararea integrală de către pârâţi a prejudiciului cauzat prin emiterea ordinului de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 7/2021, indemnizaţia având natura unui drept de pensie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanţii A. (fost senator) şi B. (fost deputat) au învestit Tribunalul Bucureşti cu o cerere prin care au solicitat acordarea dobânzii legale calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii şi până la data efectivă a plăţii, a sumelor finale actualizate cu rata inflaţiei raportat la momentul plăţii lor efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată aferente soluţionării dosarelor având ca obiect anularea ordinelor de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă în baza Legii nr. 7/2021, dar şi a celor efectuate în pricină.

O astfel de abordare procesuală este permisă de art. 59 din C. proc. civ. care statuează că "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În privinţa naturii litigiului, se reţine că este unul în materia pensiilor de serviciu asimilate, întrucât obiectul său vizează modalitatea în care emitentul ordinelor contestate a aplicat prevederile referitoare la stabilirea indemnizaţiilor pentru limită de vârstă, prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, indemnizaţii asimilate pensiilor de serviciu reglementate de un statut special.

Astfel, dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă este prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 192/2023, plata acestor indemnizaţii acordate a încetat, dispoziţia legală fiind abrogată.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 900/15.12.2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274/22.12.2020, s-a statuat că indemnizaţia pentru limită de vârstă este un drept asimilat pensiei de serviciu şi s-a stabilit că legiuitorul este liber să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcţie de posibilităţile financiare ale statului, doar în ceea ce priveşte pensiile care nu beneficiază de protecţia constituţională.

Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, sens în care aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

În consecinţă, şi contestaţiile privind ordinele de încetare a plăţii acestora vor intra în jurisdicţia asigurărilor sociale, astfel că la determinarea instanţei competente se impun a fi avute în vedere normele legale speciale în materie, respectiv Legea nr. 263/2010.

Potrivit art. 154 din actul normativ enunţat, "(1) Cererile îndreptate împotriva CNPP sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizaţii şi pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special, se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. (2) Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul".

Acţiunea a fost formulată de ambii reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Senatul şi Secretarul General al Senatului cu sediul în localitatea Bucureşti şi are ca obiect pretenţii accesorii indemnizaţiilor pentru limită de vârstă neplătite la scadenţă. Formularea acestor pretenţii pe cale principală, printr-o cerere separată, generatoare a unui nou litigiu, exclude de la aplicare dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora "cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120."

Din această perspectivă, se impune a se distinge între drepturi de creanţă principale şi accesorii, pe de o parte, şi modalitatea de pretindere a lor în cadrul unui proces, pe cale principală, pe cale incidentală sau accesorie, pe de altă parte. Faptul că pretenţia reclamanţilor reprezintă un drept de creanţă accesoriu, nu înseamnă că ea nu poate fi valorificată pe calea unei acţiuni principale promovată în faţa instanţei, în măsura în care această pretenţie nu a fost solicitată, incidental sau accesoriu, în cadrul unui litigiu anterior, derulat între aceleaşi părţi, având un alt obiect principal de dispută. Altfel spus, caracterul accesoriu al dreptului de creanţă pretins, prin raportare la un alt drept de creanţă principal, nu prezintă relevanţă în demersul de calificare a cererii prin care acest drept este solicitat instanţei, deoarece cererile în justiţie se califică în raport cu dispoziţiile art. 30 C. proc. civ.. Iar prin raportare la aceste prevederi procedurale, cererea este principală, indiferent de obiectul ei, atunci când ea reprezintă cererea introductivă de instanţă care declanşează litigiul dintre părţi şi conduce la formarea unui dosar în faţa instanţei sesizate, în cadrul cărora se vor cuprinde toate actele de procedură îndeplinite de părţi ori de instanţă, până la finalizarea litigiului cu o hotărâre judecătorească.

Aşa fiind, împrejurarea că dreptul de creanţă principal al reclamantului A. a făcut obiectul unui alt proces, derulat anterior pe rolul Tribunalului Mureş, nu reprezintă un argument pertinent pentru a se concluziona că şi o altă cerere promovată pe cale principală (introductivă de instanţă), având ca obiect un drept de creanţă accesoriu, antrenează, în mod obligatoriu, competenţa aceleiaşi instanţe.

În prezenta acţiune, cei doi reclamanţi - A. şi B. au acţionat împreună, în virtutea dreptului conferit de art. 59 C. proc. civ., având în vedere cauza comună a pretenţiilor patrimoniale pe care le-au solicitat (temeiuri de fapt şi de drept similare sau identice) precum şi strânsa legătură între acestea, fiind vorba despre pretenţii constând în dobânzi legale calculate de la data scadenţei fiecărei sume datorate cu titlu de indemnizaţie pentru limită de vârstă cuvenită în considerarea calităţii lor de foşti parlamentari (deputat, respectiv senator).

În cauză este vorba despre o coparticipare procesuală activă într-un litigiu în care competenţa instanţei este determinată de domiciliul reclamantului de art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, prin derogare de la regula generală cuprinsă în art. 107 C. proc. civ. care instituie drept criteriu de determinare a competenţei teritoriale domiciliul pârâtului. În acest context, regula instituită de art. 112 alin. (1) teza I din C. proc. civ., conform căreia "cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre ei, trebuie citită în cheia corespunzătoare regulii speciale sus-menţionate care fixează instanţa competentă prin raportare la domiciliul reclamantului. Din această perspectivă, într-o astfel de ipoteză, în care o regulă specială fixează competenţa instanţei prin raportare la domiciliul reclamantului, dispoziţiile art. 112 alin. (1) teza întâi din C. proc. civ. conferă dreptul reclamanţilor de a sesiza oricare dintre instanţele competente prin raportare la domiciliile lor, devenind incidente, pe cale de consecinţă, şi dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., conform cărora reclamanţii vor fi cei care vor avea alegerea între mai multe instanţe competente.

Prin urmare, de vreme ce Tribunalul Bucureşti iniţial sesizat era instanţă competentă material şi teritorial faţă de unul dintre reclamanţii ce figurează în cererea de chemare în judecată, această instanţă a devenit competentă a soluţiona întreg litigiul în complexitatea sa, cu privire la toţi reclamanţii şi toţi pârâţii, o astfel de consecinţă nefiind contrară dispoziţiilor procedurale ce reglementează competenţa instanţelor ci, dimpotrivă, fiind chiar permisă de prevederile art. 123 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora "când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile".

Totodată, Înalta Curte subliniază că măsura disjungerii şi judecării separate a mai multor capete de cerere distincte, ca măsură de administrare judiciară, nu poate avea drept consecinţă pierderea competenţei instanţei iniţial învestite, aceasta rămânând competentă să soluţioneze şi cererea de chemare în judecată disjunsă. O astfel de concluzie se impune din interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 59, art. 99, art. 100 alin. (1) şi art. 123 C. proc. civ. Legiuitorul a fost preocupat de păstrarea competenţei instanţei iniţial sesizate pentru a evita prelungirea nejustificată a duratei procedurilor iar o aplicaţie concretă a acestei opţiuni legislative o constituie art. 66 alin. (2) teza finală C. proc. civ., conform cărora, în caz de disjungere a judecării cererii de intervenţie principală, instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie, chiar dacă aceasta ar fi antrenat competenţa unei alte instanţe dacă ar fi fost introdusă pe cale principală. În aceeaşi linie de consecvenţă se plasează şi prevederile art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243/2022, conform cărora "în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet pentru respectarea principiului continuităţii".

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, Înalta Curte reţine că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat de reclamanţi, motiv pentru care luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa necompetenţei instanţei iniţial învestite de a soluţiona una din cererile inserate în acţiunea introductivă de instanţă, pentru a se justifica măsura declinării competenţei de soluţionare a cauzei în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., în condiţiile în care nu s-a constatat neîntrunirea condiţiilor legale pentru existenţa coparticipării procesuale active.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2025.