Territorial competence for labor litigation after termination: fixed by employee's choice of last workplace under alternative jurisdiction

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 iunie 2024 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2024, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., contestaţie, solicitând anularea deciziei de concediere nr. 74/18.04.2024 ca nelegală şi netemeinică, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, inclusiv la plata dobânzii legale aferente acestora, repunerea părţilor în situaţia anterioară cu consecinţa reintegrării reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 5906 din 19 septembrie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, reţinând, în esenţă, incidenţa art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2009 şi împrejurarea că reclamantul A., la data introducerii acţiunii, 04.06.2024, nu avea domiciliul sau locul de muncă în municipiul Bucureşti, ci într-o localitate din judeţul Prahova. Totodată, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada reşedinţei din mun. Bucureşti sau a altui loc de muncă în Bucureşti, în condiţiile în care contractul de muncă încheiat cu pârâta încetase anterior introducerii contestaţiei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub acelaşi număr de dosar.

La termenul de judecată din 11 iunie 2025, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova şi a rămas în pronunţare cu privire la aceasta.

Tribunalul Prahova a reţinut, în esenţă, că, în conformitate cu art. 266 din Legea nr. 53/2003, rep., privind Codul muncii, acţiunea are ca obiect soluţionarea unui conflict individual de muncă. Cererea de chemare în judecată a fost formulată de angajat, care, potrivit art. 269 din aceeaşi lege, a optat să învestească instanţa de la sediul pârâtei. Ca atare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost legal învestită, fiind instanţa competentă din punct de vedere teritorial.

S-a mai arătat că, faptul că acţiunea a fost introdusă de angajat ulterior emiterii deciziei de concediere nu conduce la concluzia că instanţa de la sediul angajatorului nu este competentă, o atare interpretare a normei legale menţionate apărând ca nerezonabilă, respectiv în dezacord cu scopul reglementării, în contextul în care obiectul acţiunii îl constituie chiar contestarea respectivului act de concediere.

Aşa fiind, Tribunalul Prahova a reţinut că o astfel de cerere este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, conform art. 95 pct. 4 din C. proc. civ. şi art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, rep., privind Codul muncii, instanţă în raza căreia se află sediul angajatorului.

În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 791 din 11 iunie 2025 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Obiectul cauzei îl reprezintă un litigiu de muncă privind solicitarea reclamantului A. de anulare a deciziei de concediere nr. 74/18.04.2024 ca nelegală şi netemeinică; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, inclusiv la plata dobânzii legale aferente acestora; repunerea părţilor în situaţia anterioară cu consecinţa reintegrării reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere.

Potrivit dispoziţiilor art. 232 din Codul Muncii, procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 4 iunie 2024, legea specială care reglementa soluţionarea conflictelor colective şi individuale de muncă - Legea dialogului social nr. 62/2011 - era abrogată, fiind înlocuită de noua Lege a dialogului social nr. 367/2022, care a intrat în vigoare în data de 25.12.2022. Această nouă lege a dialogului social nu mai reglementează soluţionarea conflictelor individuale de muncă, stabilind exclusiv procedura de rezolvare a conflictelor colective de muncă.

Prin urmare, neexistând o lege specială în raport cu Codul Muncii care să reglementeze soluţionarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluţionează în baza prevederilor Codului Muncii (Titlul XII, Jurisdicţia muncii, art. 266 - art. 275) şi ale C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 42/2023 (în vigoare din 25 mai 2023) pentru modificarea şi completarea Legii nr. 367/2022 privind dialogul social şi a Legii nr. 53/2003, văzând şi prevederile art. III alin. (2) din Ordonanţă:

"cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Astfel, în speţă suntem în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantul fiind acela care are dreptul de a opta între instanţele deopotrivă competente teritorial.

Aceasta întrucât, conform art. 275 Codul Muncii, dispoziţiile prezentului titlu se completează cu prevederile C. proc. civ., iar prevederile art. 116 C. proc. civ. statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Este de reţinut că, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

În cauza de faţă, reclamantul a optat pentru introducerea acţiunii la Tribunalul Bucureşti, unde se afla locul său de muncă, în conformitate cu art. 269 alin. (2) Codul Muncii, modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 42/2023.

Înalta Curte subliniază că, deşi reclamantul nu mai avea calitatea de angajat la data sesizării instanţei, obiectul cererii de chemare în judecată vizează raporturile sale de muncă cu fostul angajator, pârâta în cauză, astfel că se poate adresa şi instanţei în circumscripţia căreia a avut ultimul loc de muncă, aceasta fiind deopotrivă competentă.

Astfel, împrejurarea încetării contractului individual de muncă nu justifică reevaluarea competenţei de către instanţa iniţial învestită, de vreme ce legea prevedea pentru reclamant o dispoziţie de favoare în alegerea instanţei competente, de care acesta s-a prevalat, învestind Tribunalul Bucureşti, instanţă în circumscripţia căreia se afla sediul fostului său angajator.

Aşa fiind, Tribunalul Bucureşti nu era îndreptăţit să-şi decline din oficiu competenţa, excepţia de necompetenţă teritorială fiind invocată de această instanţă cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti reclamantul a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia.

Pentru raţ iunie înfăţişate, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii, formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2025.