Unfulfilled state subsidy claim for irrigation equipment: failure to establish omission of legal ground in annulment appeal

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 140 din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, fiind respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 326 din 1 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B., C. S.R.L., D. S.A., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR E.. şi F. şi cu intimaţii-chemaţi în garanţie DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEŢEANĂ TELEORMAN şi MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE.

Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare A. S.R.L., arătând că instanţa de recurs, dezlegând cauza, a omis să cerceteze unul dintre motivele de casare invocate.

În acest sens, contestatoarea a susţinut că, prin recursul declarat, a invocat nelegalitatea deciziei recurate, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 vechiul C. proc. civ., motivat de faptul că prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Teleorman sub nr. x/2017, a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 174.408,7 RON, reprezentând contravaloarea alocaţiei bugetare de 50% din valoarea facturilor fiscale emise la data de 01.08.2003 de către S.C. A. S.R.L. către S.C. D. S.A., ca urmare a aprobării date de către Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Teleorman.

În fapt, astfel cum a precizat contestatoarea, în baza dispoziţiilor art. 6 din H.G. nr. 801/2003 pentru aprobarea programului privind sprijinirea producătorilor agricoli şi asociaţiilor utilizatorilor de apă pentru irigaţii, pentru achiziţionarea de instalaţii de irigat noi, din producţia internă cu finanţare de la bugetul de stat, în baza aprobărilor primite de către beneficiari, în calitate de producător, a realizat şi a livrat instalaţiile agricole pentru irigaţii, prin dealerul S.C. D. S.A., întocmind procesul-verbal de recepţie şi emiţând facturile fiscale la data de 01.08.2003.

A mai arătat contestatoarea că, potrivit H.G. nr. 801/2003, sursa de finanţare este bugetul de stat prin bugetul Ministerului Agriculturii - titlul "transferuri" subcapitolul 40 "sprijinirea producătorilor agricoli", 50% din costul instalaţiilor de irigat fiind suportate de către beneficiar, restul de 50% prin alocaţie bugetară. Beneficiarii pot fi proprietarii de terenuri agricole, asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii, societăţile agricole cu personalitate juridică.

Potrivit art. 5 din H.G. nr. 801/2003, beneficiarii se adresează uzinelor producătoare sau distribuitorilor autorizaţi ai acestora din teritoriu, denumiţi în continuare furnizori, prezentând avizul Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Judeţene, în vederea achiziţionării instalaţiilor pentru irigat conform programului.

Contestatoarea a susţinut că, potrivit acestor reglementări, a avut calitatea de producător-furnizor, iar intimata S.C. D. S.A. a avut calitatea de distribuitor autorizat.

A mai arătat, de asemenea, că pentru efectuarea plăţilor, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Judeţeană transmitea Ministerului Agriculturii necesarul de fonduri pentru acoperirea volumului alocaţiilor aprobate şi că a urmat întocmai dispoziţiile art. 7 din H.G. nr. 801/2003 privind modul de decontare, respectiv a întocmit facturi, procese-verbale de recepţie şi le-a depus la Direcţia Agricolă Judeţeană Teleorman.

Dezvoltând argumentele, contestatoarea a precizat că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 801/2003, se acorda fermierilor un ajutor de stat, sub titlu de alocaţie, astfel, aceştia plăteau doar 50% din preţul pentru maşina de irigaţii, restul de 50% fiind plătit direct de către stat, producătorului, sursa fondurilor fiind bugetul de stat prin bugetul ministerului.

A mai arătat contestatoarea că, în calitate de producător, a produs maşinile de irigat, le-a predat fermierilor, urmând ca jumătate din preţ să fie plătit de către fermier, iar cealaltă jumătate prin subvenţia alocată prin programul aprobat prin H.G. nr. 801/2003.

A mai precizat contestatoarea că, deşi maşinile au fost livrate şi puse în funcţiune (există la dosar documente justificative în acest sens), 50% din preţ, cel pe care trebuia să îl încaseze din programul aprobat prin H.G. nr. 801/2003, nu a mai fost plătit, astfel că s-a adresat justiţiei în vederea recuperării sumelor cuvenite, parcurgând până în prezent 4 cicluri procesuale.

În raport de aceste aspecte, contestatoarea a subliniat că, deşi starea de fapt a fost preluată corect de instanţa de recurs din multitudinea de dosare anexate, Înalta Curte nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs invocat, referitor la faptul că raportul juridic dedus judecăţii este cel reglementat de H.G. nr. 801/2003, iar nu de legislaţia referitoare la răspunderea contractuală. În cele patru cicluri procesuale, unele instanţe au apreciat că suma solicitată i se datorează şi au obligat pârâta şi chemaţii în garanţie la plata acestor sume, altele au apreciat că în cauză este vorba de o răspundere civilă contractuală, situaţie în care între reclamantă şi cei chemaţi în garanţie nu există raport juridic, respingând acţiunea.

A mai susţinut contestatoarea că, în dosar există două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, respectiv deciziile nr. 1280/2010 şi nr. 520/2021, ambele intrate în puterea lucrului judecat. În prima decizie menţionată, s-a apreciat că raportul juridic este reglementat de H.G. nr. 801/2003, iar în cea de-a doua, s-a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii este unul guvernat de regulile răspunderii civile contractuale, iar prin decizia recurată s-a considerat că cea de-a doua decizie (520/2021) este cea care apreciază corect raportul juridic dedus judecăţii, astfel că din nou a fost respinsă acţiunea.

Potrivit contestatoarei, deşi Înalta Curte a realizat o analiză elevată a instituţiei autorităţii de lucru judecat, nu a răspuns la critica formulată prin motivele de recurs, referitor la faptul că raportul juridic trebuia să fie judecat potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 801/2003.

A mai susţinut contestatoarea că, deşi intimata S.C. D. S.A. a fost radiată în cursul anilor care au trecut de la data naşterea obligaţiei şi până în prezent, ca urmare a falimentului, răspunderea iniţiatorului programului aprobat prin H.G. nr. 801/2003, Ministerul Agriculturii, respectiv Direcţia Agricolă Teleorman, nu a încetat odată cu radierea intermediarului, acestea având obligaţia de a-i vira banii direct, pentru că a fost inclusă în program în calitate de producător.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

La 18 noiembrie 2024, contestatoarea A. S.R.L. a depus la dosar note scrise.

La 17 decembrie 2024, intimatul MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca tardiv formulată, iar în subsidiar ca inadmisibilă, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată. Cu privire la excepţia tardivităţii, intimatul a arătat că solicită admiterea acesteia în cazul în care se constată că formularea cererii s-a făcut cu încălcarea termenului imperativ. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, intimatul a apreciat că se impune a fi admisă, întrucât contestatoarea invocă susţineri nefondate cu privire la judecata pe fond a cauzei, fără a arăta motivele de fapt pe care se bazează.

La 16 ianuarie 2025, intimata DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEŢEANĂ TELEORMAN a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

Contestatoarea nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Contestaţia în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 318 din vechiul C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa, respingând sau admiţând numai în parte recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Argumentele referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Raportat la recursul declarant împotriva deciziei civile nr. 326 din 1 martie 2023, contestatoarea a invocat faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs referitor la faptul că raportul juridic dedus judecăţii este cel reglementat de H.G. nr. 801/2003, iar nu de legislaţia referitoare la răspunderea contractuală.

Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs şi această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Din aceste dispoziţii ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestaţii în anulare este condiţionată de omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia din motivele recursului şi, prin urmare, doar nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestaţia în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală din vechiul C. proc. civ., este necesar să se facă distincţie între motive şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurenţi, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanţa de recurs este îndreptăţită, aşadar, să răspundă la motivele de recurs şi printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită, reţinând că, dacă în dosarul nr. x/2006, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile H.G. nr. 801/2003, în prezentul litigiu, pretenţiile reclamantei A. S.R.L. se fundamentează pe clauzele contractului de livrare instalaţii de irigaţii încheiat cu pârâta D. S.A., iar faţă de chemata în garanţie DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEŢEANĂ TELEORMAN în baza obligaţiei de plată, care, în opinia reclamantei, rezultă din aprobările emise în temeiul H.G nr. 801/2003 pentru beneficiarii C. S.R.L., F. S.A. şi B..

A mai reţinut instanţa de recurs că, aşa cum a indicat chiar recurenta în faţa instanţelor anterioare, cererea sa de chemare în judecată nu are ca temei H.G. nr. 801/2003, ci datoria pârâtei D. S.A. stabilită în urma unei relaţii comerciale (decizia nr. 3694 din 27 septembrie 2012 a Înaltei Curţie de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată în cel de-al doilea ciclu processual).

Totodată, din perspectiva criticilor ce vizau încălcarea prevederilor H.G. nr. 801/2003, justificat de faptul că beneficiarii alocaţiei erau îndreptăţiţi în baza acestei norme legale să solicite plata în contul furnizorului şi că între recurentă şi DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ JUDEŢEANĂ TELEORMAN exista un raport juridic direct, Înalta Curte a arătat că întreaga construcţie juridică a ipotezei sesizate este fundamentată pe aspecte de fapt şi elemente probatorii, care, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, nu mai pot fi restabilite sau reevaluate în această etapă procesuală, controlul instanţei de recurs fiind limitat la aspecte de nelegalitate, şi nu de netemeinicie, cum este cazul în speţă.

Reiese astfel, că instanţa de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante.

În consecinţă, Înalta Curte constatând neîndeplinite condiţiile art. 318 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 140 din 25 ianuarie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2025.