Territorial jurisdiction for labor disputes against a judicial institution: application of Art. 127 alin. (2) and (21) of the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2024 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, sub nr. x/2024, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, obligarea pârâtului Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale restante cuvenite reclamanţilor în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti; obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante cuvenite reclamanţilor în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi, în continuare, pe viitor, actualizate în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective a acestora; obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti, în calitate de ordonator terţiar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani, reprezentând drepturi salariale restante cuvenite reclamanţilor în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi, în continuare, pe viitor, actualizate în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective a acestora; obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor de bani, reprezentând drepturi salariale restante cuvenite reclamanţilor în baza Deciziei nr. 490/24.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti, actualizate în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată lunare până la data plăţii efective a drepturilor salariale restante cuvenite reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1463 din 5 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, invocată din oficiu, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Argeş.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că, în ipoteza mai multor reclamanţi, cu respectarea dispoziţiilor art. 59-60 din C. proc. civ. (coparticiparea procesuală activă), cererea de chemare în judecată poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia.

Din punctul de vedere al relaţiilor de muncă, prin Codul muncii se derogă de la prevederile C. proc. civ., prevederi cu caracter general, menţionându-se, la art. 269 alin. (2), că se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul, cererile referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă.

În condiţiile în care norma din Codul muncii este derogatorie de la dreptul comun, dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. nu pot fi aplicate "în completarea" acesteia, ca o nouă instanţă care are competenţa alternativă de soluţionare a litigiului. O astfel de interpretare ar conduce la situaţia în care reclamantul sau reclamanţii aflaţi în ipoteza coparticipării procesuale active ar putea alege o nouă instanţă la care să se judece, contrar scopului urmărit de legiuitor, respectiv acela de a crea un mecanism juridic suficient de viabil pentru a se proteja principiul imparţialităţii justiţiei şi dreptul la un proces echitabil.

Aşadar, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, fiind vorba despre o competenţă teritorială exclusivă, pe care nici părţile şi nici instanţa de judecată nu o pot înlătura, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ. intervine doar în ipoteza în care "instanţa competentă la care îşi desfăşoară activitatea sau instanţa inferioară acesteia" vizată de legiuitor, este atât cea în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, cât şi locul de muncă.

În raport de dispoziţiile legale precitate, reclamanţii aveau un drept de opţiune între mai multe instanţe - tribunalul în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul sau reşedinţa (Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Galaţi) şi cel în raza căruia este situat locul de muncă (Tribunalul Bucureşti).

Reclamanţii nu au invocat şi nici au dovedit că au domiciliul sau reşedinţa (cu atât mai puţin locul de muncă) în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa, instanţă care nu poate să fie competentă, din punct de vedere teritorial, să judece cauza, potrivit art. 269 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte instanţele de judecată potenţial competente - Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Ilfov, sunt deopotrivă incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ.

Însă, în raport de Tribunalul Argeş şi Tribunalul Galaţi (competenţa acestor instanţe fiind atrasă de domiciliul reclamanţilor A. şi B. - conform anexei la cererea de chemare în judecată - fila x), reclamanţii nici nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestor instanţe, iar tribunalele anterior menţionate nici nu au calitatea de părţi în proces.

Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. pentru înlăturarea competenţei teritoriale exclusive în soluţionarea cauzei, fiind astfel pe deplin aplicabile prevederile specifice conflictelor de muncă, reglementate prin art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

În temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (1) şi (3), raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 şi art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., Tribunalul Dâmboviţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Argeş, raportat la domiciliul reclamantei A., având în vedere şi poziţionarea teritorială a acestui tribunal într-o mai bună proximitate în raport cu domiciliul celorlalţi reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr. 430/2025 din 4 februarie 2025, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Argeş, invocată, din oficiu, de către instanţă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, s-a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Argeş, s-a suspendat, din oficiu, judecata cauzei şi s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În argumentarea acestei sentinţe, s-a reţinut că reclamanţii au ales, având în vedere calitatea de pârât a Tribunalului Bucureşti, faţă de prevederile art. 127 alin. (2), (21) şi (3) din C. proc. civ., ce reglementează competenţa facultativă, să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa.

Alineatul (21) al art. 127 din C. proc. civ. a fost introdus prin Legea nr. 310/2018, ca urmare a constatării de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 290/2018, a faptului că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă, instanţa de control constituţional apreciind că "există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, întrucât instanţa din care face parte cumulează competenţa jurisdicţională cu calitatea de parte în proces".

Dispoziţiile alin. (1) al art. 127 din C. proc. civ., sunt de ordine publică în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor din raza teritorială a curţii de apel unde se află instanţa care are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa acesteia sau a unei instanţe inferioare în grad, aceasta având obligaţia de a sesiza una din instanţele menţionate de legiuitor.

Însă, în situaţia în care instanţa are calitatea de pârât, reclamantul are posibilitatea de a sesiza şi instanţa competentă potrivit legii, norma de competenţă fiind, în acest caz, de ordine privată, astfel cum reiese şi din interpretarea gramaticală a art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., care foloseşte sintagma "poate sesiza".

În cazul concret dedus judecăţii, reclamanţii au înţeles să sesizeze o altă instanţă de judecată decât cea de la domiciliul lor, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, care nu se regăseşte însă în circumscripţia unei curţi de apel care să fie învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanţele ce au calitatea de pârât, însă, o atare situaţie se circumscrie unei excepţii de necompetenţă de ordine privată, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 2091 din 27 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013, în soluţionarea unui conflict negativ de competenţă.

Având în vedere împrejurarea că pârâţii prin întâmpinările formulate în cauză nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale, Tribunalul Argeş a reţinut că instanţa de judecată sesizată de reclamanţi nu o putea invoca din oficiu, fiind ţinută să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2024, la data de 19 iunie 2025.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. (2) din C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 alin. (1) din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Se constată că, în litigiile de muncă în care reclamant este angajatul, competenţa este alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reţine şi că, potrivit art. 275 din Codul muncii, dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 269 din Codul muncii cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.

Reclamanţii din cauza dedusă judecăţii, în calitate de personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti având calitatea de pârâţi.

Potrivit art. 127 din C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte reţine că, deşi reclamanţii au calitatea prevăzută de art. 127 alin. (3) din C. proc. civ., nu este incidentă ipoteza reglementată de alin. (1) al aceluiaşi articol, întrucât acţiunea nu este de competenţa instanţei unde aceştia îşi desfăşoară activitatea şi nu există o instanţă inferioară acesteia, ci a instanţei superioare celei la care se află locul lor de muncă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Însă, atât timp cât Tribunalul Bucureşti are calitatea de pârât, sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (21) din C. proc. civ., în temeiul cărora reclamanţii pot sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei rază se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Această normă legală reglementează un drept de opţiune al reclamanţilor, care au posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată fie la instanţa competentă potrivit legii, fie la o altă instanţă, de acelaşi grad, din raza unei curţi de apel învecinate.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ., reclamantul este cel care poate alege între mai multe instanţe deopotrivă competente; o dată exercitat dreptul de opţiune, competenţa instanţei alese, consolidându-se, se definitivează.

Întrucât reclamanţii şi-au manifestat opţiunea de a introduce acţiunea la Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, învecinată Curţii de Apel Bucureşti, în raza căreia se află Tribunalul Bucureşti, care ar fi fost competent să judece conform normelor de dreptul muncii, rezultă că instanţa sesizată a devenit competentă teritorial să soluţioneze litigiul.

Faţă de cele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 127 alin. (2) şi (21) din C. proc. civ., faţă de alegerea făcută de reclamanţi în favoarea unei instanţe competente alternativ, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2025.