Recusal of extraordinary appeal: Factual re-litigation of prescription start and interruption mischaracterized as error in law in IT contract dispute

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 18 ianuarie 2024 sub dosar nr. x/2024, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 123.200 euro, reprezentând daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea obligaţiilor decurgând din contractul de prestări servicii informatice nr. 2/2016, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi dobândă legală aferentă, până la data plăţii efective; să-i furnizeze reclamantei codul sursă comentat şi detaliat, aferent versiunii soluţiei informatice existente la data denunţării unilaterale a contractului de prestare servicii informatice nr. 2/2016 de către pârâtă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1380 din 5 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, fiind respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 8.000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 174 din 18 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe şi a fost obligată apelanta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În motivarea cererii, după expunerea argumentelor privind situaţia de fapt, recurenta-reclamantă susţine că decizia atacată conţine motive străine de natura cauzei, contradictorii şi că, sub unele aspecte, este nemotivată.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aspectele esenţiale ale speţei legate de situaţia de fapt dedusă judecăţii şi argumentele pe care le-a invocat prin cererile depuse la dosarul cauzei.

În acest sens, recurenta-reclamantă subliniază că, prin cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare şi prin cererea de apel a arătat că nu se poate vorbi de împlinirea termenului de prescripţie, în raport de art. 2.528 alin. (1) din C. civ., neputând cunoaşte de la un singur moment, respectiv de la data emiterii notificării de denunţare a contractului de către intimată, atât cuantumul pagubei, cât şi pe cel care a cauzat-o, întrucât contractul a fost executat în parte şi numai ca urmare a opiniei unui expert a reuşit să determine gradul de finalizare a programului informatic şi cuantumul pagubei.

Sub aspect factual susţine că, aşa cum a arătat prin cererea de apel, a încheiat un contract cu partea adversă pentru dezvoltarea unui program informatic necesar desfăşurării activităţii sale, pornind de la module deja existente, partea adversă trebuind să dezvolte o serie de module noi, menţionate în anexele contractului, să asigure mentenanţă şi să predea codul sursă detaliat şi comentat al programului informatic.

Recurenta-reclamantă precizează că prejudiciul pe care l-a suferit este compus din costul modulelor neefectuate şi al mentenanţei ce nu a fost efectuată din mai 2020 şi până la momentul introducerii acţiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Totodată, în lipsa comunicării codului sursă comentat şi detaliat de către partea adversă s-a aflat în dificultatea de a găsi un expert care să poată evalua gradul de dezvoltare a modulelor programului C., astfel că paguba suferită a putut fi determinată abia la finalizarea expertizei, respectiv 01.09.2023 când a fost emis raportul de către D. S.R.L.

În raport de aceste precizări, recurenta-reclamantă afirmă că nu a cunoscut paguba suferită de la momentul corespondenţei electronice din anul 2021, aşa cum a considerat în mod greşit instanţa de apel şi că au existat acte voluntare de executare a unor prestaţii contractuale, în speţă mentenanţă, de către partea adversă, care au avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie, fiind incidente dispoziţiile art. 2.537 din C. civ.

În acest context, precizează că din e-mailurile depuse la dosar rezultă că societatea intimată a efectuat operaţiuni de mentenanţă în acord cu prevederile contractului, că programul dezvoltat nu funcţiona şi că acestea reprezintă acte voluntare de executare a unor obligaţii prevăzute în contract, care au determinat întreruperea termenului de prescripţie.

În raport de dispoziţiile art. 2.524 alin. (1) din C. civ., reţinut de instanţa de apel, recurenta-reclamantă precizează că acestea nu exclud de la aplicare art. 2.528 şi art. 2.537 din acelaşi cod.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că decizia atacată a fost dată cu greşita interpretare a art. 1.523 alin. (2) şi art. 2.537 din C. civ., instanţa combinând prevederile art. 1.522 şi ale art. 1.523 din acelaşi cod, pentru a crea noi norme de drept.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu s-ar fi făcut dovada incidenţei niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 1.523 alin. (2) din C. civ., deşi în cererile depuse de părţi se menţionează că nu s-au respectat obligaţiile contractuale, respectiv nu a fost livrat programul informatic C., nu s-a predat codul sursă şi nu s-au prestat activităţi de mentenanţă.

Recurenta-reclamantă reia argumentele referitoare la imposibilitatea executării activităţilor de mentenanţă, ca urmare a lipsei codului sursă, precum şi a celor de dezvoltare a programului informatic de către alte persoane fizice sau juridice, din actele existente la dosarul cauzei, reieşind refuzul intimatei-pârâte de a-şi executa obligaţiile. În raport de aceste aspecte, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de judecată putea să constate că faptele se încadrează în cazurile prevăzute la art. 1.523 alin. (2) lit. b) şi c) din C. civ.

Din pespectiva interpretării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2.537 din C. civ., recurenta-reclamantă susţine că e-mailurile depuse la dosar atestă recunoaşterea şi rezolvarea de către intimata-pârâtă a unor probleme tehnice generate de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, aceste activităţi intrând în conţinutul obligaţiei contractuale de a presta servicii de mentenanţă.

Întrucât art. 2.537 din C. civ. nu condiţionează efectuarea actelor voluntare de executare de trimiterea vreunei notificări prealabile ori de vreo altă condiţie de formă, recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că interpretarea dată de instanţa de apel acestui text de lege este greşită.

Recurenta-reclamantă apreciază că actele voluntare de executare nu sunt condiţionate de lipsa denunţării contractului, ele putând fi efectuate oricând, astfel că instanţa de apel în mod greşit a condiţionat validitatea actului voluntar de executare de existenţa unui contract care nu a fost denunţat unilateral.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 1.523 din C. civ., apreciind în sensul că nu sunt incidente cazurile de punere în întârziere de drept, deşi la dosarul cauzei se regăsesc numeroase înscrisuri care atestă solicitările repetate ale sale adresate părţii adverse în sensul livrării programului informatic.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.

La 24 iunie 2025, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 4 iulie 2025, iar aceasta, la 14 iulie 2025, a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează a admite excepţia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte arată că se circumscrie acestui motiv de casare nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Deşi recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, contradictorii şi chiar nemotivarea hotărârii, argumentele expuse, în sensul că instanţa de apel a reţinut greşit aspecte esenţiale ce vizează situaţia de fapt şi susţinerile sale, reprezintă critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că disputa nu poartă asupra modului de aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia, ci vizează situaţia de fapt, mai precis modul în care instanţa de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul care determină începutul prescripţiei. Altfel spus, recurenta-reclamantă nu critică aplicarea legii (circumscrisă, în realitate, motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ci urmăreşte să obţină deplasarea momentului care marchează începutul prescripţiei, la o dată ulterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Or, criticile ce vizează momentul care determină începutul prescripţiei, ca de altfel şi cele expuse de recurenta-reclamantă referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, reprezintă critici de netemeinicie, câtă vreme sunt aspecte ce nu pot fi determinate decât prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză.

De altfel, nu se poate aprecia că motivele hotărârii recurate sunt străine de natura pricinii, câtă vreme, în apel, reclamanta a criticat soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Referitor la ultimul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte precizează că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în susţinerea acestui motiv, face ample trimiteri la situaţia de fapt şi la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care au fost interpretate de către curtea de apel, concluzionând în sensul că în mod greşit a apreciat instanţa de prim control judiciar că a intervenit perscripţia dreptului material la acţiune.

În realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra punerii în întârziere a intimatei-pârâte, cu privire la refuzul acesteia de a-şi executa obligaţiile, precum şi referitor la existenţa unor acte voluntare de executare a contractului, cu consecinţa întreruperii termenului prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă face trimitere la dispoziţiile C. civ., respectiv la art. 1.523, art. 2.537, art. 1.522 C. civ., toate argumentele sale vizează temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă, ce nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, iar motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de parte.

Astfel, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurenta-reclamantă.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii, invocată din oficiu şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă. Totodată, în raport de prevederile art. 452 C. civ., constatând că intimata-pârâtă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, va respinge cererea formulată de această parte, privind obligarea recurentei-reclamante la plata acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 174 din 18 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2025.