Competence of consumer domicile in low-value civil proceedings: interpretation of "domicile" as actual residence under Art. 121 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, secţia Civilă, la data de 24 decembrie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta Agency for Control of A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.589,28 RON, reprezentând valoarea obligaţiei principale, precum şi la plata penalităţilor în cuantum de 0,5% calculate la sumele datorate, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua următoare scadenţei până la data plăţii integrale a sumei datorate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1026-1033 C. proc. civ., art. 1566-1592 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1516 C. civ. şi art. 1518 alin. (1) C. civ.

La termenul de judecată din data de 18.03.2025, instanţa a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1950 din 18 martie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin derogare de la regula generală instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 121 C. proc. civ. prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa de la domiciliul consumatorului, dispoziţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. rămânând aplicabile.

Aceste norme au un caracter imperativ, de la care nu se poate deroga decât în condiţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., fiind instituită astfel o competenţă teritorială exclusivă.

Din coroborarea acestui articol (interpretat per a contrario) cu art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., s-a reţinut, rezultă că, în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, în situaţia în care părţile nu au convenit alegerea instanţei competente, după naşterea dreptului la despăgubire, competenţa teritorială aparţine unei anumite instanţe, deci, competenţa teritorială are un caracter absolut.

Având în vedere natura raporturilor invocate de către reclamantă, instanţa a apreciat că pârâtul are calitatea de consumator, iar reclamanta pe cea de profesionist, în aceste condiţii, reţinând că, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competenţă după naşterea dreptului la despăgubire, competenţa teritorială este absolută şi aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

În continuare, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 87 şi 88 din C. civ. fac referire nu doar la domiciliu, ci şi la reşedinţa persoanei fizice, noţiunea de domiciliu trebuind înţeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuinţa statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuieşte efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terţele persoane interesate.

Or, instanţa a constatat că, astfel cum rezultă din verificarea DEPABD, pârâta avea la data introducerii cererii domiciliul în jud. Prahova şi reşedinţa în Bucureşti, iar din actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă că părţile nu au ales competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti ulterior naşterii dreptului la despăgubire.

De altfel, instanţa a constatat că adresa de reşedinţa din sectorul 6 Bucureşti a fost reînnoită, rezultând că aceasta este adresa utilizată de către pârâtă cu titlu de stabilitate.

Acestea fiind avute în vedere, Judecătoria Ploieşti a considerat că nu este competentă teritorial pentru a soluţiona cererea de chemare în judecată, reşedinţa pârâtei nefiind situată în circumscripţia teritorială a acestei instanţe, ci a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, în favoarea căreia a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, la 1 aprilie 2025, sub acelaşi număr de dosar, iar prin sentinţa civilă nr. 3568 din 07 mai 2025, considerând că Judecătoria Ploieşti este competentă teritorial să soluţioneze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a evocat prevederile art. 121 C. proc. civ., art. 126 alin. (2) şi art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., precum şi ale art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 şi a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În ceea ce priveşte soluţionarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competenţă, după naşterea dreptului la despăgubire, competenţa teritorială este absolută şi aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

A constatat că, astfel cum rezultă din relaţiile DEPABD, pârâta are domiciliul în comuna Măneşti jud. Prahova încă din 11.11.2024, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, iar părţile nu au ales competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, ulterior naşterii dreptului la despăgubire.

Faţă de dispoziţiile legale ale art. 87, art. 89 alin. (1) şi art. 90 C. civ., instanţa a reţinut că relevanţă în stabilirea competenţei teritoriale a instanţei judecătoreşti, prin raportare la dispoziţiile exprese ale art. 121 şi 126 alin. (2) C. proc. civ. o are domiciliul pârâtei.

În cauză, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa a considerat că nu se poate acorda valenţă juridică reşedinţei cu care figurează pârâta, întrucât excede dispoziţiilor legale anterior menţionate, un argument suplimentar pentru a reţine necompetenţa acestei instanţe derivând din dispoziţiile art. 108 C. proc. civ., care menţionează ambele noţiuni, atât cea de domiciliu, cât şi cea de reşedinţă.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că din prevederile antecitate, reiese, pe de o parte, că în plan procesual civil sunt valabile distincţiile dintre domiciliu şi reşedinţă din legislaţia civilă, iar pe de altă parte, că, atunci când legiuitorul a dorit să se refere la conceptul de "reşedinţă", l-a menţionat în mod expres.

În considerarea celor reţinute, instanţa a constatat că legiuitorul a acordat prioritate, sub aspect jurisdicţional, instanţei de la domiciliul consumatorului, nicidecum instanţei de la reşedinţa acestuia şi în consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (2) C. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 21 mai 2025, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă, pentru următoarele considerente:

Instanţa a fost învestită cu un litigiu având ca obiect valorificarea, pe calea cererii de valoare redusă, a unui drept de creanţă, născut dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator.

Potrivit dispoziţiilor art. 1028 alin. (1) din C. proc. civ., "competenţa de a soluţiona cererea în primă instanţă aparţine judecătoriei", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, "Competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun".

Cererea de faţă, fiind o cerere îndreptată împotriva unui consumator, îi este aplicabil art. 121 C. proc. civ., potrivit căruia, "cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului" (art. 121 teza I C. proc. civ.).

Aşadar, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 121 din C. proc. civ. reglementează o competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică şi, în al doilea rând, că aceste dispoziţii nu disting în funcţie de obiectul cererii, astfel încât, nici instanţele nu o pot face.

Pentru a identifica sensul noţiunii de "domiciliu" în raport cu art. 121 C. proc. civ., este necesar ca dispoziţiile invocate să fie coroborate cu normele din C. civ., care definesc noţiunile de "domiciliu" şi "reşedinţă".

Astfel, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 91 C. civ., "(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane".

Prevederile legale evocate se completează cu cele ale art. 87 C. civ., potrivit cărora, "domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală", respectiv cu cele ale art. 88 din acelaşi cod, "Reşedinţa persoanei fizice este locul în care aceasta îşi are locuinţa secundară".

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că, în materia competenţei instanţelor, în ceea ce priveşte noţiunea de domiciliu, interesează adresa la care o persoană locuieşte efectiv, adică reşedinţa.

Noţiunea de "domiciliu" vizează, în sens procesual, locuinţa unde se află în fapt persoana fizică, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a asigura şi respecta dreptul la apărare şi de a facilita administrarea probatoriului în vederea soluţionării cauzei.

Această noţiune trebuie interpretată în sens larg, relevanţă având nu atât locuinţa statornică sau principală a persoanei fizice, ci adresa unde aceasta locuieşte efectiv.

Înalta Curte apreciază că, în vederea stabilirii instanţei competente teritorial, noţiunea de domiciliu se raportează la domiciliul de fapt, domiciliu avut de către părţi la data sesizării instanţei.

Or, în cauză, din actele dosarului, rezultă că la data sesizării instanţei, pârâta avea reşedinţa legal stabilită în Municipiul Bucureşti, str. x, în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reşedinţa fiind, de altfel, înscrisă în baza D.E.P.A.B.D.

Astfel, soluţionând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Agency for Control of A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. având ca obiect cerere de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2025.