Dispute over forum choice in labor harassment and dismissal case: Bucharest Tribunal holds competence as plaintiff's election is definitive.

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1) Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 02 septembrie 2024, sub nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română R.A., a solicitat să se constate săvârşirea de către pârâtă a faptelor de hărţuire morală la locul de muncă şi obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 50.000 RON; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, precum şi celelalte prevederi invocate în cuprinsul cererii.

La data de 15.10.2024, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La data de 04.11.2024, reclamantul a formulat o cerere de modificare, prin care a arătat că înţelege să completeze cererea de chemare în judecată cu următoarele capete de cerere: să se anuleze decizia de concediere nr. D401/02.08.2021, să se dispună reintegrarea sa la locul de muncă deţinut anterior, precum şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat, de la momentul încetării contractului individual de muncă şi până la momentul reintegrării.

Prin sentinţa civilă nr. 7844 din 10 decembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în cauză, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în speţă, excepţia necompetenţei materiale a tribunalului a fost invocată de instanţă, din oficiu, la primul termen de judecată acordat, cu respectarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, instanţa a reţinut că, în prezenta cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă, iar referitor la competenţa materială procesuală şi teritorială, potrivit dispoziţiilor art. 95 C. proc. civ. conflictele de muncă se judecă, în primă instanţă, de tribunale, iar conform prevederilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, "(1) Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul". Reclamantul din dosarul de faţă are domiciliul în jud. Dâmboviţa, oraş Găeşti, aspect ce rezultă din cererea de chemare în judecată.

S-a reţinut că reclamantul din prezenta cauză are domiciliul pe raza teritorială a judeţului Dâmboviţa, neexistând la dosar dovada domiciliului/reşedinţei în Bucureşti a reclamantului la data sesizării instanţei prin cererea de chemare în judecată. În ceea ce priveşte locul de muncă al reclamantului, instanţa a constatat că, potrivit precizărilor efectuate de reclamant, contractul individual de muncă a încetat la data de 30.08.2021, iar în prezent nu a susţinut şi nici nu a făcut dovada că îşi desfăşoară activitatea lucrativă pe raza municipiului Bucureşti.

Astfel, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, într-adevăr, există reglementată legal posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă să soluţioneze litigiul din punct de vedere teritorial, dovadă fiind faptul că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii prevăd criterii alternative în raport de care instanţa poate fi sesizată cu soluţionarea litigiului din punct de vedere teritorial.

Însă, instanţa a subliniat că sesizarea oricăreia dintre instanţele ce au competenţa teritorială de soluţionare a litigiului trebuie să îndeplinească o condiţie obligatorie, ce este impusă de prevederile legale anterior indicate, aceea ca, la data sesizării instanţei, criteriul de stabilire a competenţei teritoriale să fie valabil, adică să fie actual.

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, la data sesizării instanţei reclamantului nu avea nici domiciliul/reşedinţa şi nici locul de muncă în municipiul Bucureşti.

Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003- Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., faţă de caracterul exclusiv al competenţei teritoriale în această materie, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, dispunând, ca atare, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la 10 martie 2025, sub acelaşi număr de dosar, iar prin sentinţa civilă nr. 822 din 13 mai 2025, constatând că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial să soluţioneze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Litigiul este de competenţa jurisdicţiei muncii, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 269 din Codul muncii.

Deşi titularul demersului judiciar a ales să sesizeze instanţa fostului loc de muncă (Tribunalul Bucureşti), şi aceasta este competentă, întrucât sintagma loc de muncă trebuie interpretată drept loc al executării contractului individual de muncă, astfel că acest criteriu de determinare a competenţei instanţei în soluţionarea oricăror conflicte rezultând din raporturile de muncă supravieţuieşte încetării respectivului contract.

Totodată, a considerat instanţa, trebuie reţinut, că o consecinţă a caracterului exclusiv al competenţei este aceea că, odată exercitat dreptul de opţiune a reclamantului între instanţele deopotrivă competente, acesta nu mai poate reveni, pârâtul nu poate cere declinarea competenţei, după cum nici instanţa, fiind corect sesizată, nu mai poate invoca, din oficiu, necompetenţa sa.

Astfel, a reţinut că se impune în mod necesar concluzia că reclamantul avea dreptul de opţiune între instanţa domiciliului său, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, şi cea a fostului loc de muncă, respectiv Tribunalul Bucureşti, iar exercitându-şi acest drept, în temeiul art. 116 C. proc. civ., a învestit-o pe cea din urmă.

S-a mai reţinut că prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează o competenţă teritorială alternativă, cu caracter de ordine privată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 129 alin. (3) C. proc. civ. Actul normativ citat stabileşte termene şi condiţii de invocare a necompetenţei materiale şi teritoriale, de ordine publică şi de ordine privată; astfel, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ. "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".

Aşadar, dacă excepţia necompetenţei teritoriale nu a fost invocată în condiţiile enunţate, competenţa de soluţionare a cauzei rămâne dobândită instanţei învestite de reclamant, care nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, după cum nici pârâtul nu o mai poate invoca cu succes şi nici instanţa, din oficiu.

De aceea, reclamantul a învestit legal prima instanţă cu soluţionarea conflictului de muncă, fixând, în mod definitiv, competenţa teritorială în favoarea Tribunalului Bucureşti, care nu mai putea să dispună, din oficiu, declinarea competenţei.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 30 mai 2025, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Prin prezentul litigiu, instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unui conflict individual de muncă, fiind incidente normele din jurisdicţia muncii.

Cu titlu de reglementare generală, dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi legale instituie o competenţă alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei îi poate asigura accesul facil la justiţie.

Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, respectiv fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

În cauză, activitatea reclamantului s-a desfăşurat la sediul angajatorului, în Mun. Bucureşti, iar în ceea ce priveşte domiciliul reclamantului, acesta se află în jud. Dâmboviţa, astfel că, la data formulării cererii, atât Tribunalul Bucureşti cât şi Tribunalul Dâmboviţa erau deopotrivă competente să soluţioneze cauza, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe.

Având în vedere că opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanţei de judecată, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului Bucureşti, învestind în mod legal această instanţă cu soluţionarea cererii sale şi fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Aşa fiind, în considerarea tuturor celor anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2025.