Competitive jurisdiction in labor conflicts: Exclusive vs. alternative territorial competence and employee's choice of forum

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, la data de 30 iulie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei să se constate abuzivă desfacerea contractului său de muncă înregistrat cu nr. x/27.07.2022 şi să fie obligată pârâta la plata zilelor de concediu din anul 2022, 2023 şi 2024, a despăgubirilor egale cu valoarea salariilor indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în intervalul cuprins între momentul concedierii până la pronunţarea unei hotărâri în prezenta cauză; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. art. 166 alin. (1), (2) şi (4) din Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 2201/2024 din 21 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat, în favoarea Tribunalului Bucuresti, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a constatat că, prin Legea nr. 367/2022 a dialogului social a fost abrogată Legea nr. 62/2011, care, la art. 210 prevedea, printre criteriile de stabilire a competenţei teritoriale în conflictele individuale, şi locul de muncă, apreciind, astfel, că rămâne incident în cauză doar art. 269 din Codul Muncii- alin. (1), (2) şi (3).

Astfel, a considerat că în determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial, este important domiciliul persoanei ce are calitatea de reclamantă, în cauza pendinte domiciliul reclamantei fiind în Bucureşti.

Textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii, prin termenii imperativi pe care îi întrebuinţează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă teritorială exclusivă, şi nu alternativă, astfel încât, părţile nu au posibilitatea de a stabili competenta altei instanţe.

S-a reţinut că alegerea instanţei revine reclamantei numai în cazurile de competenţă teritorială alternativă (art. 116 din C. proc. civ.) şi, din perspectiva textului de lege mai sus-menţionat, care reprezintă dreptul comun în materie, competenţa teritorială de soluţionare a pricinii aparţine Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, având în vedere că în cauza de faţă reclamanta are domiciliul în Bucureşti, str. x, Tribunalul Iaşi a apreciat excepţia procesuală de procedură, absolută şi dilatorie de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, ca întemeiată, pe care a admis-o ca atare, în baza art. 269 din Codul muncii, art. 248 din C. proc. civ. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamanta.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 5 februarie 2025, sub acelaşi număr de dosar, iar prin sentinţa civilă nr. 3171/2025 din 24 aprilie 2025, constatând că Tribunalul Iaşi este competent teritorial să soluţioneze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În dreptul muncii, competenţa teritorială este alternativă, astfel încât, în acţiunile pornite de salariat, acesta are, deopotrivă, de ales între instanţa de la domiciliu, sau şi instanţa de la locul de muncă, potrivit dispozitiilor art. 116 C. proc. civ.

Or, instanţa a constatat că, în speta dedusă judecăţii, reclamanta, care are dreptul suveran de a alege în cazul competenţei alternative, în mod legitim a optat să învestească instanţa de la locul de muncă, adică, de la sediul angajatorului - Tribunalul Iaşi, astfel încât, nu se justifica declinarea cauzei către Tribunalul Bucureşti, instanta de la domiciliul reclamantei.

A considerat că instanţa de trimitere a procedat la declinarea cauzei citând trunchiat dispoziţiile art. 269 Codul muncii, într-o formă care, din anul 2023, nu mai este în vigoare.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere că reclamanta salariat îşi are locul de muncă în judeţul Iasi şi a ales să se judece la Tribunalul în circumsripţia căruia se află acest loc de muncă, Tribunalul Bucureşti a apreciat că competenţa de solutionare a cauzei aparţine Tribunalului Iaşi, motiv pentru care, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi, în baza art. 269 Codul muncii şi art. 132 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestui tribunal.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 30 mai 2025, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Prin prezentul litigiu, instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unui conflict individual de muncă, fiind incidente normele din jurisdicţia muncii.

Cu titlu de reglementare generală, dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi legale instituie o competenţă alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei îi poate asigura accesul facil la justiţie.

Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, respectiv fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

În cauză, activitatea reclamantei s-a desfăşurat la sediul angajatorului, situat în jud. Iaşi, iar în ceea ce priveşte domiciliul reclamantei, acesta se află în Mun. Bucureşti, astfel că, la data formulării cererii, atât Tribunalul Iaşi, cât şi Tribunalul Bucureşti, erau deopotrivă competente să soluţioneze cauza, reclamanta având alegerea între aceste două instanţe.

Având în vedere că opţiunea reclamantei între instanţele deopotrivă competente teritorial, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanţei de judecată, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamanta a decis să se adreseze Tribunalului Iaşi, ca instanţă de la locul de muncă, învestind-o în mod legal cu soluţionarea cererii sale şi fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Aşa fiind, în considerarea tuturor celor anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 116 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2025.