Jurisdiction over dismissal during insolvency: labor law claims fall outside the exclusive competence of the bankruptcy judge

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 25 octombrie 2023, sub nr. x/2023, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A. - prin lichidator judiciar C., a solicitat anularea deciziei din 30.08.2023 privind încetarea contractului individual de muncă nr. x/13.12.2017 precum şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, dacă ar fi continuat să execute contractul individual de muncă, respectiv bonurile de masă, bonusurile pentru sărbătorile legale, premiile de vacanţă, prime care s-au acordat salariaţilor rămaşi în funcţie ş.a.; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Codului Muncii, ale Legii dialogului social şi Legii nr. 448/2006.

La data de 10.01.2024, contestatorul a formulat cerere completatoare, solicitând şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

Prin sentinţa civilă nr. 930/2024 din 17 decembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cererii având ca obiect contestaţie decizie de concediere, formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A. prin lichidator judiciar C.- practician în insolvenţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivare, s-a reţinut, în esenţă, că, în fapt, decizia privind încetarea contractului individual de muncă înregistrat cu nr. x/13.12.2017 a fost emisă de lichidatorul judiciar, desemnat potrivit sentinţei civile nr. 2920/09.06.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

În drept, s-au reţinut prevederile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi ale art. 59 alin. (5) -(7) din aceeaşi lege şi, întrucât decizia de încetare a contractului de muncă este o măsură luată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere existenţa pe rolul secţiei a VII-a Civilă a dosarului nr. x/2023, prin care s-a dispus intrarea în insolvenţă a societăţii pârâte.

2. Cauza a fost înregistrată iniţial, din eroare, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 05 februarie 2025, sub acelaşi număr de dosar, care a dispus înaintarea acestuia, pe cale administrativă, Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, unde a fost înregistrat la data de 19 martie 2025, sub număr de dosar x/2023

Prin sentinţa civilă nr. 3441 din 16 iunie 2025, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, constatând că Tribunalul Bacău este competent material să soluţioneze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa, pornind de la prevederile art. 123 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, art. 59 alin. (5) şi art. 45 alin. (1) din Legea 85/2014, a reţinut, în esenţă, că acţiunea promovată în prezenta cauză ce are ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 448/2006 şi nr. 53/2003, iar nu pe Legea nr. 85/2014 şi nu se încadrează în sfera acţiunilor pentru care s-a stabilit competenţa specială a judecătorului sindic.

Contestatorul îşi întemeiază în esenţă acţiunea pe dispoziţiile Codului muncii.

Cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe nicio dispoziţie a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

De altfel, s-a reţinut că din simpla examinare a motivelor de fapt şi de drept invocate, rezultă că acţiunea nu este una prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/2014, fiind reglementată de dispoziţiile Codului muncii, pe care contestatorul însuşi se întemeiază.

S-a mai reţinut că, într-adevăr, emiterea deciziei de concediere este un act ce aparţine lichidatorului-judiciar, însă acest lucru se datorează faptului că ulterior deschiderii procedurii falimentului, acesta reprezintă debitoarea în mod legal.

Cu toate acestea, a apreciat judecătorul-sindic faptul că această măsură nu este una ce poate fi supusă cenzurii în temeiul art. 59 din lege.

În acest sens, a apreciat că acesta este un litigiu specific raporturilor de muncă, iar faptul că pe durata falimentului debitoarea este reprezentată de lichidatorul judiciar nu este o circumstanţă aptă de a schimba această natură.

Astfel, a reţinut că, din interpretarea coroborată a art. 59 şi a art. 45 din Legea nr. 85/2014, pe calea contestaţiei prevăzute de art. 59 alin. (5) din lege pot fi criticate aspecte ce ţin exclusiv de incidenţa unor aspecte reglemente de Legea nr. 85/2014, aşa cum sunt, de exemplu, modul în care practicianul şi-a îndeplinit atribuţiile, cum a justificat cheltuielile efectuate, maniera de soluţionare a cererile ce i-au fost adresate, etc.

Pe de altă parte, controlul judecătorului-sindic se raportează numai la aspectele de legalitate.

În concluzie, a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant nu se referă la controlul judecătoresc al judecătorului-sindic şi nici la procesele de natură juridică aferente procedurii insolvenţei, ci este o acţiune grefată pe raportul de muncă dintre reclamant şi debitoare, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003.

În aceste condiţii, a considerat că prezenta cauză este un litigiu de muncă, aşa încât, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Bacău, sectia I Civilă, iar în ceea ce priveşte petitele subsidiare, privind obligarea debitoarei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat, instanţa a reţinut incidenţa art. 123 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 08 iulie 2025, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente material să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ. va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

În cauză, contestatorul A. a învestit instanţa cu o contestaţie împotriva deciziei de concediere din 30.08.2023, emise de intimata B. S.A. - prin lichidator judiciar C., privind încetarea contractului său individual de muncă înregistrat cu nr. x/13.12.2017, solicitând anularea acestei decizii, precum şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

Motivând în fapt acţiunea, contestatorul a arătat, în esenţă, că decizia este nelegală, întrucât nu s-a respectat termenul de preaviz de 30 de zile prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006, iar temeiul juridic indicat în preaviz este eronat, totodată, arătând că desfiinţarea posturilor s-a realizat în mod arbitrar şi că nu i s-au plătit drepturile salariale în totalitate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte reţine că instanţa a fost sesizată cu un veritabil litigiu de muncă, întemeiat pe motive prevăzute de Legea nr. 448/2006, Codul Muncii şi Legea dialogului social, astfel cum, de altfel, şi însuşi contestatorul l-a întemeiat în drept.

Înalta Curte reţine că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

În acest context, trebuie menţionat că, aşa cum judicios a reţinut Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, chiar dacă decizia de concediere contestată a fost emisă de intimată pe parcursul procedurii insolvenţei acesteia, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage automat competenţa judecătorului sindic, ale cărui atribuţii sunt reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenţei este o procedură specială şi colectivă, prin care se urmăreşte acoperirea datoriilor debitorului insolvent faţă de creditorii săi, desfăşurată într-o succesiune de acte şi operaţiuni strict determinate de lege, a căror finalitate este prestabilită.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă are ca scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, legiuitorul urmărind concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului, în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic desemnat în procedura insolvenţei debitoarei. Asigurarea judecării în mod unitar de către judecătorul-sindic a tuturor cererilor îndreptate împotriva debitorului, ce pot afecta patrimoniul acestuia, este unul dintre obiectivele avute în vedere de Legea insolvenţei.

Importanţa şi specificul procedurii insolvenţei determină instituirea unor reguli de competenţă, care sunt diferite de cele ale dreptului comun. În acest sens, conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, competenţa exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-sindic.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, modificată, atribuţiile judecătorului-sindic privesc controlul judecătoresc al activităţii administratorului/lichidatorului judiciar, precum şi procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, reglementarea de la alin. (1) nefiind una exhaustivă - "Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentului capitol, sunt (...)".

Prin sintagma "procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei" legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri şi procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenţei, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operaţiunilor şi plăţilor efectuate de către participanţi după deschiderea procedurii.

Prin urmare, din conţinutul acestor reglementări reiese că legiuitorul limitează atribuţiile judecătorului-sindic la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 85/2014 şi are în vedere tocmai controlul tuturor operaţiunilor şi actelor săvârşite de către administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, debitori şi alţi participanţi la desfăşurarea procedurii, precum şi litigiile care au legătură directă cu procedura concursuală.

Pornind de la toate aceste considerente teoretice, deşi este adevărat că actul a cărui nulitate se solicită a se constata a fost emis de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei intimatei, ce face obiectul dosarului nr. x/2023, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, Înalta Curte reţine că această împrejurare nu este de natură a atrage competenţa judecătorului sindic în soluţionarea acţiunii, dispoziţiile Legii speciale nr. 85/2014 nefiind aplicabile litigiului de faţă.

Astfel, odată ce contestatorul invocă nulitatea deciziei de concediere prezentând doar argumente ce pun în discuţie respectarea regulilor privind termenul de preaviz de 30 de zile, prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 448/2006, ori temeiul juridic indicat în preaviz, totodată, arătând că desfiinţarea posturilor s-a realizat în mod arbitrar şi că nu i s-au plătit drepturile salariale în totalitate, deci, fără a ataca expres sau implicit măsura dispusă de lichidatorul judiciar în cadrul dosarului de insolvenţă nr. x/2023 şi fără a invoca motive de nulitate fundamentate pe încălcarea prevederilor legii insolvenţei, este fără îndoială faptul că cererea sa are natura unui litigiu în materia dreptului muncii, iar nu a unei acţiuni date de lege în competenţa judecătorului sindic.

Soluţia aleasă de legiuitor este restrictivă, în sensul că judecătorul sindic nu are atribuţii în soluţionarea unor cereri ori acţiuni ce excedează procedurii insolvenţei, cum ar fi acţiuni în constatarea nulităţii unor acte în temeiul dreptului muncii şi altele asemenea, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile Legii nr. 85/2014.

În considerarea tuturor celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile 269 alin. (2) din Codul muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.