Proof of certainty of unrealized profit in tort and allocation of procedural costs to plaintiff for third-party intervention

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor declarate în cauză, reţine următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 07 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA DE APĂ ORADEA S.A, obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani:

a. 468.072,26 RON (TVA inclusă), reprezentând despăgubiri egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii netemeinice a Acordului contractual nr. x/20.06.2012 de către pârâtă;

b. 252.565 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie, calculate de la 14.11.2014 - data rezilierii unilaterale nelegale a Acordului contractual nr. x/20.06.2012 - până la data de 15.10.2018;

c. 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea dreptului la reputaţie, imagine şi prestigiu;

d. 21.199.056,75 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat că primul capăt de cerere este întemeiat pe dispoziţiile art. 1349, art. 1531 şi urm. C. civ., art. 430 şi urm. C. proc. civ., iar în ce priveşte al doilea capăt de cerere, reclamanta a invocat sub-clauza 4.2 din condiţiile speciale la acordul contractual, art. 89 alin. (1) şi art. 92 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006.

Totodată, reclamanta a invocat în această privinţă şi art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, învederând că şi pentru acest caz ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În ce priveşte al treilea capăt de cerere, reclamanta a arătat că este întemeiat pe dispoziţiile art. 252, art. 253, art. 257, art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 C. civ., iar în ce priveşte al patrulea capăt de cerere- pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1532 C. civ., art. 430 şi urm. C. proc. civ., făcând referire şi la art. 181 alin. (1) lit. c)1 din O.U.G. nr. 34/2006.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21 ianuarie 2021, pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a solicitat: i) admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Specializat Cluj şi declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bihor; ii) respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca urmare a excepţiilor invocate, iar în subsidiar ca neîntemeiată; iii) obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Una dintre excepţiile invocate de pârâtă a fost excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 şi, în subsidiar, prin raportare la dispoziţiile dreptului comun.

Totodată, pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţilor B. S.R.L. şi C. S.A. D., prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii capătului 4 din cererea de chemare în judecată, să fie obligate în solidar chematele în garanţie la plata unei sume stabilite provizoriu la suma de 500.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 338/18.02.2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, unde a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 30.09.2021, Tribunalul Bihor a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă contra celor două societăţi B. S.R.L. şi C. S.A.; totodată, a respins excepţia de netimbrare a cererii de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania de Apă Oradea S.A.

A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de Compania de Apă Oradea S.A. în contradictoriu cu chematele în garanţie B. S.R.L. şi C. S.A. D..

A fost obligată reclamanta A. S.A. la plata către pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a sumei de 96.041,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi către chemata în garanţie C. S.A. D.- a sumei de 108.683 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamanta A. S.A.

Împotriva încheierii de şedinţă din 30.09.2021, a declarat apel chemata în garanţie B. S.R.L., solicitând anularea încheierii, reţinerea spre rejudecare a cererii de chemare în garanţie, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă.

Chemata în garanţie B. S.R.L. a formulat şi apel incident împotriva considerentelor sentinţei nr. 34/LP din 17 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, solicitând înlăturarea considerentelor netemeinice şi nelegale cuprinse în hotărârea apelată referitoare la termenul de prescripţie aplicabil cauzei, solicitând ca instanţa de apel să reţină că acesta este cel prevăzut de legislaţia specială, respectiv de art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 19 din Legea 554/2004, cu menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii apelate.

Împotriva considerentelor sentinţei, cât şi a încheierii de admitere în principiu din 30.09.2021, a formulat apel incident şi chemata în garanţie C. S.A. D., solicitând anularea încheierii de admitere în principiu şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în garanţie ca inadmisibilă în principiu şi/sau completarea considerentelor sentinţei apelate, cu menţinerea dispozitivului acesteia, în sensul motivării suplimentare a temeiurilor pentru care s-a reţinut, în privinţa prescripţiei extinctive, termenul general de trei ani, prevăzut de dispoziţiile art. 2517 C. civ.. Totodată, în temeiul art. 452 C. proc. civ., a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pricinuite de formularea prezentului apel incident.

Prin decizia civilă nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de chematele în garanţie B. S.R.L. şi C. S.A. D. împotriva sentinţei nr. 34/LP din 17 februarie 2022, împotriva considerentelor acestei sentinţei şi împotriva încheierii de şedinţă din 30.09.2021, pronunţate de Tribunalul Bihor.

A fost obligată apelanta reclamantă A. S.A. să achite intimatei pârâte Compania de Apă Oradea S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 46.703,04 RON, reprezentând onorariu avocaţial în calea de atac.

Au fost respinse, ca nefondate, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de celelalte părţi.

3. Împotriva deciziei anterior menţionate, au declarat recurs principal reclamanta A. S.A., şi recursuri incidente chemata în garanţie B. S.R.L. şi Compania de Apă Oradea S.A.

Prin decizia nr. 2532 din 27 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Compania de Apă Oradea S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

A admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o, în parte şi a trimis, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, numai cu privire la soluţiile primei instanţe asupra capetelor 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, precum şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate de chemata în garanţie C. S.A. D..

A respins, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-chemată în garanţie B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate care nu sunt contrare deciziei.

4. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, la data de 15 octombrie 2024, sub nr. x/2020*.

Procedând la rejudecarea apelului în limitele trasate prin decizia nr. 2532/27.11.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că obiectul rejudecării îl constituie soluţiile pronunţate asupra capetelor 1 şi 2 de cerere, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de chemata în garanţie C. S.A. D., restul aspectelor soluţionate intrând sub autoritatea de lucru judecat.

Prin decizia nr. 287/2024 - A din 12 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a fost admis apelul reclamantei şi anulată în parte sentinţa nr. 34/LP/17.02.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul că:

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capetele 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată şi, evocând fondul:

S-au respins, ca nefondate, capetele 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania de Apă Oradea S.A..

A fost obligată reclamanta să plătească chematei în garanţie C. S.A. D. suma de 100.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească în favoarea intimatei-pârâte Compania de Apă Oradea S.A. suma de 47.078,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi în favoarea chematei în garanţie C. S.A. D., suma de 75.982,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

5. Împotriva deciziei nr. 287/2024 - A din 12 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, la data de 17 februarie 2025 reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În privinţa primului capăt de cerere, o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., a avut în vedere încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) din C. civ. referitoare la întinderea reparaţiei.

Invocând cele reţinute în sentinţa nr. 1366/15.10.2018 în sensul că nu a fost în culpă pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate, recurenta a arătat că acele condiţii obişnuite în care urma să obţină beneficiul nerealizat sunt cele în care pârâta şi-ar fi executat corespunzător obligaţiile, iar reclamanta ar fi menţinut ritmul corespunzător în execuţia lucrărilor.

Or, în opinia sa, cu încălcarea art. 1385 alin. (3) din C. civ., instanţa de apel s-a raportat la condiţiile neobişnuite, generate de nepredarea amplasamentelor şi neobţinerea autorizaţiilor necesare de către pârâtă, care au condus, evident, la scurtarea termenelor de execuţie.

Totodată, cu încălcarea aceluiaşi text de lege, instanţa de apel s-a raportat la determinarea unui prejudiciu realizat efectiv în urma executării integrale a contractului de achiziţie publică, deşi obiectul cererii în reparaţie este prejudiciul nerealizat.

Prin cea de-a doua critică, subsumată tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 1371 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel s-a raportat la o pretinsă vinovăţie concurentă a sa în producerea sau majorarea prejudiciului, deşi aceasta nu a existat şi nu a fost reţinută.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. a privit încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 1366/15.10.2018, instanţa de apel reţinând valoarea probatorie a unor considerente în care se invocă concluzii ale expertizelor efectuate în cauză, în contra dezlegării finale a instanţei, care a stabilit expres valoarea lucrărilor neexecutate şi valoarea profitului nerealizat de reclamantă.

Recurenta a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arătând că au fost încălcate art. 270 alin. (1) şi (2) şi art. 434 din C. proc. civ. întrucât valoarea lucrărilor rămase de executat a fost reţinută în considerentele sentinţei nr. 1366/15.10.2018, care nu a fost casată pentru motive legate de aceasta, ci în raport de temeiul de drept al solicitării de reparare a prejudiciului

O altă critică de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. civ. a privit încălcarea prevederilor art. 3 lit. q) din O.U.G. nr. 34/2006, instanţa de apel soluţionând cauza fără a avea în vedere valoarea probatorie şi obligatorie a ofertei în procedura de achiziţie, care a condus la formarea preţului contractului, cu includerea profitului recurentei, de 5%.

Prin recurs au fost invocate şi dispoziţiile art. 488 alin. (5) din C. proc. civ., recurenta arătând că a fost încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. întrucât instanţa a respins în totalitate cererea, deşi a reţinut că recurenta nu este îndreptăţită la suma reprezentând 19% din totalul sumei solicitate.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.. Astfel, pe de o parte, recurenta a arătat că în decizia nr. 303/19.06.2020 s-a stabilit că neîndeplinirea ipotezei juridice din clauza contractuală conduce la înlăturarea răspunderii civile contractuale, iar prin sentinţa nr. 1366/15.10.2019 s-a reţinut că măsura restituirii garanţiei de bună execuţie s-a dispus nu în temeiul clauzei 4.2. din acordul contractual şi prevederile art. 92 alin. (4) lit. a) şi b) din H.G. nr. 925/2006, ci în temeiul rezilierii nelegale a acordului contractual.

Pe de altă parte, reţinând că restituirea garanţiei de bună execuţie ar fi fost dispusă în temeiul răspunderii contractuale, deşi clauza contractuală reglementează o altă ipoteză juridică, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 1350 din C. civ.

În privinţa cheltuielilor de judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cele ale art. 1349 din C. civ.

În susţinerea acestor critici, s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor sale, că între reclamantă şi chemata în garanţie nu există un raport juridic, că cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect, aşa încât reclamanta nu a fost în culpă procesuală şi că recursul său a fost admis în parte, aşa încât nu putea fi obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Şi Compania de Apă Oradea S.A. a declarat la data de 23.04.2025 recurs incident împotriva deciziei nr. 287/2024 - A din 12 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, solicitând casarea în parte a acesteia în sensul respingerii capătului 1 al cererii de chemare în judecată ca inadmisibil.

În esenţă, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., arătându-se că au fost încălcate dispoziţiile art. 1350 alin. (3) din C. civ. potrivit cărora niciuna din părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile. Astfel, recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea cererii de angajare a răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care între părţi a fost încheiat un contract, guvernat de regulile răspunderii civile contractuale.

Prin raportare la dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. civ. au fost criticate şi considerentele potrivit cărora decizia civilă nr. 303/19.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020 s-ar bucura de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte reţinerea unui pretins drept al recurentei-reclamante de a solicita obligarea la daune interese constând în profitul nerealizat în temeiul răspunderii civile delictuale.

Analizând criticile aduse deciziei recurate, în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte observă, în prealabil, că în cel de-al doilea ciclu procesual, ca urmare a deciziei de casare nr. 2532/27.11.2023, rejudecarea a privit capetele 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de chemata în garanţie C. S.A. D..

1. Primul capăt de cerere a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 468.072,26 RON reprezentând despăgubiri egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii de către pârâtă a acordului contractual nr. x/20.06.2012, cauza juridică invocată fiind răspunderea civilă delictuală.

Prin recursul incident recurenta-pârâtă Compania de Apă Oradea S.A. a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul inadmisibilităţii cererii de angajare a răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care între părţi a fost încheiat un contract, guvernat de regulile răspunderii civile contractuale. Au fost criticate şi considerentele potrivit cărora decizia civilă nr. 303/19.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020 s-ar bucura de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte reţinerea unui pretins drept al recurentei-reclamante de a solicita obligarea la daune interese constând în profitul nerealizat în temeiul răspunderii civile delictuale.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte observă că în primul ciclu procesual, prin decizia din apel s-a reţinut că reclamanta şi-a fundamentat greşit în drept cererea de chemare în judecată, invocând răspunderea civilă contractuală în dosarul nr. x/2015, în timp ce în prezenta cauză acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în raport de care s-a analizat prescripţia.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată astfel stabilit nu a făcut obiectul recursului declarat împotriva acestei decizii, iar instanţa de recurs din primul ciclu procesual a analizat prescripţia dreptului la acţiune prin raportare la răspunderea civilă delictuală şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond, pentru analizarea condiţiilor de angajare a acesteia în privinţa primului capăt de cerere.

În acest context, în mod legal, în rejudecare instanţa de apel a soluţionat cauza prin raportare la răspunderea civilă delictuală, inadmisibilitatea acesteia nemaiputând fi repusă în discuţie.

Aşa fiind, recursul incident declarat de recurenta Compania de Apă Oradea S.A. este nefondat.

În recursul declarat de recurenta-reclamantă, primele două critici aduse modului de soluţionare a capătului de cerere întemeiat pe răspunderea civilă delictuală au avut în vedere încălcarea art. 1385 alin. (3) şi a art. 1371 alin. (1) din C. civ., recurenta invocând, în esenţă, că în mod nelegal instanţa de apel nu a analizat prejudiciul prin raportare la condiţii obişnuite în care ar fi putut fi realizat şi că a avut în vedere o pretinsă vinovăţie concurentă a reclamantei, deşi aceasta nu a fost reţinută.

Înalta Curte găseşte vădit nefondate aceste critici, din lectura deciziei recurate rezultând în mod limpede că motivul pentru care a fost apreciat ca neîntemeiat acest capăt de cerere a fost lipsa probatoriului din care să rezulte caracterul cert şi efectiv al prejudiciului.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o analiză a câştigului ce ar fi putut fi obţinut de aceasta în condiţii obişnuite, determinate de modalitatea concretă de derulare a raportului contractual, şi nu a unei ipoteze ideale, prefigurată de părţi în perioada precontractuală.

Tocmai pentru a determina condiţiile în care contractul s-ar fi executat dacă nu ar fi intervenit notificarea de reziliere, instanţa de apel a apreciat necesar un probatoriu concret, ce ar fi facilitat şi evaluarea prejudiciului pretins a fi fost produs recurentei-reclamante.

Cât priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 1371 alin. (1) din C. civ., Înalta Curte constată că acesta este un motiv străin de considerentele şi raţionamentul instanţei de apel, care nu a motivat nici în fapt, nici în drept, soluţia asupra primului capăt de cerere prin raportare la acest text de lege sau la vinovăţia comună, ca o cauză de exonerare parţială de răspunderea civilă.

Analiza instanţei a avut în vedere exclusiv condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul invocat, printre care şi pe aceea de a fi cert şi determinat prin raportare la probatoriul administrat.

Alte două critici ale deciziei din apel au privit forţa probantă a sentinţei nr. 1366/CA/2018 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015 prin care au fost soluţionate aceleaşi pretenţii, dar prin raportare la răspunderea civilă contractuală, recurenta invocând ca motive de casare încălcarea art. 430 alin. (1), a art. 270 alin. (1) şi (2) şi a art. 434 din C. proc. civ.

Înalta Curte notează că, urmare a admiterii contestaţiei în anulare prin decizia nr. 90/07.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost pronunţată decizia nr. 303/19.06.2020 în dosarul nr. x/2019 prin care Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1366/CA/2018 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015, a casat-o în parte şi, în rejudecare, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei Compania de Apă Oradea S.A. la plata sumei de 468.072,26 RON cu titlu de daune interese egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de către pârâtă, precum şi la plata sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanţia de bună execuţie.

Potrivit art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere. Prin urmare, în mod legal instanţa de apel nu a avut în vedere considerentele sentinţei nr. 1366/2018 în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 468.072,26 RON, criticile recurentei privind autoritatea de lucru judecat a sentinţei şi valoarea probatorie a considerentelor acesteia fiind nefondate.

În privinţa soluţiei date primului capăt de cerere recurenta a mai invocat şi încălcarea art. 3 lit. q) din O.U.G. nr. 34/2006 în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere valoarea probatorie şi obligatorie a ofertei sale în procedura de achiziţie, care a condus la formarea preţului contractului, cu includerea profitului de 5%.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a motivat soluţia de netemeinicie a primului capăt de cerere prin lipsa dovezii privind caracterul cert al prejudiciului, apreciind că un procent declarat în faza prealabilă încheierii acordului contractual dintre părţi nu poate fi avut în vedere ca prejudiciu concret.

În acord cu aceasta, instanţa de recurs apreciază că estimarea unui profit la momentul ofertei pentru angajarea într-un contract de achiziţie publică nu este suficientă pentru probarea prejudiciului, de vreme ce pe parcursul derulării relaţiilor contractuale pot interveni ajustări generate de modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor asumate de părţi.

Se impune, aşadar, probarea prejudiciului concret ce ar fi putut fi obţinut, oferta depusă la momentul înscrierii în procedura de achiziţie publică fiind lipsită de valoare probatorie pentru determinarea întinderii concrete a prejudiciului în condiţiile art. 1385 din C. civ.

Recurenta a mai invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., arătând, în esenţă, că instanţa a respins în tot cererea în privinţa taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 19%, deşi soluţia asupra cererii de despăgubiri ar fi putut fi de admitere în parte.

Lecturând decizia din apel, Înalta Curte constată că instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra solicitării de obligare la plata taxei pe valoarea adăugată calculată la cuantumul despăgubirii, apreciind că aceasta nu este datorată întrucât profitul nerealizat este solicitat cu titlu de daune interese şi nu rezultă dintr-o tranzacţie economică între părţi, ci dintr-un mecanism de despăgubire.

Prin urmare, soluţia de respingere a acestor pretenţii a fost justificată de motive independente de cele care au susţinut netemeinicia cererii de obligare la prejudiciul nerealizat, aşa încât argumentele recurentei în susţinerea acestui motiv de casare sunt nefondate.

2. Prin cel de-al doilea capăt de cerere s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 252.565 RON reprezentând dobânzi aferente sumei constituite cu titlu de garanţie de bună execuţie, calculate de la data rezilierii unilaterale de către pârâtă a acordului contractual - 14.11.2014 şi până la 15.10.2018.

Dreptul recurentei-reclamante la restituirea garanţiei de bună execuţie a fost recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa nr. 1366/15.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 760/07.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu prevederile clauzei 4.2 din acordul contractual, aşa cum a fost individualizată prin Anexa la oferta C1-8, beneficiarul va elibera/restitui garanţia de bună execuţie conform prevederilor art. 92 alin. (4) lit. a) şi b) din H.G. nr. 925/2006 şi că pretenţia de restituire a garanţiei de bună execuţie este fundamentată şi pe dispoziţiile exprese ale sub-clauzei 15.5 din contract.

La rândul său, instanţa de recurs a reţinut că în mod corect instanţa a obligat pârâta şi la restituirea către reclamantă a sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanţia de bună execuţie şi dobânda aferentă, coroborând prevederile clauzei 4.2 din acordul contractual, individualizată prin Anexa la oferta CL-8 şi prevederile art. 92 alin. (4) lit. a) şi b) din H.G. nr. 925/2006, chiar dacă a intervenit rezilierea unilaterală a contractului.

Prin decizia nr. 90/07.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, fiind admisă contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 760/07.10.2019, s-a reţinut că instanţa de recurs nu a răspuns criticii potrivit căreia reclamanta nu a solicitat şi obligarea pârâtei la dobânzile aferente garanţiei de bună execuţie, consecinţa fiind rejudecarea recursului în această privinţă.

Prin decizia nr. 303/19.06.2020 Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rejudecând recursul, a respins cererea de obligare la plata dobânzii aferente sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanţia de bună execuţie, reţinând că nu a fost formulat un astfel de petit.

În acest context, Înalta Curte constată că restituirea garanţiei de bună execuţie s-a dispus în temeiul răspunderii civile contractuale, prin activarea clauzelor care îndreptăţeau reclamanta la eliberarea garanţiei şi în situaţia rezilierii unilaterale a contractului.

Contrar susţinerilor recurentei, faptul că Tribunalul Bihor a constatat imposibilitatea încheierii procesului-verbal de recepţie ca urmare a rezilierii, dispoziţiile art. 92 alin. (4) lit. a) şi b) din H.G. nr. 925/2006 neputând fi respectate întocmai, nu pot conduce la concluzia că restituirea garanţiei s-a dispus în temeiul răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, faptul că cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 a fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală şi că Tribunalul Bihor a reţinut în considerente sub-clauza 15.5 din contract care prevedea că garanţia se restituie şi în situaţia rezilierii, sunt elemente care conduc la concluzia că cererea a fost soluţionată prin raportare la răspunderea civilă contractuală.

Trimiterea pe care recurenta a făcut-o la considerentul din decizia nr. 303/2020 potrivit căruia instanţa de fond a apreciat în mod greşit că poate acorda daune interese în temeiul clauzei 16.4 din contract, care reglementează o altă ipoteză juridică şi care, pentru acest motiv nu este aplicabilă în speţă, nu poate fi avută în vedere, de vreme ce acesta privea soluţia dată capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata profitului nerealizat, şi nu a garanţiei de bună execuţie.

Aşa fiind, Înalta Curte găseşte nefondate şi criticile aduse modului de soluţionare a celui de-al doilea capăt de cerere, constatând că nu au fost încălcate de către instanţa de apel dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. şi cele ale art. 1350 din C. civ.

3. Analizând şi criticile formulate de recurentă cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată în prezenta cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia de casare din primul ciclu procesual s-a imputat instanţei de apel faptul că nu a răspuns criticilor referitoare la raportul procesual specific chemării în garanţie şi nu a explicat în ce măsură cheltuielile de judecată efectuate de chemata în garanţie pot fi puse direct în sarcina reclamantei, care nu a formulat cererea de chemare în garanţie.

În rejudecarea apelului, interpretând prevederile art. 453 din C. proc. civ. prin raportare la definiţia culpei procesuale, la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi, la caracterul incidental al cererii de chemare în garanţie faţă de cererea principală, instanţa de apel a concluzionat că faptul că între reclamantă şi chemata în garanţie nu există vreun raport juridic nu constituie un impediment pentru obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de chemata în garanţie, întrucât culpa procesuală îi incumbă reclamantei care, prin declanşarea procedurii judiciare împotriva pârâtei a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze, la rândul ei, pentru apărarea drepturilor sale, cererea de chemare în garanţie.

În decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual instanţa reţinuse doar că nu sunt întemeiate criticile referitoare la suportarea cheltuielilor de judecată ale chematelor în garanţie, în condiţiile în care aceste cereri incidentale nu ar fi fost formulate în absenţa acţiunii reclamantei, acţiune care a fost respinsă ca prescrisă, culpa procesuală aparţinându-i tot apelantei reclamante, care a declanşat prezentul litigiu.

Înalta Curte constată, aşadar, că instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a respectat dispoziţiile deciziei de casare, analizând şi explicând de ce cheltuielile de judecată pot fi puse direct în sarcina reclamantei, care nu a formulat cererea de chemare în garanţie.

Argumentele recurentei potrivit cărora chematele în garanţie nu au nicio competenţă în privinţa rezilierii contractului şi nici nu ar putea răspunde în cazul în care cererea de chemare în judecată este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală nu pot fi avute în vedere pentru respingerea cererii de obligare la cheltuieli de judecată.

Astfel, prin decizia din apel din primul ciclu procesual s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat legătura de cauzalitate dintre rezilierea contractului şi răspunderea chematelor în garanţie, aşa încât recurenta nu mai putea repune în discuţie acest aspect.

Astfel cum în mod legal s-a reţinut prin decizia recurată, art. 453 din C. proc. civ. reprezintă o transpunere a normelor generale din materia răspunderii civile delictuale, aşa încât aplicarea sa nu este condiţionată de preexistenţa unui raport juridic între reclamantă şi chemata în garanţie.

Dependenţa soluţiilor pronunţate în privinţa celor două cereri permite analiza culpei procesuale şi în raportul dintre reclamant şi chematul în garanţie, respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect fiind o consecinţă a pierderii procesului de către reclamant. Prin urmare, susţinerile recurentei în sensul că soluţia de respingere ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanţie nu a fost apelată/recurată, aşa încât nu se poate considera că a pierdut procesul sunt vădit nefondate.

Cât priveşte argumentul instanţei de apel potrivit căruia chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că nu reclamanta, ci pârâta ar trebui obligată la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanţie, în final acestea ar ajunge să fie puse tot în sarcina reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este unul subsidiar, de natură să convingă că, şi în situaţia analizării distincte a celor două raporturi juridice, nu există impedimente pentru obligarea reclamantei la cheltuieli către chematul în garanţie.

Nici critica potrivit căreia instanţa de apel a aplicat greşit art. 453 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ. reţinând culpa sa procesuală integral, deşi recursul său a fost admis, nu este întemeiată.

Astfel, culpa procesuală se apreciază prin raportare la soluţia finală dată cererii de chemare în judecată, şi nu prin raportare la etapele intermediare ale procesului. Acesta este motivul pentru care asupra cheltuielilor de judecată aferente soluţionării căilor de atac prin care se dispune rejudecarea, a celor aferente cererilor de strămutare sau de suspendare a executării hotărârilor pronunţate în etapele procesuale ale litigiului, instanţa se pronunţă la momentul soluţionării acestuia.

Acelaşi raţionament conduce şi la respingerea criticii potrivit căreia instanţa de apel avea obligaţia să stabilească măsura în care recurenta-reclamantă putea fi obligată la cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, în condiţiile în care recursul principal a fost admis cu privire la capetele doi şi patru de cerere.

Pentru toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate prin raportare la criticile aduse prin recursurile declarate în cauză, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. va fi obligată să plătească intimatei-chemată în garanţie C. D.- SUCURSALA BUCUREŞTI suma de 16.468,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. şi recursul incident declarat de pârâta COMPANIA DE APĂ ORADEA S.A. împotriva deciziei nr. 287/2024-A din 12 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să plătească intimatei-chemată în garanţie C. D.- SUCURSALA BUCUREŞTI suma de 16.468,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.