Validity of company representation in mediation agreement: classification as relative nullity and statutory prescription of the annulment action.

Şedinţa publică din data de 09 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, la 22 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.I. C. a solicitat instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună constatarea nulităţii absolute a acordului de mediere nr. 07 din 11 mai 2014, încheiat între reclamantă şi pârâtă, consfinţit prin sentinţa civilă nr. 500 din 04 iunie 2014, pronunţată de Judecătoria Vatra Dornei, în dosarul nr. x/2014, cu consecinţa desfiinţării actelor juridice subsecvente încheiate în baza acestuia.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1254 alin. (1) - (2), art. 1247, art. 1250 şi art. 1204 C. civ., prin raportare la art. 94 pct. 1 C. proc. civ.

La 17 ianuarie 2020, D. a depus cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei, prin care a solicitat admiterea excepţiilor invocate de către această parte şi respingerea acţiunii introductive, ca nefondată.

Cererea incidentală a fost admisă în principiu la termenul de judecată din 23 iunie 2020, când, totodată, prima instanţă a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de reclamantă, constatând că autoarea justifică interes în promovarea acesteia, întrucât este semnatară a acordului de mediere şi are calitatea de creditor al pârâtei.

Prin sentinţa nr. 66 din 07 iulie 2020, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtă şi intervenienta accesorie şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ridicată de aceleaşi părţi, cu consecinţa respingerii cererii reclamantei privind anularea acordului de mediere nr. 07 din 11 mai 2014 şi a actelor subsecvente acestuia, constatându-se prescris dreptul la acţiune.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia nr. 374 din 29 decembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis calea de atac şi a anulat, în parte, sentinţa primei instanţe, fiind menţinută soluţia privind respingerea, ca nefondată, a excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive şi a admis acţiunea reclamantei, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a acordului de mediere nr. 07 din 11 mai 2014.

Totodată, s-a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a dispus obligarea intimatei-pârâte şi a intimatei-interveniente accesorie la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 52.971 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru judecata în primă instanţă şi în apel.

III. Judecata în recurs, în primul ciclu procesual

Împotriva deciziei primei instanţe de control judiciar, pârâta B. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. C. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2678 din 08 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

IV. Soluţia pronunţată în rejudecarea apelului

Ca urmare a casării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019*, iar prin decizia nr. 262 din 03 noiembrie 2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea intimatei-interveniente accesorie privind sesizarea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii.

S-au respins, de asemenea, ca nefondate, cererile intimatei privind sesizarea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Suceava şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi apelul reclamantei.

V. Judecata în recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei pronunţate în rejudecare, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate, iar, în rejudecare, admiterea apelului şi anularea în totalitate a sentinţei nr. 66 din 07 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, respectiv respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a reţinut că la data pronunţării deciziei nr. 99 din 06 mai 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, prin care s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA din 28 august 2013 de numire a intimatei-interveniente accesorie în calitate de administrator al societăţii recurente-reclamante şi inclusiv la data încheierii acordului de mediere, intimata-intervenientă nu avea cunoştinţă de neregularităţile privind numirea în această calitate.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că, la data încheierii acordului, societatea recurentă-reclamantă cunoştea lipsa calităţii de reprezentant legal a intimatei-interveniente D..

Or, recurenta-reclamantă şi intimata-intervenientă accesorie au fost părţi în dosarul nr. x/2013, astfel că nu se poate considera că doar societatea a cunoscut, anterior încheierii acordului de mediere, că intimata-intervenientă D. nu mai deţinea, în mod legal, calitatea de administrator, în condiţiile în care hotărârea AGA a fost constată nulă absolută anterior încheierii acordului.

În aceste împrejurări, s-a subliniat că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie, întrucât instanţa de apel recunoaşte efecte diferite unei hotărâri judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ. şi art. 432 C. proc. civ., prin raportare la decizia nr. 99 din 06 mai 2024 a Curţii de Apel Suceava.

Sub acest aspect, s-a arătat că acordul de mediere este un act subsecvent hotărârii AGA, constată nul absolut prin hotărârea evocată, deoarece acordul de mediere este succesiv temporal hotărârii AGA, iar cele două acte juridice au legătură între ele.

În continuare, se susţine că deşi instanţa de apel nu pare a contesta caracterul subsecvent al acordului de mediere, a atribuit efecte greşite acestei calificări, reţinând că nulitatea hotărârii AGA a fost constatată în temeiul unor motive ce vizează condiţii de convocare, cvorum şi vot, distincte de cauzele de nulitate invocate în susţinerea nulităţii acordului de mediere.

Recurenta-reclamantă a învederat că dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, nu condiţionează desfiinţarea actului subsecvent de cauzele de nulitate care au stat la baza actului iniţial, astfel că instanţa de apel ar fi trebuit să constate nulitatea acordului de mediere independent de propriile vicii, chiar dacă, în acord cu îndrumările instanţei de casare, şi acestea ar fi trebuit supuse analizei.

Printr-o altă critică s-a arătat că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 206, art. 209 alin. (1) şi (2), art. 1179, art. 1309 alin. (1), art. 2271 C. civ., precum şi art. 701 şi art. 197 din Legea nr. 31/1990 pentru lipsa voinţei societare şi, în subsidiar, pentru lipsa capacităţii de exerciţiu a societăţii reclamante.

S-a menţionat că instanţa de apel a reţinut că, deşi există o hotărâre prin care s-a constatat lipsa calităţii de reprezentant legal a intimatei-intervenientă accesorie, această împrejurare nu denotă lipsa consimţământului societăţii la data încheierii acordului de mediere pe motiv că D. este asociat în cadrul acesteia, voinţa intimatei-interveniente confundându-se cu cea a societăţii.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de prim control judiciar face o confuzie între asociatul persoană fizică şi persoana juridică, care este distinctă de asociaţii care o compun, concluzie care se desprinde din dispoziţiile art. 206 C. civ.. Cu toate că voinţa asociaţilor se reflectă în voinţa persoanei juridice, nu se confundă cu aceasta. Mai mult, se susţine că raţionamentul instanţei de apel nu poate fi corect, întrucât D., la data încheierii acordului de mediere, deţinea numai 49% din capitalul social al societăţii.

Aşadar, intimata-intervenientă nu putea reprezenta societatea, întrucât actul constitutiv nu prevedea asociatului puteri de reprezentare, iar hotărârea AGA prin care aceasta a fost desemnată în calitate de administrator, a fost constată nulă absolut printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susţine că lipsa puterii de reprezentare echivalează cu lipsa puterii de a angaja societatea într-un raport juridic, acordul de mediere fiind încheiat fără consimţământul sau voinţa societăţii reclamante.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel a apreciat că lipsa calităţii intimatei de a reprezenta societatea A. S.R.L. la data încheierii acordului de mediere nu determină lipsa consimţământului sau a voinţei societare, întrucât această chestiune afectează relaţia societară. În plus, potrivit certificatului constatator din 06 mai 2014, D. figura în calitate de administrator.

Autoarea recursului a conchis că din coroborarea normelor legale nesocotite, rezultă că societatea nu putea fi angajată, în mod legal, în acordul de mediere, întrucât intimata-intervenientă accesorie nu avea puteri de reprezentare, nu putea contracta în numele şi pe seama societăţii, condiţii în care nu există un consimţământ valabil exprimat pentru recunoaşterea datoriei.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1166, art. 1179, art. 1250 şi art. 1309 C. civ., întrucât pentru lipsa consimţământul reclamantei la încheierea acordului de mediere sancţiunea care intervine este nulitatea absolută şi nu cea relativă.

A subliniat că deşi nu se prevede în mod expres că sancţiunea care intervine în ipoteza lipsei consimţământului este nulitatea absolută, această concluzie rezultă din coroborarea normelor legale anterior evocate. Astfel, consimţământul fiind un acord al voinţelor, per a contrario, atunci când nu există un veritabil acord, această ipoteză se circumscrie lipsei consimţământului, situaţie care constituie o cauză de nulitate absolută a contractului. Aşa fiind, lipsind una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, interesul ocrotit este unul general prin raportare la ocrotirea principiului securităţii juridice.

În susţinerea acestei teze, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, respectiv decizia nr. 2472 din 27 iunie 2014 şi decizia nr. 2762 din 26 septembrie 2014.

Consecinţă a reţinerii nulităţii relative de către instanţa de apel, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 3 C. civ., potrivit cărora dreptul material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este imprescriptibil.

Sub un ultim aspect, s-a evidenţiat că nelegalitatea deciziei recurate rezidă şi din nesocotirea dispoziţiilor art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990, nefiind aplicabilă situaţia de excepţie privind terţul de bună-credinţă, ipoteză în care societatea poate opune terţilor neregularităţile privind numirea organelor autorizate să o reprezinte.

S-a reţinut de instanţa de apel că simplul fapt că D. figura în certificatul constatator al societăţii A. S.R.L., în calitate de administrator, la data pronunţării hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii AGA din 28 august 2013, precum şi la data încheierii acordului de mediere, denotă că intimata nu avea cunoştinţă de neregularităţile privind numirea acesteia în calitate de reprezentant legal al societăţii.

Instanţa de apel aplică, aşadar, teoria mandatului aparent în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă B. S.R.L., deşi aceasta nu a fost de bună-credinţă, întrucât cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că intimata-intervenientă accesorie nu avea calitatea de administrator al societăţii reclamante, aspect care rezultă din cronologia faptelor şi proximitatea comunicării hotărârilor defavorabile acesteia.

Recurenta-reclamantă a susţinut că intimata-pârâtă nu se poate prevala de menţiunile din Registrul Comerţului, deoarece avea cunoştinţă de neconcordanţa acestora cu situaţia faptică, prin intermediul intimatei-interveniente accesorii, care deţinea, la 28 august 2013, data numirii în calitate de administrator al societăţii A. S.R.L., 90% din părţile sociale ale societăţii B. S.R.L., fiind, aşadar, administratorul în fapt al acesteia.

Prin urmare, recurenta susţine că intimata-pârâtă, în calitate de terţ, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990 pentru a fi protejat de efectele nulităţii absolute, deoarece aparenţa de drept nu există. La 9 martie 2023, intimata-intervenientă accesorie a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În combaterea căii de atac, făcând trimitere şi la chestiuni de fapt privind litigiul dedus judecăţii, s-a învederat, în esenţă, că motivele de recurs referitoare la nulitatea hotărârii AGA din 28 august 2013 nu pot fi primite, întrucât acestea au fost dezlegate prin decizia de casare, instanţa de apel, în rejudecare, fiind învestită exclusiv cu stabilirea caracterului nulităţii incidente în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii acordului de mediere, urmând ca în raport de această calificare să soluţioneze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a arătat, totodată, că instanţa de casare a statuat şi că sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii AGA din 28 august 2013, ca urmare a încălcării unor norme de drept material prevăzute de Legea nr. 31/1990, nu conduce, în mod automat, la incidenţa nulităţii absolute a acordului de mediere, întrucât motivele de nulitate invocate sunt diferite, astfel că trebuie analizate distinct de instanţa de apel, care a procedat în consecinţă, respectând îndrumările obligatorii ale deciziei de casare.

Intimata-intervenientă accesorie a subliniat că prin hotărârile pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2017, s-a stabilit cu titlu definitiv asupra caracterului relativ al nulităţii, raportat la natura intereselor particulare ale asociaţilor. Prin urmare, chestiunea privind calitatea de administrator a intimatei-interveniente accesoriu D. are ca obiect o cauză de nulitate relativă, ce trebuie analizată în termenul general de prescripţie de 3 ani.

La 13 martie 2023, a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă B. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În combaterea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a învederat că decizia recurată nu conţine motive contradictorii, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că intimata-intervenientă accesorie nu ar fi avut cunoştinţă de eventualele neregularităţi privind calitatea acesteia de reprezentant al societăţii, ci că, potrivit certificatului constatator din 06 mai 2014, eliberat de Registrul Comerţului, care face dovada oficială a acestei calităţi, aceasta figura ca administrator al societăţii.

Referitor la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept substanţial, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, încheierea acordului de mediere ulterior hotărârii AGA din 28 august 2013 nu-i conferă acestuia caracter de act subsecvent. În egală măsură, s-a subliniat că dispoziţiile art. 1254 C. civ. nu vizează hotărâri ale adunării generale a asociaţilor, astfel că aceste norme legale nu sunt incidente în cauză.

În mod corect, s-a reţinut în cauză incidenţa nulităţii relative şi s-a admis excepţia prescripţiei, atât cu privire la cauza de nulitate privind lipsa consimţământului, cât şi a capacităţii de exerciţiu, în acord cu prevederile art. 1251, art. 1252 şi art. 1248 C. civ.

Intimata-pârâtă a făcut trimitere la decizia nr. 22 din 23 aprilie 2019 a Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2014, privind acelaşi părţi ca cele din litigiu pendinte, în care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că, încă din iulie 2014, recurenta-reclamantă a luat cunoştinţa de hotărârea care consfinţeşte acordul de mediere. În aceste împrejurări, a luat cunoştinţa şi de data acordului de mediere, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la acea dată.

A conchis că la data încheierii acordului de mediere, decizia nr. 99 din 06 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă nu produce efecte juridice, nefiind încă comunicată părţilor şi nici transmisă Oficiului Registrului Comerţului. De altfel, potrivit certificatului eliberat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, intimata-intervenientă accesorie a figurat în calitate de administrator al societăţii recurentei-reclamante până în data de 11 iulie 2017.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile recurentei-reclamante privind considerentele contradictorii ale deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Potrivit recurentei, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că intimata intervenientă nu cunoştea la data încheierii acordului de mediere eventualele neregularităţi privind numirea acesteia în calitatea de administrator al societăţii reclamante, iar, pe de altă parte, că societatea reclamantă avea cunoştinţă că intimata-intervenientă nu deţinea calitatea de administrator la această societate.

Or, în aprecierea recurentei, nu se poate considera că anterior încheierii acordului de mediere doar societatea a cunoscut că intimata-intervenientă nu mai deţinea funcţia de administrator, în condiţiile în care atât reclamanta, cât şi intervenienta accesorie, au avut calitatea de părţi în dosarul în care a fost constatată nulitatea absolută a hotărârii AGA, soluţionat anterior încheierii acordului de mediere.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de prim control judiciar a analizat motivul de anulare a acordului de mediere privind lipsa consimţământului la încheierea acestuia şi a reţinut că nu este aplicabil, deoarece semnarea acordului de mediere de către intimata-intervenientă, în condiţiile în care anterior a fost anulată hotărârea AGA de numire a acesteia în funcţia de administrator a societăţii reclamante, reprezintă totuşi o manifestare de voinţă a unui asociat al reclamantei.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că lipsa calităţii de reprezentant a intimatei-interveniente, invocată de reclamantă ca motiv de nulitate a acordului de mediere, nu poate echivala cu o lipsă a consimţământului.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că de esenţa existenţei consimţământului este şi faptul că, potrivit certificatului constatator emis în data de 6 mai 2014, intimata-intervenientă figura în funcţia de administrator al societăţii reclamante, nefiind cunoscute eventualele neregularităţi privind numirea acesteia.

În continuare, instanţa de apel, constatând că motivele de nulitate a acordului de mediere sunt caracteristice nulităţii relative, a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune din această perspectivă şi a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data încheierii acordului de mediere, respectiv 11 mai 2014, moment în care reclamanta cunoştea faptul că intimata-intervenientă nu mai deţinea calitatea de administrator ca urmare a anulării hotărârii AGA de atribuire a calităţii de administrator prin decizia nr. 99 din 06 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Suceava.

În consecinţă, considerentele relevate de recurenta-reclamantă nu sunt contradictorii, întrucât instanţa de prim control judiciar nu a reţinut că intimata-intervenientă nu cunoştea eventualele neregularităţi privind desemnarea acesteia în funcţia de administrator a societăţii reclamante, ci a analizat motivul de nulitate al acordului de mediere pentru lipsa consimţământului şi a constatat că, potrivit certificatului constatator, intimata-intervenientă figura în data de 6 mai 2014 ca administrator al societăţii reclamante, nefiind cunoscute la acea data neregularităţile privind desemnarea acesteia.

Mai mult, se constată că aceste critici privind cunoaşterea de către intimata-intervenientă a neregularităţilor la desemnarea acesteia ca administrator a reclamantei nu sunt relevante din perspectiva analizei instanţei de apel privind termenul de prescripţie aplicabil dreptului material la acţiune, prin raportare la motivele de nulitate invocate de reclamantă prin acţiune.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate conţine temeiurile pentru care s-a respins apelul reclamantei şi nu cuprinde considerente contradictorii, fiind conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea dispoziţiilor art. 1254 alin. (2) C. civ. şi art. 432 C. proc. civ., prin raportare la decizia nr. 99 din 06 mai 2024 a Curţii de Apel Suceava, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a constatat că acordul de mediere este un act subsecvent hotărârii AGA de numire în funcţia de administrator a intimatei-interveniente şi nu a reţinut nulitatea acestuia ca efect al nulităţii hotărârii AGA, independent de propriile vicii.

Dispoziţiile art. 1254 alin. (2) din C. civ. consacră principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis ("desfiinţându-se dreptul celui care transmite, se desfiinţează şi dreptul celui care primeşte") potrivit căruia desfiinţarea actului iniţial conduce la desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza acestuia.

Este de subliniat faptul că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet) ("nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decât are el însuşi"), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Prin urmare, mecanismul nulităţii actului subsecvent se aplică doar în situaţia în care actul iniţial este unul care produce efecte juridice în sensul constituirii sau transmiterii de drepturi ce fac obiectul actului subsecvent.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, prioritar aplicării efectelor prevăzute de dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., instanţa supremă va proceda la analiza naturii acordului de mediere de act subsecvent hotărârii AGA.

Aşadar, actul iniţial este reprezentat în cauză de hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor reclamantei din 28 august 2013, prin care intimata-intervenientă D. a fost numită în funcţia de administrator.

Este de menţionat şi faptul că prin decizia civilă nr. 99 din 6 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, a fost anulată hotărârea antereferită, prin care a fost desemnată administrator intimata-intervenientă.

Prin acordul de mediere încheiat în data de 11 mai 2014, reclamanta şi pârâta au agreat stingerea creanţelor existente între părţi şi au recunoscut că a rămas un debit în suma de 4.931.659,22 RON de achitat de către reclamantă pârâtei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acordul de mediere nu are natura unui act subsecvent hotărârii AGA, prin care au fost efectuate modificări ale persoanelor împuternicite ale societăţii reclamante, întrucât nu există o legătură juridică între cele două acte, respectiv drepturile de creanţă ce au format obiectul acordului de mediere nu au făcut obiectul hotărârii AGA anulate.

Aşa fiind, în lipsa unei legături juridice care să justifice caracterul de act subsecvent al acordului de mediere, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., instanţa de apel procedând în mod corect la analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la motivele de nulitate a acordului de mediere invocate de reclamantă.

Pe de altă parte, este de subliniat şi faptul că potrivit art. 501 C. proc. civ. instanţa de apel era ţinută de dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs din primul ciclu procesual privind analiza motivelor de nulitate ale acordului de mediere, distinct de cele constatate prin decizia de anulare a hotărârii AGA şi nu să constate nulitatea acordului de mediere ca efect al nulităţii hotărârii AGA.

Drept urmare, se constată că în mod just instanţa de prim control judiciar nu a reţinut incidenţa situaţiei juridice reglementate de dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ. privind desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru încălcarea dispoziţiilor art. 206, art. 209 alin. (1) şi (2), art. 1179, art. 1309 alin. (1) şi art. 2271 C. civ., precum şi art. 701 şi art. 197 din Legea nr. 31/1990, întrucât lipseşte manifestarea de voinţă a societăţii pentru încheierea acordului de mediere.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că nu putea fi angajată, în mod legal, în acordul de mediere, de către intimata-intervenientă accesorie, întrucât aceasta nu avea puteri de reprezentare prin constatarea nulităţii hotărârii AGA de numire a acesteia în funcţia de administrator al societăţii reclamante.

Drept urmare, s-a arătat că intimata-intervenientă nu putea contracta în numele şi pe seama societăţii, astfel că nu a existat un consimţământ valabil exprimat pentru recunoaşterea datoriei consemnate în acordul de mediere.

Examinând decizia recurată se constată că instanţa de apel, în mod just, a reţinut că nu se poate reţine lipsa consimţământului la încheierea acordului de mediere întrucât, pe de o parte, intimata-intervenientă a semnat acordul de mediere în calitatea sa de asociat al societăţii reclamante, iar, pe de altă parte, lipsa calităţii de reprezentant al acesteia determinată de anularea hotărârii AGA nu poate echivala cu o lipsă a consimţământului, ci eventual aspecte legate de relaţia dintre societate şi reprezentanţii acesteia.

Aşa fiind, instanţa supremă nu poate reţine o eventuală lipsă a consimţământului societăţii reclamante la încheierea acordului de mediere pe considerentul că acesta a fost manifestat prin asociatul societăţii reclamante, în persoana intimatei-interveniente, eventualele neconformităţi vizând aspecte privind raporturile dintre societate şi reprezentanţii săi, urmând a fi rezolvate în conformitate cu prevederile art. 197 raportat la art. 75, 76, 77 alin. (1) şi 79 din Legea nr. 31/1990 şi calificate ca reprezentând încălcarea regulilor privind reprezentarea societăţii în raport cu terţii (capacitatea de exerciţiu).

Contrar celor susţinute de recurentă, prin manifestarea de voinţa a intimatei-interveniente societatea a fost angajată în raporturile cu terţii potrivit art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990. Neregularitatea desemnării ca administrator a intimatei-interveniente este inopozabilă terţilor, or o eventuală reprezentare abuzivă poate genera doar daune-interese în sarcina reprezentantului care a abuzat de puterea de reprezentare.

Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiilor art. 206, art. 209 alin. (1) şi (2), art. 1179, art. 1309 alin. (1), art. 2271 C. civ., precum şi art. 701 şi art. 197 din Legea nr. 31/1990 prin faptul că a reţinut manifestarea de voinţă a societăţii reclamante exprimată prin intimata-intervenientă.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1166, art. 1179, art. 1250 şi art. 1309 C. civ., întrucât pentru lipsa consimţământul reclamantei la încheierea acordului de mediere sancţiunea care intervine este nulitatea absolută şi nu cea relativă.

Astfel cum s-a arătat, manifestarea de voinţă a intimatei-interveniente nu poate fi calificată o lipsă a consimţământului societăţii reclamante la încheierea acordului de mediere astfel încât să poată fi pusă în discuţie nulitatea absolută a acordului de mediere.

Este de subliniat că situaţia de fapt dedusă judecăţii privind solicitarea reclamantei de constatare a nulităţii absolute a acordului de mediere pentru semnarea acestuia de către intimata-intervenientă fără împuternicire, va fi calificată juridic ca reprezentând încălcarea regulilor privind reprezentarea societăţii în raporturile cu terţii, respectiv a celor privind capacitatea de exerciţiu a societăţii, sancţionată cu nulitatea relativă (art. 1251 C. civ.).

În acest mod a procedat şi instanţa de apel care a analizat motivele de nulitate ale acordului de mediere din perspectiva încălcării regulilor privind capacitatea de exerciţiu, calitatea de reprezentant şi eventualelor vicii de consimţământ.

Potrivit art. 211 alin. (2) C. civ., "actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că normele care reglementează capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ocrotesc un interes particular, în cauză interesul reclamantei fiind acela de a nu recunoaşte datoria existentă faţă de pârâtă, iar sancţiunea pentru nerespectarea acestor norme este nulitatea relativă.

Totodată, potrivit art. 1251 C. civ., lipsa capacităţii de exerciţiu ca şi capacitate de a contracta a reclamantei, astfel cum a fost calificată, precum şi eventualele vicii de consimţământ nu constituie un motiv de nulitate absolută, ci dimpotrivă un motiv de nulitate relativă.

În consecinţă, instanţa supremă constată că în mod corect instanţa de apel a stabilit că lipsa capacităţii de exerciţiu a societăţii reclamante, prin raportare la reprezentarea acesteia, constituie o cauză de nulitate relativă, nefiind încălcate dispoziţiile art. 1166, art. 1179, art. 1250 şi art. 1309 C. civ., invocate de către reclamantă în justificarea cauzei de nulitate absolută a acordului de mediere.

În continuare, întrucât instanţa de prim control judiciar a stabilit în mod judicios că motivele de nulitate a acordului de mediere sunt de nulitate relativă, se constată că dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 3 C. civ. privind imprescriptibilitatea dreptului la acţiune nu sunt aplicabile în cauză.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 2501 şi art. 2502 C. civ. rezultă că dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii relative a acordului de mediere este prescriptibil, fiind aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani conform art. 2517 din acelaşi cod.

Autoarea recursului a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990, nefiind aplicabilă situaţia de excepţie privind terţul de bună credinţă-credinţă, ipoteză în care societatea poate opune terţilor neregularităţile privind numirea organelor autorizate să o reprezinte. În justificarea relei-credinţe a societăţii intimate B. S.R.L. recurenta a prezentat situaţia de fapt.

Critica nu poate fi primită spre analiză, întrucât, pe de o parte, vizează fondul acţiunii, or instanţele devolutive au soluţionat cauza fără a cerceta fondul cererii, fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe de altă parte, stabilirea bunei sau relei-credinţe a terţului, prin reinterpretarea situaţiei de fapt, reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care este supusă analizei doar nelegalitatea deciziei recurate.

Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 262 din 3 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 262 din 3 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 mai 2023.