Admissibility of constitutional exception challenging prescription of military service benefits under Labor Code and Law no. 138/1999

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea disjunsă din dosarul iniţial nr. x/2020 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, a solicitat obligarea acestuia la plata sumelor, actualizate cu indicele inflaţiei la data plăţii, reprezentând contravaloarea dreptului la diurnă şi a dreptului pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere pentru perioada 28.08.2008 - 29.08.2009 în care şi-a desfăşurat atribuţiile de serviciu prin detaşare în cadrul unor misiuni de menţinere a păcii, organizate de către Organizaţia Naţiunilor Unite. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate de la data scadenţei sumelor solicitate până la data plăţii.

Prin sentinţa nr. 6472 din 19 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Prin sentinţa nr. 319/2023 din 6 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă - Completul Specializat în conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

La data de 23 aprilie 2024 reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (anterior republicării din 17.05.2011: art. 166 alin. (1) şi art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii) şi art. 57 din Legea nr. 138/1999.

Prin încheierea din 26 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a fost respinsă a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.

3. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea sesizării Curţii Constituţionale.

În motivare, recurentul a susţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1999.

În esenţă, s-a arătat că prevederile art. 57 din Legea nr. 138/1999 au fost invocate de pârât drept temei în vederea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în timp ce dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii reprezintă dreptul comun în materia raporturilor de muncă, devenind aplicabile în cazul înlăturării prevederilor art. 57 din Legea nr. 138/1999.

În opinia recurentului, dispoziţiile legale antemenţionate, interpretate în sensul că drepturile salariale ale militarilor se prescriu în termen de 3 ani de la scadenţă, indiferent de cunoaşterea drepturilor sau a întinderii acestora, încalcă art. 21 alin. (1) - dreptul de acces la o instanţă şi art. 44 alin. (1) - dreptul de proprietate din Constituţie.

La data de 16 ianuarie 2025 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Apărării Naţionale, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea încheierii recurate ca fiind temeinică şi legală.

4. Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Având în vedere că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluţie de respingere a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale a României, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicate în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Aşadar, soluţionarea prezentului recurs presupune verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Examinând încheierea recurată, se reţine că instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi ale art. 57 din Legea nr. 138/1999, reţinându-se lipsa legăturii cu cauza, ca urmare a faptului că prima instanţă nu şi-a motivat soluţia pe temeiul acestor prevederi legale.

Instanţa de recurs constată că, respingând cererea de sesizare cu această motivare, instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în ceea ce priveşte legătura normei de drept, obiect al excepţiei invocate, cu cauza dedusă judecăţii.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată, trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, una dintre aceste condiţii presupunând ca prevederile legale ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi circumstanţelor concrete ale litigiului.

În speţă, din analiza textelor a căror neconstituţionalitate a fost invocată, faţă de obiectul procesului şi particularităţile acestuia, se constată că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant, normele vizate de excepţie având legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a vizat valorificarea, pentru perioada 28.08.2008-29.08.2009, a drepturilor la diurnă şi la facilitarea legăturii cu familia şi recreere, prevăzute de art. 1 şi art. 3 din H.G. nr. 1086/2004, litigiul având ca obiect drepturi băneşti în virtutea raporturilor de serviciu. Pârâtul s-a apărat invocând, printre altele, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că drepturile militarilor se prescriu în termen de 3 ani de la scadenţă, indiferent de cunoaşterea existenţei sau întinderii drepturilor. A apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 67 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 şi ale art. 62 din Anexa 62 a Legii-cadru 153/2017.

Acţiunea a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă reţinând, în esenţă, că reclamantul a cunoscut, încă de la momentul participării la misiuni, existenţa şi conţinutul H.G. nr. 1086/2004, având chiar o obligaţie profesională în acest sens. Mai mult, a reţinut că acesta putea, prin diligenţe rezonabile, să ia cunoştinţă de conţinutul H.G. nr. 1086/2004, la momentul publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 582/2015. Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 2.517 şi art. 2.523 C. civ., s-a stabilit că, în raport cu data publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 582/2015, respectiv 27.07.2015, cererea introdusă la 24.02.2020 este prescrisă.

Prin apelul formulat, reclamantul a criticat, în esenţă, omisiunea analizării cererii de repunere în termenul de prescripţie, stabilirea incidenţei dispoziţiilor C. civ. 2009, în locul prevederilor Decretului nr. 167/1958, precum şi argumentaţia care a determinat prima instanţă să aprecieze, contrar susţinerilor părţii, asupra accesibilităţii H.G. nr. 1086/2004, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei şi respingerii cererii.

De asemenea, reclamantul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (anterior republicării din 17.05.2011: art. 166 alin. (1) şi art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii), precum şi art. 57 din Legea nr. 138/1999, intrate în vigoare anterior actualului C. civ. şi având conţinut similar cu cele ale art. 67 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 şi art. 62 din Anexa 62 a Legii-cadru 153/2017, invocate de pârât. În susţinerea cererii, s-a arătat că dispoziţiile vizate de excepţie, interpretate în sensul că termenul de prescripţie în dreptul muncii începe să curgă indiferent de posibilitatea reală a creditorului de a acţiona pentru realizarea dreptului său subiectiv, astfel cum a susţinut pârâtul, încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) din Constituţie.

În acest context, raportat la soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii ca prescrisă, Înalta Curte reţine că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă, respectiv art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi art. 57 din Legea nr. 138/1999, întrucât reglementează prescripţia drepturilor militarilor şi respectiv prescripţia aplicabilă raporturilor de muncă în general, referindu-se inclusiv la modalitatea de determinare a începutului termenului de prescripţie, au legătură cu soluţionarea cauzei.

Împrejurarea că prima instanţă şi-a motivat soluţia pe dispoziţiile art. 2.517 şi art. 2.523 C. civ., reprezentând dreptul comun în materie de prescripţie, este irelevantă sub acest aspect, întrucât instanţa de apel, judecând apelul părţii, va decela asupra dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie incidente în cauză, precum şi a legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate.

Având în vedere că, prin apelul formulat, s-a criticat soluţia primei instanţe de respingere ca prescrisă a acţiunii având ca obiect drepturi băneşti, rezultă interesul părţii în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (anterior republicării din 17.05.2011: art. 166 alin. (1) şi art. 283 alin. (1) lit. c) Codul muncii), precum şi art. 57 din Legea nr. 138/1999, urmărindu-se, în concret, anularea sentinţei şi repunerea în termenul de prescripţie sau respingerea excepţiei prescripţiei.

Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de reclamantul A. şi casarea încheierii atacate, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, în vederea sesizării Curţii Constituţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 26 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe în vederea sesizării Curţii Constituţionale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.