Administrator's remuneration claim: Suspended statute of limitations due to moral impossibility to act under Article 2.532(3) Civil Code

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 26.05.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca aceasta să fie obligată să-i plătească remuneraţia cuvenită în calitate de administrator, în sumă totală de 975.131,38 RON - compusă din suma de 195.511,93 RON, aferentă perioadei ianuarie- august 2008 şi parţial septembrie 2008, şi din suma de 779.619,45 RON, aferentă perioadei mai 2009- iunie 2015 -, precum şi cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa nr. 208/PI/22.04.2021, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei pentru suma de 424.396,59 RON şi a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtei la plata acestei sume, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 550.734,8 RON, reprezentând remuneraţie administrator, precum şi a sumei de 9.112,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 608/A/27.10.2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 19.01.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de A., a admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L. şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 868.124,79 RON şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 868.124,79 RON, a admis în rest cererea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 107.006,59 RON, reprezentând remuneraţie administrator, şi a sumei de 3.245,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă. De asemenea, a obligat intimatul A. la plata către apelanta S.C. B. S.R.L. a sumei de 7.521 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A..

Prin decizia nr. 1420/13.06.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de S.C. B. S.R.L.; a menţinut, în rest, celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.

În rejudecare, prin decizia nr. 66/A/07.02.2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi a schimbat în parte sentinţa nr. 208/PI/22.04.2021 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 527.996,69 RON şi a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâtei la plata acestei sume, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 447.134,69 RON, reprezentând remuneraţie administrator, a compensat cheltuielile de judecată şi a obligat intimatul-reclamant A. la plata sumei de 4.401,55 RON, cu acest titlu, către apelanta-pârâta S.C. B. S.R.L.

B. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, solicitând casarea ei în parte, iar în rejudecare, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pentru suma de 347.771,42 RON, aferentă perioadei 01.10.2011-25.05.2014.

În motivare, a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris ipotezei de casare de care s-a prevalat, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 2.532 pct. 3, raportat la art. 2.535 C. civ., care dispune că suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere.

A arătat că, în rejudecare, curtea de apel era chemată să analizeze, din perspectiva art. 2.535 C. civ., aplicabilitatea art. 2.532 pct. 3 C. civ. şi să observe că, de vreme ce reclamantul nu a fost împiedicat să facă acte de întrerupere, motivul de suspendare a cursului prescripţiei nu era incident; în consecinţă, a apreciat că prescripţia a stins dreptul de a pretinde toate sumele cuvenite până la 25.05.2014, deci cu 3 ani anterior sesizării instanţei.

Autoarea recursului a subliniat şi că are dreptul de a se prevala de recunoaşterea reclamantului, care a confirmat că nu a fost împiedicat să facă acte de întrerupere a prescripţiei, chiar dacă aceste apărări au fost înlăturate în ciclul procesual anterior, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a reproşat instanţei de apel faptul că nu a analizat, în raport cu starea de fapt, incidenţa art. 2.532 pct. 3 C. civ., care ar fi trebuit înlăturat, din moment ce reclamantul nu a fost împiedicat nici juridic şi nici moral să întrerupă cursul prescripţiei.

În continuare, autoarea recursului a susţinut că suspendarea este subsidiară întreruperii prescripţiei şi că cea dintâi se aplică numai dacă partea ce o invocă a fost împiedicată să efectueze acte de întrerupere.

A relevat că administratorul reclamant nu a fost împiedicat să notifice societatea cu privire la pretenţiile ce formează obiectul cauzei, iar acest demers era suficient pentru a declanşa efectul întreruptiv, nefiind necesară iniţierea unui proces; de aceea, a evidenţiat că imposibilitatea morală de a acţiona - premisă care stă la baza reglementării din art. 2.532 pct. 3 C. civ., întrucât îl împiedică pe administrator să cheme în judecată societatea administrată - nu era incidentă în cauză.

În continuare, recurenta a susţinut că decizia recurată reţine în mod greşit imposibilitatea juridică şi morală a intimatului-reclamant de a acţiona împotriva sa, deşi probatoriul dovedea că acesta, în calitate de reprezentant al asociaţilor, a semnat mai multe acte juridice - hotărâri ale adunării generale şi acte adiţionale la actul constitutiv al S.C. B. S.R.L. - despre care a afirmat că prezintă intenţia mascată de întrerupere a termenului de prescripţie.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că, de vreme ce, în ciclul procesual anterior, instanţa de recurs a înlăturat, ca fiind invocate omisso medio, cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, recurenta nu se mai poate prevala de ele.

De asemenea, a subliniat că art. 2.537 C. civ. prevede în mod limitativ cazurile de întrerupere a prescripţiei, astfel încât a apreciat nefondată susţinerea autoarei recursului, potrivit căreia efectul întreruptiv putea fi obţinut şi printr-o simplă notificare de solicitare a plăţii creanţei.

La 29.07.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost, potrivit încheierii din 29.01.2025, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care numai recurenta-pârâtă s-a prevalat.

Prin încheierea din 19.03.2025, recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă examinarea lor se poate realiza numai în limitele trasate prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, care determină cadrul procesual în faţa instanţei de rejudecare.

Cu privire la pretenţiile referitoare la perioada în care prescripţia era reglementată de Decretul nr. 167/1958, instanţa de recurs a înlăturat critica întemeiată pe art. 14 alin. (1) din decret, reţinând că acest text nu instituia un efect suspensiv al cursului prescripţiei în raportul juridic prin care o persoană administrează bunurile unei societăţi, şi a menţinut, în consecinţă, soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantul A..

Admiţând apelul pârâtei, a notat că, în contrast cu reglementarea anterioară, art. 2.532 pct. 3 C. civ., fundamentându-se mai degrabă pe o prezumată imposibilitate morală de acţiune, izvorâtă din relaţiile de încredere dintre societate, prin asociaţii săi, şi administrator, decât pe o imposibilitate juridică, stabileşte că prescripţia nu începe să curgă sau este suspendată între o persoană care administrează bunurile altuia şi cel ale cărui bunuri sunt administrate în temeiul unui "alt act juridic".

De aceea, a casat în parte decizia instanţei de apel, numai în ceea ce priveşte apelul promovat de pârâtă, iar în aceste limite, a indicat instanţei de apel să reanalizeze argumentele părţilor asupra prescripţiei, inclusiv din perspectiva art. 2.535 C. civ., şi, în ipoteza depăşirii acestei chestiuni, să procedeze la examinarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.

Noua judecată pornea de la cele două premise fixate de instanţa de casare, respingerea definitivă a pretenţiilor anterioare datei de 01.10.2011 şi incidenţa, pentru pretenţiile aflate sub imperiul C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, a cazului de suspendare de la art. 2532 pct. 3 C. civ.

Păşind la examinarea criticilor formulate în recurs, Înalta Curte notează că, în consonanţă cu decizia de casare, curtea de apel a confirmat prescripţia dreptului la acţiune pentru sumele aferente perioadei anterioare datei de 01.10.2011 şi, reformând sentinţa tribunalului, a statuat că dreptul reclamantului la plata sumei de 527.996,69 RON este stins, prin prescripţie.

Raportându-se corect la acelaşi caracter imperativ al dezlegărilor instanţei de recurs, a înlăturat susţinerile prin care apelanta-pârâtă afirma că, faţă de curgerea neîntreruptă a cursului prescripţiei, reclamantul putea pretinde exclusiv sumele datorate începând cu 25.05.2014. Curtea a reţinut că art. 2532 pct. 3 C. civ. este aplicabil, iar condiţiile art. 2535 C. civ. au fost întrunite, reclamantul fiind în imposibilitate morală de a acţiona.

Prin urmare, controversa privind incidenţa în cauză a art. 2.532 pct. 3 C. civ. este inactuală la acest moment, iar critica prin care recurenta se prevalează de aceasta va fi înlăturată, de vreme ce decizia de casare menţionează inechivoc că dispoziţia se aplică în raporturile juridice dintre societate şi administrator.

Or, motivele de recurs nu pot fi primite împotriva statuărilor instanţei de casare, căci se opun prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care - atât în considerarea autorităţii de lucru judecat, cât şi a autorităţii ierarhice a instanţei superioare - le conferă caracter obligatoriu; în consecinţă, soluţiile date problemelor de drept de instanţa de recurs nu mai pot fi repuse în discuţie, nici de instanţa de rejudecare, nici de părţi.

Nici motivul prin care se contestă aplicarea art. 2.535 C. civ. nu este fondat, interpretarea pe care recurenta o propune fiind incompatibilă cu efectele suspendării, recunoscute ope legis.

Curtea de apel a reţinut în mod judicios că noţiunea de împiedicare utilizată de textul legal include şi imposibilitatea morală sub care a fost plasat reclamantul până la finalizarea administrării societăţii, moment din care termenul de prescripţie şi-a reluat cursul.

Contrar aserţiunilor autoarei recursului, instanţa de apel nu era chemată să verifice prin probe existenţa unei imposibilităţi subiective a reclamantului de a întrerupe prescripţia, câtă vreme legea o prezumă în mod absolut.

Este util de amintit că, deşi art. 2.535 C. civ. prevede că numai persoana împiedicată să facă acte de întrerupere se poate prevala de efectul suspensiv, în cazurile reglementate expres de art. 2.532 pct. 3 C. civ., aplicarea acestui text nu este condiţionată de administrarea unei probe distincte în sarcina acesteia. Norma exprimă caracterul personal al suspendării, accesibil exclusiv persoanei aflate într-una dintre situaţiile reglementate de art. 2.532 C. civ., precum şi terţilor nominalizaţi de lege.

Rezultă, aşadar, că, în lipsa unei derogări convenţionale de la regulile suspendării - permisă de art. 2515 alin. (3) C. civ., dar neincidente în cauză -, oprirea cursului prescripţiei poate fi invocată de persoana împotriva căreia acesta curge, cu condiţia dovedirii împrejurării de fapt sau de drept pe care legiuitorul a consacrat-o ca temei de suspendare.

În aceste condiţii, curtea de apel a reţinut în mod legal că suspendarea cursului prescripţiei a operat ipso iure de la 01.10.2011, data intrării în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, şi şi-a menţinut efectele pe întreaga perioadă pentru care reclamantul a solicitat remuneraţia, până în anul 2015, cât timp mandatul de administrator era încă în derulare.

Instanţa supremă nu va statua asupra susţinerii recurentei, care impută instanţei de apel că nu a dat eficienţă apărărilor prin care reclamantul a încercat, fără succes, să se prevaleze de cazurile de întrerupere a prescripţiei; acest motiv nu a fost invocat în faţa instanţei de apel şi nu poate fi, deci, analizat în recurs.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivul de nelegalitate invocat nu atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, va respinge cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinând că ele nu au fost dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 66/A/07.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Respinge ca nefondată cererea intimatului-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2025.