Director's liability for violating mandatory minimum wage norms despite budgetary constraints in collective bargaining

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată la 9 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Compania Judeţeană Apa Serv S.A. s-a solicitat atragerea răspunderii pârâtului A., director general suspendat al societăţii şi obligarea sa la plata sumei totale de 417.690,2 RON, din care 257.209 RON, reprezentând dobânzi achitate angajaţilor care nu au beneficiat de salariul impus de prevederile legislative şi 160.481,2 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente litigiilor de muncă prin care angajaţii societăţii au solicitat acordarea unor drepturi salariale.

Prin sentinţa civilă nr. 938/C din 20 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia nulităţii acţiunii, fiind anulată cererea de chemare în judecată, pentru lipsa calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat-o pentru societatea reclamantă.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Compania Judeţeană Apa Serv S.A.

Prin decizia nr. 105/2020 din 25 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia nulităţii apelului.

A fost admis apelul reclamantei, fiind anulată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A..

Prin decizia nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost respinsă cererea de repunere în termenul de recurs.

De asemenea, a fost respins ca tardiv recursul.

4. În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 44/C/2023 din 27 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondate.

A fost admisă, în parte, acţiunea, fiind obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 160.481,2 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la care a fost obligată reclamanta în dosarele indicate în cuprinsul acţiunii, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor reprezentând drepturi salariale pe care a fost obligată reclamanta să le achite angajaţilor săi în aceleaşi dosare, calculată doar până la data de 14.02.2017.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 7.781,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 1 februarie 2023 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul sentinţei civile nr. 44/C/2023 din 27 ianuarie 2023 în sensul că dobânda legală penalizatoare va fi calculată doar până la 08.02.2017, iar nu până la 14.02.2017, cum din eroare s-a menţionat.

5. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul A..

Prin încheierea din 12 septembrie 2023 s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru efectuarea expertizei contabile. S-a dispus, printre altele, respingerea obiectivelor 1-5 şi 9 propuse de către apelant.

Prin decizia nr. 125/2024 din 14 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul pârâtului, fiind schimbată în parte sentinţa apelată.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 134.939 RON, reprezentând cheltuieli de judecată achitate de reclamantă şi suma de 156.195,53 RON, reprezentând dobânzi aferente drepturilor salariale pe care a fost obligată reclamanta să le achite angajaţilor săi, calculate până la data de 08.02.2017.

Au fost menţinute, în rest, soluţiile din sentinţa apelată.

A fost obligată intimata să achite apelantului cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON onorariu de expert şi 685,63 RON taxă judiciară de timbru.

6. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 12 septembrie 2023 a declarat recurs pârâtul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe iar, în subsidiar, instanţei de apel.

Privitor la încheierea din 12 septembrie 2023 recurentul-pârât a criticat măsura respingerii obiectivelor propuse spre a se dovedi lipsa culpei în ceea ce priveşte faptele imputate, susţinând că prin această măsură i-a fost restrâns dreptul la apărare.

Cu privire la decizia nr. 125/2024 din 14 mai 2024, s-a susţinut motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reproşându-se instanţei de apel că s-a pronunţat asupra unor aspecte care nu au fost invocate şi care nu au fost puse în dezbatere, întocmai ca şi prima instanţă, care a admis acţiunea ca urmare a refuzului executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate premergător negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016, fără ca acest motiv să fi constituit cauza acţiunii fără să fi fost invocat de părţi sau din oficiu şi fără să fi fost pus în discuţia contradictorie a părţilor. Potrivit recurentului, instanţa de apel a recalificat considerentele sentinţei apelate de aşa manieră încât acestea să se circumscrie limitelor judecăţii.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a confirmat prin considerentele expuse că prima instanţă nu a pus în dezbaterea părţilor prevederile art. 2.523 alin. (3) C. civ., contrar principiilor fundamentale ale procesului civil înscrise la art. 14 alin. (5) şi art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut, în esenţă, că soluţia pronunţată în apel este nemotivată în fapt şi în drept, nefiind analizate unele dintre motivele de apel invocate.

Astfel, s-a imputat precedentei instanţe faptul că nu a indicat clauzele din contractul mandat sau prevederile legale imperative pe care le-ar fi încălcat, nu a motivat caracterul superfluu al unora dintre motivele sale de apel şi nici nu a arătat argumentele pentru care a apreciat că este legală sentinţa prin care s-a pronunţat o altă soluţie decât cea solicitată şi fără a fi fost pusă în dezbaterea părţilor.

Totodată, a învederat că nu i-au fost examinate susţinerile privind existenţa unor cauze de înlăturare a răspunderii sale contractuale, raportat la clauza din contractul de mandat care obligă directorul general să negocieze contractul colectiv de muncă la nivel de unitate în limita bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat, la obligativitatea şi prevalenţa legii bugetului de stat şi a Legii nr. 329/2009 în raport cu contractul colectiv încheiat la nivel de ramură, precum şi la refuzul nejustificat al societăţii de majorare a tarifului stabilit pentru serviciul public prestat, acesta fiind singura sursă de finanţare a activităţii şi baza plăţii salariilor.

S-a arătat şi faptul că hotărârile judecătoreşti invocate de partea adversă sunt insuficiente pentru a putea constitui temeiul atragerii răspunderii sale, aspect ignorat de instanţa de apel.

Cu privire la prejudiciul pretins, a criticat recurentul-pârât faptul că a fost conferită valoare probatorie raportului de expertiză sub aspectul sumelor pe care societatea a fost obligată să le plătească, nu şi în ceea ce priveşte constatările referitoare la starea economică precară a societăţii şi la modul în care au fost onorate creanţele salariale, cu consecinţa majorării dobânzilor plătite, aceste aspecte reprezentând, de asemenea, cauze de înlăturare a răspunderii sale derivate din contractul de mandat.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, ca urmare a depăşirii limitelor învestirii şi a nemotivării, cauza a rămas necercetată şi nesoluţionată în fond, impunându-se casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei primei instanţe.

Subsumat motivului de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut ignorarea efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele care au precedat negocierea contractului colectiv de muncă pe unitate aferent anilor 2014 - 2016, precum şi în cele ulterioare acestuia. De asemenea, s-a susţinut ignorarea aspectelor tranşate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

Cât priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a reiterat omisiunea instanţei de a preciza clauzele contractului de mandat şi prevederile legale imperative privind salarizarea pe care le-ar fi încălcat şi care au determinat admiterea acţiunii.

De asemenea, s-a arătat că nu a fost verificat concursul dintre art. 1.270 alin. (1) C. civ. şi art. 152 alin. (1) teza I din Legea nr. 31/1990, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat încheiat între părţi, art. 1.272 alin. (1) C. civ. şi art. 1441 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, caz în care s-ar fi constatat prevalenţa clauzei contractuale referitoare la negocierea contractului colectiv de muncă.

S-a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1.272 C. civ., cu consecinţa golirii de conţinut a clauzei art. 4 lit. B) alin. c) din contract, în contextul în care ilicitul imputat este că nu a acţionat contrar obligaţiei prevăzute de această clauză.

În opinia recurentului, în cauză, dispoziţiile pretins încălcate sunt supletive, fiind subsecvente legii bugetului de stat, legii salarizării şi Legii nr. 329/2009, şi nu imperative, cum greşit s-a reţinut, acestea fiind respectate la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Tot astfel, s-a arătat că, prin hotărârile care stau la baza litigiului s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că salariul minim brut pe ţară garantat în plată a fost respectat, nu însă şi salariul minim brut pe ramură. Or, clauzele contractuale 58 şi 59, prevăzute în contractul colectiv la nivel de ramură, sunt supletive, invocându-se în susţinerea acestui punct de vedere Decizia HP nr. 17/2016 şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 292/2004, 65/1995 şi 383/2011.

Reiterând apărările formulate pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că la negocierea contractului colectiv de muncă era ţinut de limitele bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat de acţionariatul societăţii, această obligaţie fiind prevăzută atât de legislaţia bugetului de stat, cât şi de clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat. De asemenea, a arătat că a fost descărcat de gestiune potrivit raportului Curţii de Conturi. Mai mult decât atât, a învederat că acţionaritul societăţii a refuzat majorarea tarifului serviciului local prestat, deci, implicit, şi majorarea fondului de salarii.

Prin urmare, răspunderea sa este înlăturată ca urmare a nedovedirii posibilităţii de negociere a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu depăşirea bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat, contrar clauzei art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, a prevederilor legii bugetului de stat şi a dezlegărilor oferite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate între societate şi angajaţii săi.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că raţionamentul instanţei de apel intră în conflict cu Decizia HP nr. 17/2016 şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 292/2004, 65/1995 şi 383/2011 şi cu dezlegările judecătoreşti anterioare şi ulterioare negocierilor contractului colectiv de muncă pentru anii 2014-2016 şi cu principiile aplicării şi interpretării legii civile.

Nu în ultimul rând, a făcut referire recurentul-pârât la soluţia pronunţată în primă instanţă asupra primului capăt de cerere, privind obligarea sa la plata unor dobânzi legale al cărei cuantum nu a fost stabilit, precum şi la incidenţa în cauză a prescripţiei dreptului material la acţiune şi la modul în care tribunalul a analizat excepţia invocată.

La data de 25 noiembrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Compania Judeţeană Apa Serv S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

La termenul din 21 ianuarie 2025, luând act de precizările intimatei-pârâte cu privire la invocarea excepţiei nulităţii, şi nu a inadmisibilităţii, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii căii extraordinare de atac.

La data de 13 ianuarie 2015 recurentul a depus note scrise.

7. Înalta Curte, analizând hotărârile atacate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, reţine caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanţele de fond au asigurat deja situaţia premisă pentru judecata în recurs, stabilind situaţia de fapt pe baza probelor administrate.

Faptele astfel cum au fost determinate de instanţele devolutive se consideră câştigate cauzei, astfel că instanţa de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate şi aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

În aceste limite trasate de lege va fi analizat recursul formulat în cauză, printr-un amplu memoriu, nestructurat, criticile formulate în cuprinsul cererii scrise urmând a fi încadrate conform dispoziţiilor legale incidente şi examinate în ordinea de prioritate impusă de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la încheierea din 12 septembrie 2023, recurentul-pârât critică măsura respingerii obiectivelor 1-5 şi a obiectivului 9 propuse în ceea ce priveşte expertiza contabilă, susţinând că i-a fost încălcat dreptul la apărare, ca urmare a faptului că nu a putut dovedi existenţa cauzelor exoneratoare de răspundere.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate, neîncadrându-se în ipoteza sancţionată de textul de lege evocat, care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii.

Din cuprinsul încheierii recurate rezultă că instanţa de apel, dispunând efectuarea expertizei contabile, a respins obiectivele propuse de pârât la pct. 1-5, întrucât a apreciat că aceste obiective exced competenţei unui expert contabil, existenţa unor eventuale cauze exoneratoare de răspundere putând fi stabilită numai de instanţa de judecată. De asemenea, a respins şi obiectivul nr. 9 propus de pârât, reţinând că nu s-a putut stabili relevanţa acestuia nici ca urmare a precizărilor părţii formulate la termenul din 12 septembrie 2023.

Recurentul-pârât îşi exprimă nemulţumirea faţă de măsura respingerii unora dintre obiectivele solicitate a fi încuviinţate însă nu invocă încălcarea niciunei norme procesuale referitoare la legalitatea probei sau la modalitatea de administrare a acesteia, ci se referă strict la pertinenţa şi concludenţa obiectivelor ce i-au fost respinse, arătând împrejurările care ar fi trebuit demonstrate în spriinul poziţiei sale procesuale.

Partea ignoră că, potrivit art. 258 C. proc. civ., instanţei de apel, în calitatea sa de instanţă devolutivă, i-a fost atribuită competenţa de a evalua şi a hotărî în privinţa administrării probelor care sunt utile, concludente şi pertinente pentru stabilirea situaţiei de fapt, căreia i se circumscrie raportul juridic litigios.

Astfel fiind, aprecierile instanţei de apel asupra obiectivelor solicitate a fi încuviinţate în cadrul expertizei contabile, raportat la competenţele expertului contabil şi împrejurările ce puteau şi se impunea a fi stabilite de către acesta, se subsumează atributului suveran conferit de lege instanţelor de fond asupra utilităţii administrării probelor.

În consecinţă, cu privire la încheierea din 23 septembrie 2023, nu s-a demonstrat existenţa unui viciu de nelegalitate generat de respingerea obiectivelor propuse cu ocazia încuviinţării administrării probei cu expertiza contabilă. Prin urmare, nu poate fi reţinută teza încălcării dreptului la apărare.

Cât priveşte decizia atacată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată vădita netemeinicie a alegaţiilor potrivit cărora instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra unor aspecte care nu au fost invocate şi care nu au fost puse în dezbaterea părţilor, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 9, art. 22, art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, trebuie arătat că susţinerile potrivit cărora instanţa de apel ar fi constatat că în primă instanţă s-a omis punerea în dezbaterea părţilor a art. 2.523 alin. (3) C. civ., cu consecinţa încălcării art. 14 alin. (5) şi art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., sunt neîntemeiate, fiind ignorate considerentele deciziei atacate sub acest aspect.

În realitate, ceea ce a reţinut instanţa de apel este că prima instanţă, în virtutea rolului său activ, era obligată să identifice şi să aplice textul de lege incident, chiar dacă acesta nu a fost invocat expres. Prin urmare, a stabilit că, nefiind cazul unei recalificări sau a reţineri unei instituţii juridice diferite de cea invocată de părţi, nu se impunea punerea în discuţie a dispoziţiilor art. 2.532 alin. (3) C. civ., nefiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil.

Or, aceste dezlegări ale instanţei de apel nu sunt criticate în recurs.

În continuare, recurentul-pârât pretinde că cererea dedusă judecăţii a fost admisă, reţinându-se refuzul său de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu societatea anterior negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016, fără ca acest motiv să fi constituit cauza acţiunii, să fi fost invocat şi să fi fost pus în discuţia părţilor, neregularităţi procedurale care au viciat hotărârea tribunalului şi pe care instanţa de apel le-ar fi acoperit şi validat prin reformularea considerentelor primei instanţe.

Este reiterată, practic, critica cu acelaşi obiect formulată în apel, pe care instanţa de apel a înlăturat-o motivat, în recurs nefiind prezentate argumente noi, în sens contrar, apte să invalideze raţionamentul precedentei instanţe.

Înalta Curte reţine, astfel, că, raportat la obiectul acţiunii, pretenţiile dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia s-a invocat încălcarea art. 164 din Codul muncii, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti pronunţate în 2018 aflate la dosar, instanţa de apel a constatat în mod judicios că fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului, fost director general, nu a fost nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti, ci încălcarea prevederilor legale imperative vizând cuantumul salariului minim cuvenit angajaţilor, la încheierea contractului colectiv de muncă aferent anilor 2014-2016.

De altfel, instanţa de apel a argumentat că prima instanţă a făcut trimitere în cadrul raţionamentului expus la hotărârile judecătoreşti pronunţate în anul 2013, prin care s-au anulat unele clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2009-2012, fiind obligată societatea să le înlocuiască cu prevederile mai favorabile ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, numai pentru a ilustra faptul că, încă din 2013, pârâtul cunoştea caracterul nelegal al clauzelor formulate cu nerespectarea prevederilor legale imperative în ceea ce priveşte drepturile salariale cuvenite angajaţilor şi consecinţele la care expune societatea. S-a reţinut, aşadar, că prima instanţa a dorit să evidenţieze atitudinea voliţională a pârâtului de a nu respecta prevederile legislaţiei muncii, cu prilejul încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016.

Concluzionând, prin aceste considerente, instanţa de apel nu a confirmat o hotărâre nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 9, art. 22, art. 13 şi art. 14 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, nu a încălcat, la rândul său, principiul disponibilităţii, contradictorialitatea procedurii şi dreptul la apărare al pârâtului.

Faţă de argumentele expuse, în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din cod, cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind de esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil exercitarea controlului judiciar.

În cauză, instanţa de apel, ca instanţă de prim control judiciar, era ţinută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu, real şi efectiv al criticilor apelantului şi al apărărilor intimatei.

Decizia curţii de apel respectă exigenţele legale şi convenţionale impuse în ceea ce priveşte claritatea, precizia, consecvenţa şi concordanţa considerentelor, cuprinzând răspunsuri specifice şi explicite în ceea ce priveşte fiecare dintre motivele de apel formulate, în raport cu acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia, cu indicarea argumentelor pentru care au fost înlăturate susţinerile părţii şi care au determinat-o să pronunţe soluţia criticată.

Se reţine, astfel, că instanţa de apel a răspuns criticilor privind soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Contrar afirmaţiilor recurentului-pârât, instanţa de apel a răspuns susţinerilor privind pretinsa inadmisibilitate a cererii de atragere a răspunderii contractuale corespunzător unui ilicit săvărşit în 2014, ca urmare a faptului că o hotărâre judecătorească pronunţată în 2018 nu poate ultraactiva şi nici retroactiva.

S-a stabilit că aserţiunile părţii nu conturează în mod veritabil o critică de inadmisibilitate a demersului judiciar, având în vedere că, urmare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva societăţii în anul 2018, nulitatea clauzei nelegale produce efecte retroactive, de la momentul încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, cu consecinţa obligaţiei societăţii de a plăti diferenţele băneşti neprevăzute în contract, precum şi accesoriile aferente, de la data la care angajaţii erau îndreptăţiţi să le încaseze.

Totodată, instanţa de apel a expus argumentele care au stat la baza înlăturării criticilor privind depăşirea limitelor învestirii şi încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

S-a reţinut, în esenţă, că obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumelor reprezentând drepturi salariale, pe care reclamanta a fost ţinută să le achite angajaţilor săi, dobândă calculată doar până la data de 08.02.2017, fără a se indica cuantumul acesteia, în contextul în care reclamanta a precizat perioada pentru care solicită plata dobânzii şi debitul principal asupra căruia se impută iar cuantumul procentual este cel prevăzut de lege, aspecte asupra cărora pârâtul a formulat apărări, nu echivalează cu o nesocotire a limitelor învestirii.

S-a arătat că, deşi nu a fost determinată în concret suma la care a fost obligat pârâtul, aceasta poate fi stabilită prin aplicarea algoritmului de calcul, de către debitor sau creditor, printr-o expertiză extrajudiciară ori de către un executor judecătoresc, conform art. 628 alin. (2) C. proc. civ., această modalitate de dezlegare a pretenţiilor neechivalând cu lipsa controlului judecătoresc pe fondul pretenţiei.

În continuare, se constată că situaţia de fapt şi de drept a fost expusă de instanţa de apel în cadrul unui raţionament logico-juridic detaliat, pe baza aprecierii materialului probatoriu administrat, la finalul căruia s-a constatat îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale derivate din contractul de mandat încheiat, conform art. 1431, art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1.272 C. civ.

Cu privire la răspunderea pârâtului, instanţa de apel a stabilit că ilicitul contractul imputabil acestuia, în calitate de director general, constă în nesocotirea dispoziţiilor imperative ale legislaţiei muncii referitoare la acordarea cuantumului salariului minim prevăzut de lege, de la care nu se poate deroga, cu consecinţa încălcării de către societate a drepturilor salariale ale angajaţilor cu prilejul negocierii şi încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2014-2016. Prin urmare, în cadrul litigiilor iniţiate de salariaţii ale căror drepturi au fost încălcate, societatea a fost obligată la plata diferenţelor neachitate, a dobânzilor aferente, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că problema încălcării dispoziţiilor imperative ale legislaţiei muncii cât priveşte drepturile salariale ale angajaţilor, contestată de pârât, a fost tranşată în litigiile care au generat creanţele pretinse în prezentul dosar, nemaiputând fi repusă în discuţie, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Aşadar, instanţa de apel şi-a formulat considerentele raportat la hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea demersului judiciar, şi nu cu ignorarea acestora, cum eronat se susţine.

Asupra concursului dintre art. 1431, art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1.272 C. civ., privind răspunderea directorului general şi cele ale legii bugetului de stat, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, instanţa de apel s-a pronunţat. Astfel, împrejurarea că pârâtul era ţinut cu ocazia negocierilor colective de respectarea legii bugetului de stat, fiind obligat să se încadreze în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat al societăţii, astfel cum este prevăzut şi la art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, nu este de natură să îl exonereze, în raport cu calitatea sa de director general, de răspunderea decurgând din nesocotirea dispoziţiilor legale imperative, şi nu supletive, privind acordarea salariului minim la nivel de unitate.

De asemenea, precedenta instanţă a răspuns susţinerilor părţii privind existenţa unor pretinse cauze exoneratoare de răspundere, arătându-se de ce nu li se poate acorda relevanţa faptică sau juridică previzionată, reţinându-se, în esenţă, că toate argumentele circumscrise tezei deciziei de afaceri luate, în interesul societăţii, conform art. 1441 alin. (2) şi (3), cu respectarea contractului de mandat şi a bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat, nu îl eliberează de obligaţia de a respecta dispoziţiile legale imperative privind drepturile salariale edictate prin norme de ordine publică, cărora trebuia să se conformeze la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Aceleaşi raţiuni subzistă şi în cazul înlăturării apărărilor referitoare la pretinsul refuz al acţionariatului societăţii de a majora tariful aferent serviciului public prestat.

Prin urmare, s-a stabilit că pârâtul, încălcând dispoziţiile legale referitoare la cuantumul salariului minim stabilit de lege, nu a acţionat cu diligenţă, ca un bun administrator şi în interesul societăţii la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, reţinându-se culpa acestuia, raportat la standardul aplicabil mandatarului cu titlu oneros, în contextul în care, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile iniţiate de angajaţi, societatea a fost obligată la plata diferenţelor salariale, a dobânzilor aferente sumelor neacordate, precum şi a cheltuielilor de judecată aferente.

În fine, susţinerile privind valoarea probantă oferită raportului de expertiză contabilă raportat la constatările expertului asupra anumitor aspecte de fapt privind situaţia financiară a societăţii, întrucât vizează modul în care au fost apreciate şi valorificate probele, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Înalta Curte impune, astfel, observaţia că decizia instanţei de apel este amplu motivată, în fapt şi în drept, în acord cu cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, standardul motivării deciziei recurate fiind chiar mai ridicat decât cel impus de lege, care nu impune un răspuns explicit tuturor argumentelor părţilor, ci numai examinarea lor în substanţă.

De asemenea, se constată că nu sunt incidente nici celelalte două ipoteze sancţionate de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată nu cuprinde considerente străine pricinii şi nici incongruenţe, în cauză putând fi decelat raţionamentul logico-juridic clar, ferm, aplicat circumstanţelor concrete ale litigiului, care a fundamentat soluţia pronunţată.

Ca o consecinţă, toate criticile părţii referitoare la nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil precum disponibilitatea, contradictorialitatea şi rolul activ al judecătorului, întrucât instanţa de apel nu ar fi motivat soluţia pronunţată, sunt vădit neîntemeiate.

Împrejurarea că recurentul-pârât nu este de acord cu raţionamentul expus în justificarea soluţiei pronunţate nu echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi nu atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, vor fi înlăturate criticile privind încălcarea autorităţii de lucru judecat, circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure, care uşurează sarcina probaţiunii, impunând în faţa instanţei sesizate cu un litigiu constatările făcute cu ocazia judecăţilor anterioare.

Instanţa de apel, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, a reţinut judicios că, în cadrul nenumăratelor litigii de muncă demarate împotriva societăţii reclamante, s-a tranşat problema încălcării dispoziţiilor legale ale legislaţiei muncii care obligă angajatorul să respecte cuantumul salariului minim prevăzut de lege, reclamanta fiind obligată să achite diferenţele salariale neacordate, dobânzile aferente şi cheltuielile de judecată ocazionate de aceste procese.

De asemenea, a reţinut, raportat la considerentele aceloraşi hotărâri judecătoreşti, că respectarea legii bugetului de stat şi, implicit, a bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat nu excludea conformarea societăţii faţă de dispoziţiile legale imperative referitoare la acordarea salariului minim, răspunderea contractuală a angajatorului pentru nesocotirea acestora din urmă neputând fi înlăturată.

Aspectele de fapt reţinute şi dezlegările jurisdicţionale anterioare au stat la baza stabilirii situaţiei de fapt din prezentul dosar, instanţa de fond constatând, astfel, corespondenţa dintre fundamentul pretenţiilor reclamantei şi hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva acesteia.

Faţă de aceste argumente, se reţine că, în cadrul acestui motiv de recurs, alegaţiile părţii vizează situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale litigiului, în raport cu care s-a reţinut existenţa faptei ilicite, condiţie fundamentală a răspunderii contractuale, constând în nerespectarea prevederilor legale imperative vizând drepturile salariale ale angajaţilor stipulate în CCM pentru anii 2014-2016.

Ignorând modul în care se repercutează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, recurentul-pârât solicită, practic, Înaltei Curţi să devolueze fondul cauzei şi să reevalueze faptele, pentru ca, schimbându-le, acestea să poată converge către o soluţie favorabilă părţii.

Aceeaşi finalitate este urmărită şi prin trimiterile făcute la dosarul nr. x/2017, în susţinerea apărării deja analizate în apel potrivit căreia la negocierea contractului colectiv de muncă au participat comisii paritare, împrejurare ce ar înlătura răspunderea directorului general.

Or, această abordare nu poate constitui suportul controlului judiciar în recurs, acesta impunându-se a fi realizat numai în raport cu situaţia de fapt stabilită în fond.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se impune observaţia că recursul vizează, în mod exclusiv, nelegalitatea hotărârii, iar nu (şi) netemeinicia acesteia, astfel cum rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 79/2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, motivul de recurs este nefondat.

Cât priveşte susţinerile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine, sub un prim aspect, că recurentul-pârât critică decizia instanţei de apel tot din perspectiva nemotivării.

Pretinde că nu s-ar fi indicat clauzele contractuale şi prevederile legale imperative a căror încălcare a fost reţinută, dar şi pentru că nu ar fi analizat concursul dintre art. 1.270 alin. (1) C. civ. şi art. 152 alin. (1) teza I din Legea nr. 31/1990, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat încheiat între părţi, art. 1.272 alin. (1) C. civ. şi art. 1441 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Aceste aspecte au fost analizate cu prilejul examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că nu vor mai fi reluate.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 1.272 C. civ., care, în opinia părţii, nu ar fi incident şi care ţine în realitate chiar de forţa obligatorie a contractului, şi nu de interpretarea lui, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că, în cauză, contractul de mandat al pârâtului se completează cu legea, pârâtul, în calitate de director general, fiind ţinut nu numai de clauzele exprese ale contractului, ci şi de dispoziţiile legale de la care nu se poate deroga.

Prin urmare, în ceea ce priveşte obligaţiile care îi reveneau directorului general cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat încheiat între părţi a fost corect decelată din perspectiva completării sale cu dispoziţiile legale imperative referitoare la salariul minim. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu se poate accepta teza că, prin raportare la conţinutul său, această clauză contractuală ar înlătura răspunderea directorului general pentru eventuala eludare a unor dispoziţii imperative.

În rest, Înalta Curte reţine că motivul de casare a fost invocat formal, întrucât recurentul-pârât nu critică aplicarea propriu-zisă a normelor de drept material şi nu relevă nelegalitatea deciziei din această perspectivă.

Într-o primă observaţie se cuvine se arăta că obiectul recursului îl reprezintă decizia instanţei de apel, iar nu sentinţa primei instanţe, care a fost deja analizată în apel cu respectarea limitelor învestirii, astfel cum a rezultat din analiza motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sau cauza pe fond, în ansamblul său.

Prin urmare, criticile vizând judecata realizată în primă instanţă nu pot fi reluate aidoma în recurs ori articulate direct în această cale extraordinară de atac.

Apoi, având în vedere că în recurs se realizează numai un examen al legalităţii hotărârii instanţei de apel, se impunea ca recurentul-pârât, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să îşi adapteze susţinerile corespunzător considerentelor expuse în justificarea soluţiei pronunţate, să le combată printr-un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei din perspectiva aplicării dreptului material, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Mai mult, raportat la caracterul formalist al căii extraordinare de atac, autorul recursului era ţinut să îşi expună susţinerile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate şi structurate într-o manieră rezonabilă, care să permită încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar acestor exigenţe legale, prin amplul său memoriu de recurs recurentul-pârât reiterează susţinerile din apel, arătând, în esenţă, nu a încălcat nicio obligaţie legală sau convenţională cu ocazia negocierii contractului colectiv la nivel de unitate, răspunderea sa în calitate de director general fiind înlăturată ca urmare a nedovedirii posibilităţii de negociere cu depăşirea bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat, contrar clauzei art. 4 lit. B) alin. c) din contractul de mandat, prevederilor legii bugetului de stat şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate între societate şi salariaţi.

Prin urmare, se contestă concluzia instanţei de apel asupra încălcării mandatului, ca urmare a soluţiilor şi dezlegărilor oferite prin hotărârile judecătoreşti stând la baza demersului judiciar, raportat la clauza art. 4 lit. B) alin. c) din contract, invocată în apărare de pârât.

Vor fi înlăturate şi criticile vizând caracterul normelor reţinute ca fiind încălcate de recurentul-reclamant, acest aspect nemaiputând fi repus în discuţie, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în litigiile de muncă dintre societate şi salariaţi. În alţi termeni, încălcarea unor norme imperative cu ocazia negocierii şi încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate este premisa demonstrată de la care a pornit judecata acţiunii în răspundere din acest dosar.

Faţă de aceste argumente, Decizia Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 17/2016 şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 292/2004, 65/1995 şi 383/2011, pretins încălcate de instanţa de apel, nu sunt incidente în cauză, aceste decizii tranşând aspecte referitoare la legislaţia muncii, fără nicio legătură cu acţiunea reclamantei din prezentul dosar care a vizat atragerea răspunderii contractuale a directorului general în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.

Pentru a conchide, Înalta Curte reţine că, din perspectiva modului de aplicare a dispoziţiilor de drept material, nu pot fi decelate critici de nelegalitate în ceea ce priveşte decizia atacată, recurentul-pârât rezumându-se să expună aspecte deja supuse analizei instanţei de apel, fără a se invoca argumente noi, care să impună un răspuns specific din partea instanţei de recurs.

Totodată, deşi a enunţat şi a citat o serie de prevederi legale, precum cele ale Legii nr. 31/1990, O.U.G. nr. 109/2011, Legea bugetului de stat, legile salarizării, partea nu numai că nu a afirmat efectiv încălcarea lor, dar nici nu ilustrat eventuala relevanţă a acestora în cauză, raportat la considerentele instanţei de apel, susţinerile fiind lipsite de caracter concret şi aplicat, în contextul în care nu permit încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate vizate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din cod, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 125/2024 din 14 mai 2024 şi a încheierii din 12 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.