Patrimonial liability claim for employee fuel misuse: cassation declared inadmissible for new arguments raised omisso medio.

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la 02.06.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.235,43 RON, reprezentând prejudiciul adus societăţii prin alimentarea cu combustibil a autovehiculelor în mod nejustificat.

Prin sentinţa civilă nr. 2988/07.10.2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 98/01.02.2023, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4/09.03.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, pe rolul căruia aceasta a fost înregistrată sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 542/16.05.2023, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 177/22.11.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu profesionişti şi societăţi a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Recurenta-reclamantă a argumentat că pârâtul a fost angajatul său, conform contractului de mandat nr. x/01.10.2018, ca director tehnic, şi că acesta şi-a asumat obligaţia de a exercita mandatul cu prudenţă şi loialitate, precum şi de a optimiza cheltuielile pentru reducerea pierderilor şi creşterea rentabilităţii.

Pornind de la aceste aspecte, recurenta a evidenţiat că, pârâtul a semnat contractul de furnizare carburant pe bază de carduri, iar instanţa a reţinut în mod greşit că acesta avea dreptul de a utiliza un autovehicul conform contractului, ceea ce îl exonerează de repararea prejudiciului.

Contestând hotărârea instanţei de apel, recurenta a susţinut că pârâtului nu-i este imputată efectiv fapta de a utiliza autovehiculul şi cardul de rezervă în mod nejustificat, ci lipsa de diligenţă şi neimplicarea acestuia în activitatea încredinţată în baza contractului, fapt ce a permis crearea unor situaţii cauzatoare de prejudicii în patrimoniul societăţii; în acest sens, recurenta a prezentat pe larg situaţia de fapt.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 28.03.2024, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., şi cea a inadmisibilităţii recursului, în baza art. 478 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 494 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva cerinţelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în această cale de atac, legiuitorul impune o dublă condiţie, şi anume: pe de o parte ca motivele să fie încadrate în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, pe de altă parte, ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanţa de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - adică motivele de recurs să nu fi fost invocate omisso medio.

Cu privire la cea din urmă condiţie, nesocotirea ei are ca efect imposibilitatea examinării motivelor de către instanţa de recurs, tocmai pe considerentul că ele nu au fost deferite spre analiză în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacată, deşi o astfel de conduită procesuală era posibilă; cu alte cuvinte, motivele de casare nu pot fi primite ca atare şi evaluate de instanţa de recurs decât dacă ele au fost aduse în discuţie în faza procesuală anterioară, iar instanţa nu le-a examinat ori le-a respins, acreditând un prim nivel de evaluare a acestora.

Această sancţiune a "neprimirii" motivelor de recurs formulate omisso medio reprezintă, în plan procesual, o concretizare a decăderii părţii din dreptul de a invoca acele critici care, deşi puteau fi invocate anterior, nu au fost; în egală măsură, reprezintă o nulitate procesuală a demersului astfel exercitat.

În consecinţă, instanţa de recurs are obligaţia nu doar de a verifica dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1), ci şi dacă acestea au fost invocate în etapele procesuale anterioare, în contextul în care puteau fi invocate.

Transpunând aceste statuări în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat, în totalitate, criticile formulate de reclamantă, prin raportare la considerentele primei instanţe şi la actele dosarului, reţinând că instanţele au fost învestite cu o acţiune ce vizează angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului şi obligarea acestuia la plata unui prejudiciu în cuantum de 1.235,43 RON.

În faţa instanţelor anterioare, recurenta a afirmat că prejudiciul derivă din fapta imputată pârâtului constând în utilizarea cardului de rezervă pentru alimentarea autovehiculelor folosite în exercitarea funcţiei de director tehnic, precum şi în gestionarea necorespunzătoare a activităţii societăţii în lipsa adoptării unor proceduri speciale de folosire a cardurilor. Instanţele de fond au analizat aceste aspecte, în raport cu dispoziţiile legale incidente referitoare la contractul de mandat şi dispoziţiile Legii nr. 31/1990, concluzionând că nu poate fi reţinută o faptă ilicită imputabilă pârâtului, întrucât nu a fost identificată o obligaţie legală sau contractuală concretă a acestuia care să fi fost încălcată.

Examinarea memoriului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. relevă, însă, că recurenta invocă alte argumente, susţinând că nu îi impută pârâtului efectiv fapta de a utiliza autovehiculul şi cardul de rezervă în mod nejustificat, ci faptul că a reţinut în sarcina acestuia lipsa de diligenţă în gestionarea activităţii societăţii, ceea ce ar fi permis apariţia unor situaţii cauzatoare de prejudicii în patrimoniul societăţii.

Înalta Curte notează că o astfel de critică nu a fost invocată în faţa instanţelor devolutive. Aşadar, raportând această nouă susţinere referitoare la lipsa de diligenţă ca fiind fapta ilicită generatoare a prejudiciului la considerentele hotărârii curţii de apel, rezultă că este invocată omisso medio, cu încălcarea exigenţelor prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate omisso medio sunt inadmisibile, întrucât nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs, în lipsa unei evaluări prealabile de către instanţele devolutive, pentru că, într-o atare situaţie, o eventuală analiză a susţinerii privind lipsa de diligenţă reţinută în sarcina pârâtului ca faptă generatoare a prejudiciului reclamat ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio".

În plus, toate celelalte argumente prezentate în motivarea recursului aduc în discuţie aspecte ce ţin de situaţia de fapt, fără a se contura o veritabilă critică de nelegalitate ce ar putea fi subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului, statuând expres că "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

Or, câtă vreme recurenta-pârâtă nu a dedus judecăţii instanţelor devolutive o astfel de faptă ilicită, se constată că această critică este invocată omisso medio, sancţiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

De aceea, în conformitate cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., rap. la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va aplica sancţiunea inadmisibilităţii recursului şi, întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatului la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 177/22.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2024.