Inadmissibility of cassation appeal due to failure to formulate specific legal grounds in lease dispute

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 24.03.2020, reclamanta ROMAERO S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.537,49 RON, reprezentând debit restant, precum şi la plata în continuare a contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului începând cu luna mai 2017 şi până la data eliberării efective a spaţiului care urmează să se stabilească prin proces-verbal întocmit de către executorul judecătoresc; a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 4.086,44 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată de la 07.04.2017 şi până la 12.03.2020, precum şi în continuare până la data stingerii efective a debitului şi de 238 RON, cu titlu de cheltuieli aferente transmiterii notificărilor nr. x/11.09.2018 şi nr. y/11.09.2018, cu cheltuieli de judecată.

La 11.03.2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere modificatoare, arătând că în completarea primului petit solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 43.891 RON, conversia în RON a sumei de 9.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului în perioada aprilie- iunie 2020.

La 23.04.2021, reclamanta a depus la dosar precizări, evidenţiind că suma de 507.759 RON reprezintă valoarea lipsei de folosinţă a spaţiului aferentă perioadei mai 2017-25.03.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 3799/05.05.2021, Judecătoria Sectorului 1, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3230/17.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte suma de 9.000 euro, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.537,49 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru luna aprilie 2017, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la 07.04.2017 şi până la data achitării integrale a debitului; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1194/14.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat-o pe apelantă la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că renunţă la afirmaţia constatată de instanţa de apel, conform căreia ar fi dedus judecăţii direct în faza procesuală a apelului pretenţii decurgând din îmbogăţirea fără justă cauză; aceasta deoarece, în realitate, soluţionarea fondului litigiului rezidă în interpretarea art. 10 din contractul de locaţiune.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat o altă interpretare voinţei proprie a părţilor, ignorând faptul că a procedat la notificarea pârâtei sub aspectul obligaţiei de a elibera spaţiul până la 30.04.2017 şi de a desemna un reprezentant pentru întocmirea procesului-verbal de predare-primire; în acest context, fiind îndeplinită corespunzător obligaţia de la art. 10.2 din contract, recurenta afirmă că nu a stat în pasivitate.

Potrivit recurentei, chiar şi în ipoteza în care s-ar admite interpretarea curţii de apel, potrivit căreia obligaţia de a încheia procesul-verbal de predare-primire era una comună ambelor părţi, recurenta consideră că şi-a îndeplinit partea sa de obligaţie, iar intimata este cea care a refuzat să coopereze, manifestând reaua-credinţă.

Referitor la concluzia instanţei conform căreia solicitarea recurentei de desemnare a unui reprezentant ar fi fost vagă sau generală, a arătat că aceasta este rezultatul unei extinderi nejustificate a interpretării adresei nr. x/28.03.2017. Potrivit recurentei, chiar şi în cazul în care o astfel de interpretare ar fi admisibilă, aceasta ar fi lipsită de relevanţă în lipsa stabilirii unei date certe privind predarea spaţiului, dat fiind că această operaţiune presupune eliberarea efectivă a imobilului. Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, dovada că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda spaţiul rezidă în faptul că aceasta nu a desemnat niciun reprezentant pentru semnarea procesului-verbal de predare-primire.

În continuare, a criticat şi constatarea făcută de instanţa de apel cu privire la intimată în sensul că nu mai ocupa spaţiul, evidenţiind că simplul fapt că notificarea a fost returnată cu menţiunea "destinatar mutat" nu este suficient pentru a reţine că spaţiul a fost predat, mai ales în lipsa unui proces-verbal semnat. De asemenea, consideră nefondată aprecierea instanţei cu privire la posibilitatea pătrunderii în spaţiu, întrucât o astfel de acţiune ar fi implicat riscuri juridice, inclusiv de natură penală, în lipsa consimţământului pârâtei.

În concluzie, recurenta a afirmat că interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor contractului nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât aceasta o favorizează pe intimată care nu a şi-a îndeplinit obligaţia de a preda spaţiul pe baza unui proces-verbal şi care nici nu a anunţat că l-a eliberat. A mai arătat că este eronată concluzia instanţei de apel cu privire la lipsa folosinţei spaţiului în perioada mai 2017-02.07.2020 şi starea de pasivitate a sa reţinută, reiterând faptul că a comunicat intimatei notificarea din 24.03.2017, conform art. 10.4 din contract, fără a primi vreun răspuns, iar pasivitatea intimatei nu poate fi asimilată ca o culpă a recurentei.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 09.02.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., subliniind că susţinerile recurentei nu se circumscriu ipotezei de casare invocate; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 11.03.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, deşi recurenta invocă ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele de drept material, din analiza dezvoltării motivelor de recurs rezultă că aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate.

Astfel, recurenta reiterează, în esenţă, susţinerile prezentate anterior în apel referitoare la interpretarea art. 10 din contractul de locaţiune, la intenţia comună a părţilor de la momentul încheierii convenţiei, precum şi la propria conduită contractuală, pe care o apreciază ca fiind conformă obligaţiilor asumate; în acest sens, susţine că a notificat-o pe intimată în vederea predării spaţiului la data încetării contractului şi a desemnării unui reprezentant pentru semnarea unui proces-verbal de predare-primire, însă aceasta din urmă nu a dat curs demersurilor, manifestând o atitudine pasivă şi de rea-credinţă.

Pornind de la aceste împrejurări, recurenta invocă faptul că instanţa de apel ar fi acordat prevalenţă unei interpretări favorabile intimatei, în detrimentul probelor administrate şi al notificărilor transmise anterior de aceasta.

Aşadar, recurenta nu propune un raţionament care să invalideze aplicarea legii de către instanţa de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmăreşte o reanalizare a situaţiei de fapt şi a probelor, iar întreaga argumentaţie se focalizează pe neîndeplinirea de către intimată a obligaţiilor ce îi reveneau. Criticile recurentei vizează, astfel, chestiuni de temeinicie ce ţin de evaluarea conduitei părţilor şi stabilirea culpei în neexecutarea obligaţiilor, aspecte care excedează cadrului recursului şi care nu răspund exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul şi, întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-pârâte la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă ROMAERO S.A., prin administrator judiciar B. - Filiala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1194/14.09.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2024.