Constitutionality of abrogated judicial pension allowance irrelevant to discrimination damages claim under Law No. 47/1992

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 6 noiembrie 2023 pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia Civilă sub nr. x/2023, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor constând într-o indemnizaţie egală cu şapte indemnizaţii de încadrare lunare brute, prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cu aplicarea actualizării şi a dobânzii legale penalizatorii, începând cu data la care dreptul era datorat, respectiv 28.11.2018 pentru A., 14.03.2019 pentru B. şi 05.04.2019 pentru C., până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2 şi 27 din O.U.G. nr. 137/2000, art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale şi art. 3 din Directiva 2000/78/CE şi Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr. 405/2024 din 29 aprilie 2024 pronunţată de Tribunalul Sălaj - sectia Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele A., B. şi C..

Prin cererea de apel reclamantele au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2024.

Prin încheierea din 15 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin decizia nr. 1447/A/2024 din 15 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a respins ca nefondat apelul reclamantelor.

3. La data de 16 octombrie 2024 reclamantele A., B. şi C. au formulat recurs, prin care au fost reiterate argumentele formulate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2024.

S-a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale contestate, interprete în sensul că abrogă dreptul la indemnizaţie prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru perioada 4 iulie 2020, când s-a dispus prima dată suspendarea dreptului şi 16 decembrie 2023, data abrogării Legii nr. 303/2004 ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022, sunt neconstituţionale prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiile statului de drept şi securităţii juridice şi art. 44 alin. (1) teza I şi alin. (2) din Constituţie privind dreptul de proprietate privată.

Potrivit recurentelor, prin eliminarea indemnizaţiei a fost afectată integritatea şi substanţa unui drept legal dobândit în considerarea activităţii continue în magistratură timp de 20 de ani şi s-a creat o insecuritate juridică vădită, încălcându-se principiul neretroactivităţii. Or, evenimentele viitoare şi incerte - de natură normativă - nu pot afecta nici dreptul care a fost dobândit şi care a intrat în sfera patrimonială a persoanei şi nici efectele deja epuizate ale unui act - desfăşurarea activităţii continue în magistratură timp de 20 de ani.

Recurentele au arătat că, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul de a încasa indemnizaţia la eliberarea din funcţie prin pensionare, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut după trecerea a 12 ani în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Prin urmare, s-a susţinut că suspendarea dreptului nu implică eliminarea beneficiilor, ci doar amânarea acordării acestora pentru o perioadă limitată, în scopul evitării unor dificultăţi bugetare.

Au invocat Decizia nr. 16 din 08.06.2015 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 06.12.2024 iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 21 ianuarie 2025.

4. Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Având în vedere că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluţie de respingere a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale a României, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicate în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Aşadar, soluţionarea căii de atac pendinte nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi să nu vizeze prevederi constatate deja ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.

Sub aspectul legăturii dintre prevederile legale contestate şi soluţionarea cauzei, instanţa de contencios constituţional a reţinut că se impune verificarea interesului procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii.

În vederea admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces şi, ca orice mijloc procedural, aceasta nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că lipseşte cerinţa existenţei unei legături a prevederilor contestate cu procesul în care a fost invocată excepţia.

Cererea de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtului la despăgubiri în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000, egale cu valoarea indemnizaţiei prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la data pensionării reclamantelor, invocându-se situaţia de discriminare între reclamante şi judecătorii Curţii Constituţionale, procurorii care au fost eliberaţi din funcţie din motive neimputabile şi moştenitorii procurorului decedat.

Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată în apel, s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2024.

Instanţa supremă, prin această decizie, a statuat că actele normative prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, au avut un efect de suspendare a exerciţiului acestui drept, fără ca dreptul subiectiv să fi redevenit actual.

Totodată, s-a stabilit că măsurile adoptate de legiuitor cu referire la indemnizaţia de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au încetat la data abrogării Legii nr. 303/2004, fără ca dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare să devină actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În motivarea cererii, reclamantele au susţinut, în esenţă, că art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022 este constituţional numai în măsura în care nu abrogă dreptul la indemnizaţia prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru perioada 4 iulie 2010, când s-a dispus prima dată suspendarea dreptului şi 16 decembrie 2023, data abrogării Legii nr. 303/2004 ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022. Potrivit acestora, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul de încasa indemnizaţia la eliberarea din funcţie prin pensionare, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut după trecerea a 12 ani în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respetivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate. Prin urmare, s-a susţinut că suspendarea dreptului nu implică eliminarea beneficiilor, ci doar amânarea acordării acestora pentru o perioadă limitată, în scopul evitării unor dificultăţi bugetare.

Prin încheierea recurată s-a reţinut că, în cauză, nu s-a solicitat acordarea celor şapte indemnizaţii prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, ci s-au solicitat despăgubiri ca urmare a situaţiei de discriminare create între apelante şi alte categorii de magistraţi.

Prin urmare, în considerarea cauzei juridice a acţiunii deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate au invocat-o apelantele în raport cu interpretarea obligatorie a instanţei supreme nu sunt aplicabile în cauză.

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată neavând legătură cu soluţionarea cauzei, aceasta vizând despăgubirea reclamantelor în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pe fondul existenţei unei pretinse situaţii discriminatorii între acestea şi alte categorii de magistraţi.

Reclamantele au evocat dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 în cadrul prezentului litigiu numai în vederea ilustrării situaţiei de discriminare invocate şi, implicit, a cuantificării despăgubirilor solicitate, reţinându-se că, într-un proces distinct, anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, soluţionat definitiv de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, aceleaşi părţi au solicitat, propriu-zis, drepturile salariale prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, abrogată prin art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, de altfel, acest considerent stând şi la baza respingerii autorităţii de lucru judecată invocate de pârât, nefiind întrunită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

În cauză, urmărindu-se repararea prejudiciului determinat de o pretinsă situaţie discriminatorie, nu există premisele aplicării directe a normelor contestate, care au abrogat indemnizaţia prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, prefigurarea unei soluţii de neconstituţionalitate a art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2024, nu prezintă nicio relevanţă juridică în cauză, neputând schimba situaţia juridică a reclamantelor, a căror acţiune a fost formulată pe temeiul O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, act normativ în raport cu care a fost analizată şi admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii.

În concluzie, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, faţă de neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, în mod judicios curtea de apel a stabilit că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A., B. şi C. împotriva încheierii civile din 15 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.