Abusive clauses in CHF-denominated credit agreement: appeal partially allowed, decision quashed and remanded on prepayment commission

Şedinţa publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 14.09.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din convenţia de credit nr. x/DV/02.09.2008, referitoare la obligativitatea rambursării creditului în valuta în care a fost denominat, să dispună îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit, respectiv 2.7928 RON/l franc elveţian, şi pe întreaga perioadă de rambursare a acestuia, să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor de bani achitate în plus de reclamanţi, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţii, cu cheltuieli de judecată.

La 23.11.2016, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate în convenţia de credit nr. x/DV/02.09.2008 la art. 4.2. I (a)-(c) şi art. 4.2. II (a)-(c), art. 10.1 (a)-(c) şi art. 10.2 din condiţiile generale, art. 3 (d) privind data ajustării dobânzii, art. 4 (a) şi (b), art. 5 şi art. 5.1 (c) din condiţiile speciale, coroborat cu art. 3.2 din condiţiile generale, art. 5.1, art. 5.2 şi art. 5.3 din Secţiunea 5 - condiţii generale; a celor inserate în actul adiţional nr. x, respectiv art. 1 cu referire la art. 3 (e) din contract, art. 2 (b) cu referire la art. 4 din contract, precum şi obligarea pârâtei ca pentru intervalul 02.09.2008-22.06.2011 să calculeze dobânda conform metodei compusă din marja băncii de la semnare de 1.2467 p.p.+Libor CHF 3M (2.7433) şi să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţi.

Prin încheierea nr. 2383/23.11.2016, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenţa sa materială în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 198/18.05.2017, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 59/F/CC/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 808/09.05.2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins acţiunea şi a obligat reclamanţii să achite pârâtei suma de 10.115 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 250/02.05.2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din convenţia de credit nr. x/DV/02.09.2008 de la art. 10.1 şi art. 10.2, art. 3 (d) şi art. 5.l (c) din condiţiile speciale contractuale; a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale efectuate la fond, iar reclamanţii au fost obligaţi să achite pârâtei suma de 1.000 RON, cu acelaşi titlu, şi a compensat cheltuielile de judecată acordate părţilor la fond; a respins cererea apelanţilor de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi cauza C-621/17, deoarece clauzele de la art. 3 (d) şi art. 5 pct. 1 (c) din condiţiile speciale ale convenţiei fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, recurenta a făcut referire la dispozitivul din cauza C-621/17 (Kiss), evidenţiind două concluzii şi anume: (i) conform jurisprudenţei C.J.U.E. un comision intră în noţiunea de obiect principal al contractului, având în vedere că se face trimitere la art. 4.2 din Directiva 93/13, respectiv (ii) pentru a ajunge la concluzia că respectiva clauză este clară şi inteligibilă nu este necesar ca banca să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză, atât timp cât aceasta stabileşte cuantumul comisionului.

În continuare, a evocat art. 4 din Directiva 1993/13 CEE şi art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48 şi a susţinut că în cauză redactarea celor două clauze aflate în discuţie îndeplinesc criteriile de claritate şi inteligibilitate, fiind exprimate în formulă procentuală şi completată de un scadenţar. Astfel, rezultă cu claritate atât suma lunară, cât şi cea totală percepută, iar obligaţia de a folosi un limbaj clar şi inteligibil nu trebuie absolutizată şi nici să se transforme într-un abuz de drept.

Referitor la clauza de la art. 3 (d) din condiţiile speciale privind data ajustării dobânzii, recurenta a contestat interpretarea curţii de apel şi a afirmat că aceasta respectă cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; în acest sens, a subliniat că instanţa de apel încearcă să creeze falsa impresie că banca putea proceda în mod discreţionar la modificarea dobânzii, deşi în realitate această posibilitate este prevăzută în mod expres doar în situaţia unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Astfel, în mod evident banca a înţeles să procedeze la o abstractizare a situaţiilor în care putea proceda la revizuirea dobânzii, având în vedere perioada de 25 ani pentru care a fost acordat creditul, context în care se invocă art. 1.171 alin. (2) C. civ. care reglementează teoria impreviziunii.

Concluzionând, a susţinut că posibilitatea de revizuire a dobânzii curente în situaţia intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară nu reprezintă o practică abuzivă, ci un instrument prin care se urmăreşte menţinerea procentului de câştig al băncii în raport cu costurile de creditare. În plus, aceasta este prevăzută în mod clar şi inteligibil în contract.

Recurenta a ridicat o altă serie de critici cu privire la încălcarea art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, subliniind că în cauză caracterul negociat al clauzelor rezultă din faptul că orice persoană care încheie un contract va verifica, în principal, clauzele legate de preţul contractului, având libertatea de a alege între mai multe servicii oferite.

În acest context, evidenţiind că instanţa de apel nu a luat în considerare că piaţa bancară este una concurenţială, recurenta a afirmat că intimaţii nu pot invoca necunoaşterea condiţiilor referitoare la comisioane, consumatorul având obligaţia de a da dovadă de o minimă diligenţă la momentul semnării contractului. Prin urmare, lipsa oricărui demers de înţelegere sau negociere a clauzelor referitoare la preţ, în pofida existenţei unei astfel de posibilităţi, nu îi poate fi imputată, ci chiar împrumutatului, motiv pentru care apreciază că se impune constatarea caracterului negociat al clauzelor care fac obiectul prezentului litigiu, inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Totodată, invocând încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la motivele pentru care a înţeles să răstoarne prezumţia de bună-credinţă de care se bucură orice subiect de drept, în temeiul art. 1899 alin. (2) C. civ. din 1864.

În acest context, a afirmat că pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existenţa intenţiei acestuia de a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar principiilor bunei-credinţe, condiţie care nu este îndeplinită în cauză. Or, în speţă, aplicarea clauzei referitoare la dobândă ar fi fost incidentă exclusiv în situaţia unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, fiind evidentă limita în care putea opera revizuirea dobânzii; prin urmare, clauza nu creează un dezechilibru contractual, ci, dimpotrivă, urmăreşte evitarea unei astfel de situaţii în defavoarea băncii.

Concluzionând, recurenta a invocat art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a susţinut că o astfel de clauză nu este abuzivă, dispoziţiile legale oferind furnizorilor de servicii financiare dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, în cazul existenţei unei motivaţii întemeiate.

Referitor la comisionul de rambursare, instituit de clauza de la art. 5 pct. 1 (c) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, recurenta a subliniat că instanţa de apel s-a limitat în a arăta în câteva rânduri argumentele pentru care o consideră abuzivă. În acest sens, a dezvoltat critici pe două paliere, astfel: primul, susţine că mecanismul menţionat de instanţă nu are nicio legătură cu perceperea comisionului de rambursare anticipată; de altfel, nu se poate pune problema despre existenţa unei stabilizări a cursului valutar din momentul încheierii contractului, cât timp contractul nu prevede o astfel de clauză. Al doilea, argumentează că nu există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, cât timp comisionul de rambursare anticipată perceput de bancă este raportat la faptul că restituirea anticipată a capitalului presupune o scădere a dobânzii pe care banca o poate obţine.

Mai mult, potrivit recurentei, în cazul contractului de consumaţie cu titlu oneros, termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, făcând referire la art. 2.161 C. civ.; prin urmare, comisionul de rambursare perceput de bancă presupune contravaloarea renunţării de către bancă a beneficiului termenului, motiv pentru care nu poate fi considerat ca fiind perceput contrar bunei-credinţe.

În final, recurenta a subliniat că respectivul comision de rambursare în avans este în conformitate cu prevederile O.G. nr. 50/2010, care enumeră comisioanele permise pentru creditele acordate consumatorilor, şi a insistat în caracterul neabuziv al acestui comision.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 16.10.2023, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că banca nu a reuşit să răstoarne prezumţia legală instituită la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 şi că nu a existat o negociere a clauzelor privind dobânda şi comisioanele; cu privire la criteriul dezechilibrului între prestaţii şi al bunei-credinţe au arătat că se raliază considerentelor reţinute de curtea de apel şi au făcut trimitere la jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv cauza C-143/13 Matei împotriva D. şi cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii împotriva E..

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 07.03.2024, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a reţinut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din convenţia de credit nr. x/DV/02.09.2008, completată prin actele adiţionale nr. x/22.12.2009, nr. y/16.03.2011, nr. z/22.06.2011 şi nr. 4/04.11.2011, în temeiul căruia autoarea recurentei-pârâte s-a obligat să acorde intimaţilor-reclamanţi un împrumut de 81.600 franci elveţieni cu destinaţia acoperirii cheltuielilor personale curente.

Pentru creditul acordat, intimaţii-reclamanţi s-au obligat să plătească instituţiei de credit o dobândă curentă, sub rezerva dreptului băncii de a revizui rata acesteia în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să informeze împrumutatul în acest sens potrivit art. 3 (d) din condiţiile speciale ale convenţiei.

Totodată, conform art. 5.1 din condiţiile speciale ale convenţiei, costurile asociate creditului cuprind printre altele şi un comision de rambursare în avans de 2% calculat la valoarea sumei plătită anticipat în primii 5 ani din durata creditului şi de 1% aplicat la suma plătită anticipat ulterior primilor 5 ani din durata creditului. De asemenea, în temeiul Secţiunii 10 "Costuri suplimentare" din condiţiile generale al convenţiei, la art. 10.1 şi art. 10.2, banca şi-a rezervat dreptul de a solicita împrumutatului compensarea eventualelor creşteri de costuri sau alte rambursări, cu obligaţia acestuia de a achita sumele suplimentare în termen de 15 zile de la notificare.

Considerând că inserarea prevederilor contractuale menţionate anterior, cât şi a altora a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, reclamanţii au iniţiat prezentul demers judiciar, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv şi să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate excedentar, inclusiv cu adăugarea dobânzii legale.

Prima instanţă a respins acţiunea, iar sentinţa astfel pronunţată a fost schimbată în parte, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, în sensul admiterii în parte a acţiunii modificate, constatării caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţiile generale contractuale privind "costuri suplimentare", art. 3 lit. d) din condiţiile speciale contractuale privind "data ajustării dobânzii" şi art. 5.l lit. c) din condiţiile speciale contractuale privind "comisionul de rambursare în avans", fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei privind respingerea acţiunii.

Recursul este fundamentat pe ipoteza de casare prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar prima critică vizează încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât cele două clauze inserate în condiţiile speciale ale convenţiei, la art. 3 (d) privind "data ajustării dobânzii" şi art. 5.l (c) privind "comisionul de rambursare în avans", singurele contestate în recurs, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, având în vedere că fac parte din obiectul principal al contractului şi sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează că nu pot fi supuse evaluării caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în măsura în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil; acest text de lege transpune în legislaţia naţională art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, a se vedea în acest sens punctul 32 din hotărârea din 03.10.2019, pronunţată în cauza C-621/17, Kiss şi F., noţiunea de obiect al contractului se referă la clauzele contractuale care descriu prestaţiile esenţiale ale contractelor încheiate între un profesionist şi un consumator şi care îl caracterizează.

Contrar susţinerilor recurentei, faptul că diverse tipuri de costuri sau comisioane sunt incluse în costul total al unui credit nu este un factor determinant pentru a stabili că acestea fac parte din principalele prestaţii ale contractului de credit, după cum s-a reţinut în hotărârea Curţii de Justiţie din 03.09.2020 în cauzele conexate C-84/19, C-222/19 şi C-252/19, pct. 69.

Prin urmare, cele două clauze privind data ajustării dobânzii şi comisionul de rambursare în avans nu pot fi considerate ca făcând parte din prestaţiile esenţiale ale împrumutatului care caracterizează contractul şi, în consecinţă, nu sunt incluse în obiectul principal al acestuia.

Al doilea aspect al criticii vizează respectarea cerinţei de transparenţă, însă acesta va fi examinat în cadrul soluţionării următoarei critici, care reclamă încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; aceasta se justifică prin faptul că cerinţa respectivă are aceeaşi întindere, independent dacă o clauză contractuală intră sau nu sub incidenţa art. 4 alin. (6) din aceeaşi lege, concluzie desprinsă şi din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17, pct. 36.

Aşadar, următorul set de critici afirmă că instanţa de apel a încălcat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi considerentele Curţii de Justiţie din hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, în ce priveşte modul de soluţionare a clauzei contractuale de la art. 3 (d) referitoare la posibilitatea băncii de a revizui dobânda curentă.

Premergător analizei acestui aspect, Înalta Curte notează că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie îndeplinirea cumulativă a trei cerinţe pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, şi anume: lipsa negocierii directe, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv clauza să fie contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe, instanţa supremă reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul abuziv al clauzelor, deoarece art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este împrejurarea că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legiuitorul porneşte de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina probei în sens contrar, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000; simplul fapt că datele esenţiale ale ofertei au fost prezentate în etapa precontractuală nu echivalează cu o negociere, ci doar cu informarea consumatorului asupra condiţiilor impuse de comerciant.

Contrar celor susţinute de recurentă, în lipsa probelor care să dovedească o negociere efectivă a clauzelor, contractul de credit este unul standard, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul. Cum recurenta-pârâtă nu a demonstrat negocierea clauzelor, instanţa de apel a reţinut în mod judicios îndeplinirea condiţiei privind lipsa negocierii.

Totodată, recurenta susţine că a fost greşit evaluată cerinţa privind transparenţa şi s-a conchis eronat că prevederea contractuală în dispută creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Autoarea căii de atac afirmă că stipulaţia contractuală este exprimată în mod clar şi inteligibil, deoarece tehnica de redactare este permisă de legiuitor, iar posibilitatea revizuirii ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară constituie un instrument de menţinere a procentului de câştig al băncii, în raport cu costurile de creditare; în acest context, precizează că banca nu poate anticipa evoluţia ulterioară a factorilor care influenţează nivelul dobânzii şi că această clauză urmăreşte chiar evitarea producerii unui dezechilibru contractual în defavoarea sa.

Înalta Curte subliniază că aceste argumente prezentate pentru a justifica posibilitatea revizuirii ratei dobânzii curente nu pot duce la concluzia îndeplinirii cerinţei de transparenţă, în convenţia de credit nefiind specificate motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii, ceea ce împiedică consumatorul să anticipeze în mod clar şi previzibil eventualele modificări ale costurilor financiare.

Conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii convenţiei, clauzele abuzive sunt acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, care să fie precizat în contract.

Astfel, potrivit acestei reglementări, în contracte pot fi incluse clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe, dar doar dacă motivul este specificat clar în contract; acesta trebuie să fie precis, obiectiv şi nu trebuie să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie, a se vedea în acest sens punctul 74 din hotărârea dată în cauza C-143/13, G. şi H. contra D. S.A., se subliniază că, în baza art. 3 şi 5 din Directiva 9/13 şi a pct. 1 lit. j) şi l) şi pct. 1 lit. b) şi d) din Anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi legislaţia naţională şi europeană permite modificarea dobânzii în baza unui motiv întemeiat specificat în contract, clauza referitoare la posibilitatea modificării ratei dobânzii curente, considerată abuzivă, nu îndeplineşte aceste cerinţe; aceasta deoarece clauza a fost redactată într-o manieră care permite profesionistului să aleagă, în mod discreţionar, indicatorii favorabili acestuia fără a exista o limitare clară în privinţa condiţiilor, consumatorul neavând posibilitatea de a anticipa, la momentul încheierii contractului, impactul economic al acestei modificări.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, iar absenţa unor criterii clare pentru modificarea dobânzii a lăsat consumatorul într-o stare de incertitudine, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că în ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzei nu este suficient ca aceasta să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată în mod clar formula de care va varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale acestei modificări.

Prin urmare, prin clauza referitoare la data ajustării dobânzii, considerată abuzivă, a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de transparenţă şi informare a consumatorului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

De aceea, critica recurentei nu poate fi primită.

Înalta Curte constată însă întemeiate susţinerile recurentei-pârâte privind modul în care instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de rambursare în avans, având în vedre că aceasta s-a limitat la o argumentaţie sumară, raportându-se la un mecanism care nu are legătură cu perceperea acestui tip de comision şi fără a proceda la verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu maniera în care se impune analizarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioane, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. F. Zrt. şi alţii), prin art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi din 5 aprilie 1993 şi în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva J. S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcayaş Argentaria S.A., la 16 iulie 2020 şi prin art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Deşi aceste hotărâri vizează alte categorii de comisioane bancare (de acordare, de administrare), Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament şi aceeaşi manieră de examinare se impunea, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa celui contestat în speţă. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a efectuat o analiză a justeţei perceperii comisionului de rambursare în avans prin prisma acestor criterii absolut necesare şi obligatorii.

În aceste împrejurări, Înalta Curte notează că instanţa de apel nu a efectuat o analiză concretă şi efectivă a dezechilibrului pretins a fi existent între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin prisma dreptului consumatorului de a înceta contractul şi al celui corelativ al băncii de a percepe un comision pentru rambursarea anticipată, a modului în care a fost afectată situaţia juridică a intimaţilor-reclamanţi, respectiv dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit în discuţie, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea acestui comision.

De aceea, Înalta Curte constată întemeiate şi criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel sub aspectul reţinerii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de rambursare în avans, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept substanţial citate, împrejurare de natură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum s-a arătat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta C. S.A., va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, cu privire la clauza vizând comisionul de rambursare în avans.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va relua examinarea clauzei contestate, în limita considerentelor prezentei decizii, cu aplicarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., urmând a ţine seama de toate criteriile de evaluare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi în interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin jurisprudenţa sa relevantă în materie, în raport cu convenţia părţilor modificată prin actele adiţionale, toate celelalte chestiuni disputate intrând sub incidenţa autorităţii de lucru judecat. Totodată, instanţa devolutivă va aprecia şi asupra cererii cu caracter accesoriu formulată de recurentă privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente prezentei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 250/02.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat cu privire la clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2024.