Contractual service execution dispute: inadmissibility of cassation appeal based on factual re-evaluation and nullity under Art. 489(2) C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 mai 2023 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta COMUNA MAIERU, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 157.080 RON reprezentând contravaloarea contractului de prestări servicii de consultanţă nr. 203/26.10.2020 şi a penalităţilor de întârziere aferente acesteia, conform art. 10 din contract, calculate până la plata efectivă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.527 şi art. 1.531 C. civ., Legea nr. 72/2013, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, art. 8 - 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 477/2023 din data de 27 septembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a fost admisă acţiunea, având ca obiect litigiu privind achiziţiile publice - executare contract.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 157.080 RON, reprezentând contravaloarea contractului înregistrat la achizitor sub nr. x/21.10.2021 şi la prestator sub nr. x/11.10.2021, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,01 % calculate conform art. 10.2 din contract, până la plata efectivă a debitului principal.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta COMUNA MAIERU prin Primar.

Prin decizia nr. 52/2024 din 5 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată sentinţa apelată.

A fost admisă în parte acţiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 103.530 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/24.10.2022, aferentă studiului de fezabilitate, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,01% calculate conform art. 10.2 din contract până la plata efectivă a debitului.

A fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 13.387 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru, în calea de atac.

3. Împotriva acestei decizii, la data de 19 aprilie 2024, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a invocat greşita respingere a excepţiei tardivităţii apelului, calea de atac nefiind formulată în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016. Potrivit părţii, încheierea contractului prin achiziţie directă nu înlătură de la aplicare Legea nr. 101/2016 iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa instanţei, şi nu căile de atac din perspectiva aplicării sau neaplicării legii speciale. În subsidiar, s-a arătat că, dacă achiziţia directă se supune Legii nr. 554/2004, calea de atac deschisă pârâtei ar fi fost recursul în termen de 15 zile de la comunicarea sentinţei, competenţa aparţinând instanţei civile, şi nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

În subsecvenţa acestor critici, s-a solicitat casarea deciziei numai în ceea ce priveşte pretenţiile respinse în apel, cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe, prin care s-a constatat judicios că pârâta datorează în întregime valoarea serviciilor facturate.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 1.350 şi art. 1.351 C. civ. vizând acoperirea integrală a prejudiciului, în mod greşit apreciind instanţa de apel că nu au fost prestate serviciile de întocmire a documentaţiei necesare avizării proiectului.

S-a susţinut şi omisiunea instanţei de a analiza apărarea formulată în cadrul întâmpinării, prin care a arătat că pretinsa nepredare a avizelor reprezintă o susţinere formulată de partea adversă pentru prima dată în apel, asupra acestui aspect nemaiputându-se reveni, în contextul în care prestarea serviciilor contractate a fost confirmată în faţa primei instanţe.

Referindu-se la probe, recurenta-reclamantă a arătat că, deşi recurenta-pârâtă neagă predarea unor piese din documentaţie, prin adresa nr. x/15.09.2023, aflată la dosarul cauzei, a recunoscut expres predarea studiului topografic şi a celui geotehnic, acestea stând la baza întocmirii studiului de fezabilitate. S-a învederat şi împrejurarea că recurentei-reclamantei îi revenea obligaţia contractuală a realizării documentaţiei aferente avizărilor, şi nu obţinerea propriu-zisă a avizelor. În aprecierea părţii, nesemnarea procesului-verbal de recepţie reprezintă dovada relei-credinţe manifestate de recurenta-pârâtă, motivul real al neachitării facturilor fiind renunţarea beneficiarului la investiţie, pe fondul lipsei finanţării.

De asemenea, împotriva aceleiaşi decizii, la data de 29 aprilie 2024, a formulat recurs pârâta COMUNA MAIERU prin Primar, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat nemotivarea soluţiei, ca urmare a ignorării argumentelor juridice expuse prin cererea de apel.

Recurenta-pârâtă a reluat situaţia de fapt litigioasă, arătând, în esenţă, că, întrucât partea adversă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a întocmi şi preda complet documentaţia pentru obţinerea avizelor şi acordurilor conform certificatului de urbanism iar procesul-verbal de predare-primire nr. x/03.11.2022 nu i-a fost prezentat spre semnare, instanţa de apel nu putea reţine temeinicia pretenţiilor în cuantum de 103.530 RON.

Cu referire la probe, s-a arătat, în acest sens, că prestatorul nu a făcut dovada parcurgerii în termenul contractual agreat, de 12 luni, a procedurii legale pentru emiterea avizului de alimentare cu energie electrică, acesta fiind necesar în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, astfel că nu se poate reţine că şi-a îndeplinit obligaţia de predare a documentaţiei pentru obţinerea avizelor şi acordurilor conform certificatului de urbanism.

Potrivit părţii, pentru a fi îndreptăţită la plata sumelor convenite, societatea prestatoare avea obligaţia de a obţine întreaga documentaţie necesară realizării obiectivului de investiţie, căci scopul pentru care a fost încheiat contractul a fost acela de a fi pusă la dispoziţia autorităţii contractante toată documentaţia de proiectare necesară construcţiei parcului fotovoltaic.

S-a arătat că la dosarul cauzei nu se regăsesc planul topografic şi studiul geotehnic despre care prestatorul susţine că ar fi fost predate. De asemenea, s-a învederat că din eroare s-a menţionat în adresa nr. x/15.09.2023 predarea acestor documente, în realitate fiind întocmit şi predat, în mod corespunzător, numai studiul de fezabilitate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile invocării de către recurenta-pârâtă a excepţiei de neexecutare a contractului, din partea prestatorului existând o neexecutare parţială, însă importantă în contextul necesităţii predării întregii documentaţii în vederea realizării obiectivului de investiţii. Astfel, documentele puse la dispoziţie de prestator sunt incomplete, neputând fi folosite pentru atingerea obiectivului urmărit prin încheierea contractului.

Prin urmare, neîndeplinindu-şi obligaţiile contractuale esenţiale, partea adversă nu este îndreptăţită la plata creanţei pretins datorate şi a penalităţilor de întârziere.

S-a mai precizat şi că niciuna din facturile emise de prestator nu este semnată de primire de către reprezentanţii autorităţii contractante, acestea neputând fi solicitate la plată câtă vreme nu se face dovada încheierii proceselor-verbale de predare-primire.

La data de 14 octombrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă COMUNA MAIERU prin Primar, prin care s-a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca neîntemeiat.

4. Înalta Curte, luând în examinare, cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor, invocată din oficiu, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, se reţine că, în ceea ce priveşte recursul reclamantei, o primă critică vizează, în esenţă, greşita respingere a excepţiei tardivităţii apelului, invocându-se încălcarea art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, întrucât calea de atac nu a fost introdusă în termenul de 10 zile prevăzut de lege. S-a învederat că acţiunea dedusă judecăţii vizând neexecutarea contractului dintre părţi este întemeiată pe dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.

Verificând decizia atacată, rezultă că instanţa de apel, respingând excepţia, a avut în vedere considerentele primei instanţe prin care s-a stabilit că, în raport cu clauza art. 7.1, încheierea contractului realizându-se prin procedura achiziţiei directe, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, astfel că este aplicabil dreptul comun în materia căilor de atac, respectiv apel în termen de 30 de zile, aceste dezlegări nefiind contestate. S-a reţinut, în alţi termeni, că aceste considerente au dobândit autoritate de lucru judecat. Mai mult, făcând propria sa apreciere asupra aceluiaşi aspect, instanţa de apel a confirmat că art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 nu este incident în raport cu art. 3 alin. (1) lit. a) din lege şi art. 7 din contract. Prin urmare, s-a tranşat, având în vedere şi dispoziţiile art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, că termenul de apel este de 30 de zile.

Contrar acestor dezlegări, în recurs reclamanta pretinde, în principal, că achiziţia directă este supusă Legii nr. 101/2016, calea de atac fiind apelul, care se introduce în 10 zile. În subsidiar, susţine că, dacă achiziţia directă este supusă Legii nr. 554/2004, calea de atac ar fi fost recursul în termen de 15 zile de la comunicarea sentinţei iar, din perspectiva competenţei, aceasta ar fi aparţinut instanţei civile, şi nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

Acest motiv, vizând aplicarea normelor speciale de procedură ale Legii nr. 101/2016, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu are aptitudinea de a conduce la casarea hotărârii atacate, conform expectaţiilor părţii.

Observând textul de lege invocat - art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, se reţine că singura cale de atac ce poate fi promovată în materia reglementată de art. 53 alin. (1) din lege este apelul, în urma soluţionării căruia, hotărârea pronunţată de prima instanţă devine definitivă.

Or, prin faptul că se contestă aplicarea dreptului comun în materia căilor de atac, invocându-se incidenţa dispoziţiilor art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, speciale, derogatorii de la Legea nr. 554/2004, se susţine, practic, că hotărârea primei instanţe putea fi atacată numai cu apel în 10 zile. Cu alte cuvinte, este afirmată inadmisibilitatea propriului recurs.

Prin urmare, criticile vizând soluţionarea excepţiei tardivităţii apelului sunt lipsite de interes, raportat la art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 33 şi art. 40 alin. (1) teza finală C. proc. civ., partea nejustificând vreun folos practic în formularea acestora. Ca o consecinţă, aceste critici nu se circumscriu unor motive de nelegalitate apte să conducă la casarea deciziei recurate.

Teza relevată în subsidiar, privind inadmisibilitatea apelului, întrucât calea de atac deschisă împotriva sentinţei primei instanţe ar fi recursul, în termen de 15 zile de la comunicare, faţă de natura cererii de chemare în judecată, este formulată omisso medio, fiind încălcate dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, pentru a putea constitui motiv de recurs, necompetenţa primei instanţe se impunea a fi invocată mai întâi în faţa acesteia, în condiţiile prevăzute de art. 129 alin. (3) şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ., condiţie care nu se verifică în cauză şi, ulterior, în apel, iar instanţa să fi respins motivul sau să fi omis să se pronunţe.

În continuare, din perspectiva soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, se reţine că se invocă încălcarea art. 1.350 şi art. 1.351 C. civ., recurenta-reclamantă exprimându-şi dezacordul faţă de soluţia de admitere a apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe şi a admiterii numai în parte a acţiunii având ca obiect răspundere contractuală.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, raportat la clauzele 15.1 şi 15.2 ale contractului, executarea obligaţiilor reclamantei puteau fi dovedite numai cu procesele-verbale de recepţie a serviciilor, însuşite de părţi, în calitate de prestator şi beneficiar, în mod greşit fiind admise în întregime pretenţiile deduse judecăţii. În acest context, date fiind clauzele contractuale agreate de părţi, o confirmare în faţa primei instanţe din partea pârâtei că s-ar fi primit documentaţia nu mai prezenta niciun fel de relevanţă juridică în cauză.

Apreciind probele dosarului în virtutea rolului său devolutiv, instanţa de apel a constatat că s-a depus un singur proces-verbal de recepţie semnat de părţi, nr. x/26.10.2022, prin care s-a realizat predarea-primirea studiului de fezabilitate. În schimb, cu privire la procesul-verbal neînregistrat şi nesemnat de beneficiar, s-a reţinut că nu este însuşit, actul neputând reprezenta expresia manifestării de voinţă a pârâtei în sensul recepţionării şi acceptării fără rezerve a documentaţiei predate. Totodată, a apreciat că adresa nr. x/15.09.2023, invocată de reclamantă, nu poate fi asimilată unui proces-verbal de recepţie, care să ateste că pârâta a verificat documentaţia depusă şi că a confirmat îndeplinirea condiţiilor cantitative şi calitative convenite.

Prin urmare, instanţa de apel a stabilit că reclamanta a probat numai executarea obligaţiei de proiectare a studiului de fezabilitate, pretenţiile acesteia fiind întemeiate doar în ceea ce priveşte factura nr. x/24.10.2022, de 103.530 RON şi penalităţile de întârziere aferente acestei sume, conform art. 10.2 din contract.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte impune observaţia că recurent-reclamantă nu critică decizia instanţei de apel din perspectiva aplicării dispoziţiilor de drept material sau a dezlegărilor date unor probleme de drept, ci prin prisma situaţiei de fapt reţinute şi a modalităţii în care au fost apreciate şi valorificate în cuprinsul hotărârii probele dosarului.

Astfel, deşi se afirmă o pretinsă încălcare a art. 1.350 şi art. 1.351 C. civ., în cauză nu este ilustrat modul concret în care s-ar fi adus atingere acestor dispoziţii legale.

Recurenta-reclamantă contrazice aprecierile instanţei de apel asupra executării contractului, ignorând că aspectele vizând raporturile concrete desfăşurate între părţi, modul în care acestea şi-au îndeplinit obligaţiile asumate raportat la conţinutul prevederilor contractului, conduita partenerilor de afaceri şi culpa contractuală se subsumează situaţiei de fapt supuse analizei instanţei, care nu poate face obiectul reaprecierii în acest stadiu al litigiului.

Instanţa de recurs este îndrituită de lege să verifice aplicarea dispoziţiilor de drept material raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele devolutive, care au libertate deplină de apreciere. În alţi termeni, situaţia de fapt stabilită în fond reprezintă premisa de la care porneşte controlul judiciar de legalitate în recurs.

Or, susţinând că a predat, suplimentar faţă de studiul de fezabilitate, şi serviciile de întocmire a documentaţiei necesare avizării proiectului, aspect care ar fi fost confirmat de partea adversă în primă instanţă, recurenta-reclamantă contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa devolutivă pe baza probelor, punând în discuţie eventuala temeinicie a hotărârii atacate, şi nu legalitatea acesteia.

În calea extraordinară de atac nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformităţii acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, aşa încât partea avea obligaţia să se raporteze la considerentele instanţele de apel, să le combată şi să expună un raţionament juridic contrar, apt să releve greşita aplicare a legii.

Simpla expunere a propriei viziuni asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, care nu a fost însuşită de instanţă, cu trimitere la probe, nu este suficientă pentru a declanşa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

Probele dosarului, aprecierea lor şi modul în care acestea au fost valorificate în cadrul raţionamentului expus prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac, al cărei scop este limitat exclusiv la verificarea modului în care au fost aplicate dispoziţiile legale.

Reţinându-se că susţinerile părţii nesocotesc caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în cauză se impune aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei, se constată că sunt invocate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, argumentarea în concret a viciilor pretinse, precum şi relevanţa acestora în economia cauzei.

Subsumat acestui motiv motiv de nelegalitate, partea critică în termeni generali faptul că instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia, întrucât a ignorat argumentele juridice expuse prin cererea de apel, fără a se preciza care anume argumente ar fi fost omise din analiza instanţei.

Dimpotrivă, recurenta-pârâtă susţine neîndeplinirea de către partea adversă a obligaţiilor contractuale asumate, exprimându-şi, în esenţă, dezacordul în raport cu soluţia de admitere în parte a pretenţiilor deduse judecăţii întrucât, pentru a fi îndreptăţită la plata sumelor convenite, societatea prestatoare avea obligaţia de a preda întreaga documentaţie necesară realizării obiectivului de investiţie.

Or, instanţa de apel a avut în vedere aceste susţineri care vizează aspecte de fapt, şi nu de drept, cum greşit se susţine, argumentând că plata preţului convenit de părţi pentru proiectarea studiului de fezabilitate nu este condiţionată de predarea întregii documentaţii convenite, neexistând nicio prevedere contractuală în acest sens. S-a arătat, în acest sens, că obiectul contractului a vizat doar servicii de proiectare, precum şi că părţile au stabilit expres pentru fiecare lucrare, atât preţul cât şi termenul de plată, respectiv "la predare", conform art. 5 din contract.

Aşa fiind, în recurs partea se prevalează de o pretinsă nemotivare a deciziei doar pentru a contesta concluziile la care instanţa de apel a ajuns ca urmare a analizării susţinerilor părţilor, stabilirii situaţiei de fapt şi aprecierii probatoriului, urmărindu-se reevaluarea în ansamblu a cauzei, cu scopul schimbării soluţiei.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia instanţei de apel în privinţa temeiniciei pretenţiilor reprezentând contravaloarea studiului de fezabilitate, conform facturii nr. x/24.10.2022, nu poate conduce la incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, se observă că motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. impune nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control judiciar devolutiv.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu numai că nu se indică dispoziţiile legale pretins aplicate greşit, dar nici nu se formulează critici care să pună în discuţie legalitatea deciziei din perspectiva dispoziţiilor de drept material incidente.

În esenţă, se susţine că neplata facturilor emise de prestator reprezintă o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiei de predare a întregii documentaţii necesare implementării proiectului, recurenta-pârâtă fiind îndreptăţită să se apere invocând excepţia de neexecutare, având în vedere că obligaţiile contractuale în discuţie sunt reciproce şi interdependente.

Totodată, recurenta-reclamantă, referindu-se la probe, arată că niciuna dintre facturile pretinse a fi plătite nu este semnată de reprezentanţii săi, acestea nefiindu-i comunicate.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., similar celor formulate de recurenta-reclamantă, vizează evaluarea îndeplinirii obligaţiilor asumate contractual de către părţi.

Acestea nu reflectă o eventuală aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1.556 C. civ. privind excepţia de neexecutare, ci sunt îndreptate împotriva situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel pe baza aprecierii probelor, în cadrul căreia s-a stabilit că, în raport cu dispoziţiile art. 15.2 şi art. 5 din contract şi procesul-verbal nr. x/26.10.2022, reclamanta a dovedit executarea obligaţiei de proiectare a studiului de fezabilitate, impunându-se, pe cale de consecinţă, achitarea facturii aferente. Sub acest aspect, trebuie reţinut că interpretarea clauzelor contractuale este atributul instanţelor de fond, în cauză nefiind invocată aplicarea greşită a vreunei norme de interpretare a contractului.

Aşa cum s-a arătat deja, dispoziţiile art. 483 alin. (3) - (4) şi art. 488 C. proc. civ. permit ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aşa încât aspectele privitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate legal şi evaluate de instanţă, nu pot face obiectul controlului instanţei de recurs.

Înalta Curte, învestită exclusiv cu un control de legalitate, nu poate reevalua aspectele disputate de părţi cu privire la lucrările executate, cauzele de neexecutare şi culpa contractuală.

Constatându-se, astfel, că pârâta a invocat numai formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., va fi anulat şi acest recurs, fiind incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta COMUNA MAIERU, PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 52/2024 din 5 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta COMUNA MAIERU, PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 52/2024 din 5 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.