Nullity of cassation appeal for failure to deposit the notice at the appellate court instead of the supreme court

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, reţine următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune-interese, pentru încălcarea clauzei penale 3.15.3 din acordul de subcontractare.

În subsidiar faţă de acest prim capăt de cerere, dacă s-ar considera inaplicabilă clauza penală, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.800.000 RON, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul cauzat de pierderea şansei de a executa şi încasa contravaloarea părţii alocate din contractul de achiziţie publică cu denumirea "Contract de furnizare echipamente şi aplicaţii informatice pentru modernizarea infrastructurii hardware şi software a sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă".

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune-interese, pentru încălcarea clauzei penale 3.25 din acordul de subcontractare.

Prin sentinţa civilă nr. 869/2023 din 5 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 350.000 euro, în echivalent în RON raportat la cursul oficial al BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune-interese în temeiul clauzei penale prevăzute de art. 3.15.3 din acordul de subcontractare încheiat între părţi.

A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 45.920,2 RON, din care 25.000 RON, onorariu avocat şi 20.920,2 RON, taxă judiciară de timbru, raportat la pretenţiile admise.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 483 din 22 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul reclamantei, fiind anulată în parte sentinţa apelată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000.000 euro, în echivalent RON la cursul oficial al BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune-interese în baza clauzei penale prevăzute de art. 3.15.3 din acordul de subcontractare.

A fost menţinută soluţia tribunalului în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect daunele-interese pentru încălcarea clauzei penale prevăzute de art. 3.25 din acordul de subcontractare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 185.477,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

A fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

3. Împotriva acestei decizii, la data de 29 august 2024, a formulat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate şi admiterea apelului pârâtei, cu consecinţa admiterii excepţiei nulităţii clauzelor 3.14 şi 3.15.3 din acordul de subcontractare nr. x/TKRM/BUS/ICM/168621 şi a respingerii cererii de chemare în judecată.

S-a reproşat instanţei de apel că a extins nepermis sfera de aplicare a clauzei penale, intervenind nelegal în convenţia părţilor, cu ignorarea art. 10 C. civ. şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.260 şi următoarele C. civ. referitoare la interpretarea contractului, în cauză nefiind necesară interpretarea voinţei părţilor conform art. 1.268 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurenta a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., ca urmare a faptului că instanţa de apel şi-a întemeiat argumentaţia având în vedere suma de 104.753.603,34 RON, reprezentând valoarea procentului de contribuţie a reclamantei, fără a se lua în considerare celelalte aspecte invocate de pârâtă ca fiind fundamentale pentru evaluarea prejudiciului previzionat. Contrar considerentelor instanţei de apel, despăgubirea nu a fost stabilită în legătură cu modul de formulare a contestaţiei, ci cu privire la obligaţia fiecărei părţi de a nu refuza fără argumentare temeinică depunerea acesteia. A concluzionat că instanţa de apel a procedat greşit atunci când a luat în considerare valoarea obiectului principal al acordului, prejudiciul preconizat de părţi fiind, de fapt, cel care s-ar naşte ca efect al refuzului depunerii unei contestaţii.

Au fost reluate argumentele formulate în faţa instanţelor de fond cu privire la nulitatea clauzelor art. 3.14 şi 3.15.3 din acord, imputându-se instanţei de apel că a stabilit greşit că nu ar exista o încălcare a art. 17 alin. (1) C. civ., precum şi că nu ar fi fost încălcat dreptul de acces la justiţie.

Totodată, recurenta a invocat interpretarea greşită a clauzei art. 3.14 din acord şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1.226 alin. (2) C. civ.

La data de 29 noiembrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 20 ianuarie 2025 au fost înregistrate concluziile scrise formulate de recurentă, fiind reiterate argumentele formulate în susţinerea recursului.

La data de 21 ianuarie 2025 recurenta a depus concluzii scrise în combaterea excepţiei nulităţii recursului.

4. Înalta Curte, luând în examinare, cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 490 alin. (1) din acelaşi cod, invocată din oficiu, reţine următoarele considerente:

Procesul civil se desfăşoară potrivit normelor legale care îl reglementează, sens în care implică pentru părţi, nu numai drepturi, ci şi obligaţii. Astfel, potrivit dispoziţiilor cu valoare de principiu ale art. 10 C. proc. civ., părţile sunt ţinute să îndeplinească actele de procedură în condiţiile stabilite de lege sau, în alţi termeni, să se conformeze regulilor procesului, astfel cum au fost edictate.

Recursul, fiind o cale extraordinară de atac, are un pregnant caracter formal, regularitatea introducerii cererii de recurs presupunând respectarea condiţiilor şi exigenţelor prevăzute în mod expres de lege, cât priveşte cuprinsul cererii şi motivele de casare, instanţa la care se depune şi termenul de declarare.

Potrivit dispoziţiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii." Aceste prevederi impun ca cererea de recurs să fie depusă la instanţa a cărei hotărâre este atacată, şi nu la instanţa care va judeca recursul sau la o altă instanţă.

Sancţiunea nulităţii se justifică prin aceea că, potrivit art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., "Când hotărârea este supusă recursului, se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac", prin dispozitivul hotărârii justiţiabilul fiind, astfel, informat asupra instanţei la care trebuie depusă calea de atac.

Această dispoziţie reprezintă atât premisa textului sancţionator al 490 alin. (1) C. proc. civ., cât şi garanţia procedurală a standardului constituţional de acces liber la justiţie în calea de atac, introdusă în actualul cod, pentru a se înlătura aspectele de neconstituţionalitate reţinute în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 303/2009 şi 737/2008 referitoare la art. 288 alin. (2) şi art. 302 C. proc. civ. de la 1865. Prin urmare, în raport cu modificările intervenite, nu s-ar mai putea susţine că sancţiunea nulităţii "apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie."

Din această perspectivă, Plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial nr. 69 din 16 martie 1994, a reţinut că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Aşadar, accesul la instanţele judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenţă şi procedura de judecată stabilite de lege.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa întemeiată pe art. 6 din Convenţie că legislaţia referitoare la formalităţile şi termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţii juridice (Cañete de Goñi împotriva Spaniei, pct. 36).

Tot astfel, în cauzele Levages Prestations Services împotriva Franţei, pct. 44-48 şi Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, pct. 34-39, Curtea de la Strasbourg a reţinut că, având în vedere specificitatea instanţei de recurs, se poate admite că un formalism mai mare poate însoţi procedura prezentată în faţa sa, în special atunci când procedura recursului urmează examinării cauzei de către o instanţă de prim grad, apoi de către o instanţă de apel, ambele beneficiind de deplină jurisdicţie.

Cerinţa legală, a depunerii la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fiind una extrinsecă cererii de recurs, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ., nulitatea intervine necondiţionat de existenţa unei vătămări. Astfel, legiuitorul a considerat că, în ipoteza nerespectării cerinţelor legale extrinseci, vătămarea este atât de gravă încât, pentru incidenţa nulităţii, nu se mai impune nicio condiţie suplimentară în afară de determinarea cazului de nulitate. Susţinerile recurentei în sensul că nulitatea prevăzută de art. 490 alin. (1) C. proc. civ. ar fi condiţionată de existenţa vătămării sunt neîntemeiate, fiind contrare dispoziţiilor legale şi jurisprudenţei Înaltei Curţi.

În cauză, recursul expediat prin poştă la 29 august 2024, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, a fost depus direct la Înalta Curte, deşi hotârârea atacată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti iar dispozitivul acesteia, respectând cerinţa impusă de art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., nu lasă loc de confuzie în privinţa instanţei căreia trebuia să îi fie transmis actul de procedură, cu atât mai mult cu cât cererea de recurs a fost formulată şi depusă prin avocat, acesta fiind un profesionist al dreptului.

Ca urmare a recepţionării cererii de recurs, Înalta Curte, în raport cu dispoziţiile art. 132 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, norme cu caracter administrativ şi care nu au aptitudinea de a înlătura de la aplicare sancţiunea instituită de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., a dispus prin rezoluţie la data de 3 septembrie 2024 trimiterea cererii, pe cale administrativă, Curţii de Apel Bucureşti, pentru a lua măsurile prevăzute de lege.

Astfel, deşi cererea de recurs a ajuns să fie depusă, în cele din urmă, la instanţa de apel, prin mijlocirea Înaltei Curţi, această intervenţie a avut caracter pur administrativ, impunându-se a fi înlăturate susţinerile potrivit cu care, la momentul invocării din oficiu a excepţiei, cauza de nulitate nu mai subzista.

La rândul său, la 9 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 494 şi art. 471 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., a înregistrat recursul, dispunând înaintarea cererii privind calea de atac, împreună cu dosarul cauzei, Înaltei Curţi .

Prin urmare, ca o consecinţă a introducerii cererii, în mod neprocedural, direct la instanţa de recurs, au fost încălcate dispoziţiile art. 490 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd sancţiunea nulităţii. Aceste prevederi, întrucât reglementează exercitarea căii extraordinare de atac, au caracter imperativ, fiind de ordine publică.

Se impune a se da, astfel, eficienţă textului de lege evocat, aplicarea sancţiunii nulităţii pentru nedepunerea recursului la instanţa a cărei hotărâre se atacă fiind, de altfel, conformă jurisprudenţei cristalizate la nivelul instanţei supreme. Din această perspectivă, argumentele şi soluţiile de speţă prezentate de recurentă în cuprinsul concluziilor scrise depuse în combaterea excepţiei nulităţii nu pot fi avute în vedere.

În final, asupra respectării accesului la justiţie, se reţine că acest drept nu exclude, ci presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac. Or, având în vedere că regularitatea unei cereri de recurs decurge din îndeplinirea anumitor condiţii legale, printre care şi cea referitoare la depunerea la instanţa a cărei hotărâre se atacă, constatarea instanţei supreme, privind neîndeplinirea acestei cerinţe, nu poate constitui temei al încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) coroborat cu cele ale 490 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul pârâtei împotriva deciziei civile nr. 483 din 22 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 22 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.