Liability for procedural abuse in bankruptcy security measures: Bad faith requirement and limits on appellate review of evidentiary assessment

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 11 martie 2022 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă sub nr. x/2022 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. şi prin administrator special D. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin formularea cu rea-credinţă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale în dosarul nr. x/2016 şi a cererii de măsuri asiguratorii în dosarul nr. x/2016 şi prin încuviinţarea măsurilor asiguratorii prin încheierea nr. 179/10.03.2020 pronunţată în dosarul x/2016

Totodată, reclamantul a solicitat eliberarea în favoarea sa a sumei de 107.326,56 RON, reprezentând cauţiunea consemnată în dosarul nr. x/2015, aflată la dispoziţia instanţei de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.064 alin. (3) C. proc. civ., art. 1.357 şi art. 72 C. civ., art. 12 C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 2147/2022 din 15 iunie 2022 Tribunalul Constanţa - sectia I Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă.

Prin încheierea nr. 357 din 18 iulie 2022 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a declinat competenţa în favoarea secţiei I Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 24/2022 din 19 august 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Constanţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei secţii sub nr. x/2022.

Prin încheierea din 7 martie 2023, în condiţiile art. 99 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi ale art. 97 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, s-a dispus disjungerea capătului de cerere referitor la eliberarea sumei consemnate cu titlu de cauţiune în dosarul nr. x/2016 şi trimiterea acestuia spre competentă soluţionare judecătorului-sindic.

Prin sentinţa civilă nr. 956 din 19 septembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2022 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei prin administrator special şi prin administrator judiciar.

A fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 155/LP din 20 iunie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi a respins apelul formulat împotriva sentinţei, ca nefondat.

Prin încheierea din 25 iunie 2024 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 155/LP din 20 iunie 2024, în sensul menţionării căii de atac a recursului.

S-a reţinut că, în raport cu obiectul litigiului - pretenţii în valoare de 500.000 RON, întemeiate pe dispoziţiile de drept comun ale C. civ., sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care nu suprimă calea de atac a recursului.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea art. 478 alin. (3) din cod, întrucât instanţa de apel a analizat instituţia abuzului de drept procedural reglementată de art. 12, deşi acţiunea dedusă judecăţii a vizat răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1.064. În opinia părţii, fiind aplicată o categorie juridică diferită de aceea care reprezintă temeiul cererii, a fost încălcată interdicţia schimbării cauzei cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.. Ca o consecinţă, a fost încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 din cod.

Totodată, recurentul-reclamant a susţinut încălcarea art. 264 C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO. Astfel, s-a reproşat instanţei de apel că nu a determinat puterea probantă şi valoarea probatorie a sentinţei civile nr. 362/18.03.2021 şi a deciziei civile nr. 6/09.02.2022 pronunţate asupra cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, fiindu-i încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ.. A făcut trimitere, în acest sens, la Cauza Albina c. României.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a imputat analiza sumară şi superficială a probatoriului, arătându-se, în esenţă, că analiza instanţei de apel s-a limitat la soluţionarea cererii incidentale privind instituirea măsurilor asigurătorii, fiind ignorată soluţia asupra acţiunii de fond, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale, astfel că elementele factuale reţinute de instanţa de apel sunt insuficiente pentru a se verifica dacă sunt întrunite condiţiile de aplicare a art. 12 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea principiului de drept exprimat prin adagiul latin speciala generalibus derogant, având în vedere că instanţa de apel, în loc să aplice dispoziţiile speciale ale art. 1.064 alin. (2) C. proc. civ., care vizează situaţia în care temeiul răspunderii este prejudiciul generat de încuviinţarea şi instituirea măsurilor asigurătorii, a aplicat norma generală prevăzută de art. 12 din acelaşi cod, reglementând situaţia în care temeiul răspunderii este generat de exerciţiul abuziv al unui drept procedural.

În subsidiar, partea a susţinut că, dacă art. 12 este aplicabil cauzei, decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege.

Potrivit recurentului-reclamant, au fost încălcate dispoziţiile art. 12 coroborat cu cele ale art. 187 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel greşit a omis să verifice şi să reţină îndeplinirea condiţiilor privitoare la respingerea acţiunii de fond şi la existenţa relei-credinţe raportat la art. 16 din cod-elementul subiectiv al abuzului de drept, neputându-se considera că acestea au fost analizate implicit, ceea ce a determinat-o să statueze greşit asupra existenţa abuzului procedural.

De asemenea, s-a criticat că, deşi elementul subiectiv al abuzului de drept este reprezentat de încălcarea drepturilor procesuale ale unei părţi, instanţa de apel în mod greşit a determinat câmpul de aplicare al art. 12 C. proc. civ. raportat, pe de o parte, la inexistenţa interesului legitim, acesta din urmă fiind, însă, o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi, pe de altă parte, la inexistenţa unei intenţii directe a vătămării intereselor părţii adverse, condiţie neprevăzută de art. 12.

Recurentul-reclamant a susţinut şi aplicarea greşită a elementului obiectiv al abuzului de drept, având în vedere că instanţa de apel nu a verificat deturnarea scopului legal al înfiinţării măsurilor asigurătorii din perspectiva manierei de soluţionare a cererii principale având ca obiect antrenarea răspunderii patrimoniale, fiind omisă analiza acestei condiţii legale.

În cele din urmă, s-a reproşat precedentei instanţe că, deşi prin dezlegările referitoare la caracterul legitim al măsurii, calitatea procesuală şi interesul intimatei-pârâte de a obţine instituirea măsurilor asigurătorii, a reţinut că dreptul a fost exercitat în limitele externe fixate de lege, conform art. 141 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 138 alin. (3) teza finala din aceeaşi lege, instanţa de apel a constatat neincidenţa abuzului de drept reglementat de art. 12 C. proc. civ.

La data de 22 noiembrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. prin Cabinet Individual de Insolvenţă C., prin care s-a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

La data de 15 ianuarie 2025 recurentul a depus note scrise.

La termenul de judecată din 21 ianuarie 2025 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului.

4. Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, reţine caracterul nefondat al acestuia, având în vedere următoarele considerente:

Recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând motivul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţine că o primă critică vizează încălcarea art. 478 alin. (3) din cod şi, ca o consecinţă, art. 9 din cod, ca urmare a faptului că instanţa de apel ar fi schimbat cauza cererii, analizând şi aplicând instituţia abuzului de drept procedural prevăzută de art. 12 C. proc. civ., în detrimentul dispoziţiilor art. 1.064, care au reprezentat temeiul juridic al acţiunii.

Aceste critici sunt invocate omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, recurentul-reclamant a solicitat, în esenţă, obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor aferente prejudiciului moral cauzat prin formularea cu rea-credinţă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale în dosarul nr. x/2016 şi a cererii de măsuri asigurătorii în dosarul nr. x/2016, măsuri ce au fost încuviinţate prin încheierea nr. 179/10.03.2020. Totodată, reclamantul a solicitat să i se elibereze cauţiunea de 107.326,56 RON, consemnată în dosarul nr. x/2016, la dispoziţia instanţei. A indicat ca temeiuri de drept art. 1.357 C. civ. şi art. 1.064 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată în primă instanţă la data de 7 martie 2023, reţinându-se că acţiunea cuprinde două capete de cerere care nu au legătură între ele, întrucât ambele reprezintă cereri principale, fiind incidente dispoziţiile art. 99 C. proc. civ., s-a dispus disjungerea capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 1.064 referitor la eliberarea sumei consemnate cu titlu de cauţiune în dosarul nr. x/2016 şi trimiterea spre competentă soluţionare judecătorului-sindic. Ca urmare, s-a reţinut că instanţa a rămas învestită cu soluţionarea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin formularea cu rea-credinţă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale în dosarul nr. x/2016 şi a cererii de măsuri asiguratorii în dosarul nr. x/2016.

Cu alte cuvinte, după disjungere, prima instanţă a reţinut că are de judecat o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi, ca o consecinţă, prin sentinţa pronunţată, a analizat îndeplinirea condiţiilor acestei răspunderi prin raportare la dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357, art. 252 şi art. 72 alin. (2) C. civ.

Înalte Curte impune, aşadar, observaţia că, în realitate, cauza juridică a fost schimbată încă din primă instanţă, ca efect al disjungerii capătului de cerere vizând eliberarea cauţiunii şi trimiterii cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 1.064 C. proc. civ. spre soluţionare judecătorului-sindic.

Prin motivele de apel reclamantul nu a invocat schimbarea cauzei în primă instanţă, ci a criticat sentinţa numai din perspectiva nemotivării acesteia şi a încălcării art. 253 alin. (4) C. civ.

Or, partea care doreşte să-şi conserve dreptul de critică asupra judecăţii şi soluţiei date în primă instanţă inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel. Nu este permis ca partea să neglijeze formularea unor critici în apel cu privire la judecata în primă instanţă, pentru ca apoi acestea să fie articulate direct în recurs, căci se răstoarnă logica derivată din art. 459 şi întărită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, obiectul recursului fiind reprezentat de decizia din apel, rezultă că nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs, omisso medio, pretinse neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel.

În continuare, vor fi înlăturate printr-o analiză comună criticile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., dată fiind legătura dintre acestea.

Recurentul reproşează instanţei de apel că nu a determinat valoarea probatorie a sentinţei nr. 362/18.03.2021 şi a deciziei nr. 6/09.02.2022, pronunţate asupra cererii de atragere a răspunderii patrimoniale şi, subsecvent, în legătură cu acelaşi aspect, al relevanţei acestora asupra cauzei de faţă, susţine analiza sumară şi superficială a probatoriului, care s-ar raporta numai la soluţionarea cererii incidentale privind instituirea măsurilor asigurătorii, fiind ignorată soluţia de respingere a acţiunii de fond, rezultând din hotărârile amintite.

Art. 264 C. proc. civ. a cărui încălcare se invocă prevede că instanţa examinează probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor iar, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate, judecătorul apreciază în mod liber probele, potrivit convingerii sale.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că instanţei îi revine aprecierea finală asupra relevanţei probelor încuviinţate părţilor, valorificarea unora în detrimentul altora făcând parte din procesul de apreciere a ansamblului probelor.

În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie amintit că, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, administrarea probelor şi aprecierea acestora sunt de competenţa dreptului intern şi a instanţelor naţionale (cauzele Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; Garcia Ruiz împotriva Spaniei, pct. 28).

Verificând decizia atacată, se reţine că instanţa de apel a analizat probele dosarului şi a expus concluziile sale cu privire la aspectele pe care le-a apreciat relevante din perspectiva stabilirii situaţiei de fapt deduse judecăţii, stabilind, în esenţă, că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, soluţiile dispuse în cadrul litigiilor purtate între părţi şi considerentele reţinute prin hotărârile pronunţate, nu se poate reţine săvârşirea faptei ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, instanţa de apel, reţinând că abuzul de drept prevăzut de art. 12 C. proc. civ., invocat prin însăşi acţiunea dedusă judecăţii, presupune un element subiectiv, reaua-credinţă, ce poate fi dedus din inexistenţa unui interes legitim, cât şi un element obiectiv, constând în deturnarea dreptului procedural de la scopul său, a arătat că, în cauză, existenţa abuzului de drept ar presupune dovedirea formulării cu rea-credinţă, de către intimata-pârâtă, prin administrator special, a cererii privind instituirea măsurilor asigurătorii, cu intenţia prejudicierii demnităţii, reputaţiei şi probităţii profesionale a recurentului-reclamant.

Pe baza probelor dosarului, a argumentat că, dispunând instituirea măsurilor asigurătorii prin încheierea nr. 179/10.03.2020, a cărei completare s-a respins prin decizia nr. 250/15.06.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, judecătorul-sindic a reţinut că reclamanta societate are calitatea de creditor majoritar al debitoarei insolvente, fiind întemeiată cererea incidentală, câtă vreme pe rolul instanţei de faliment se află în curs de judecare cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de lichidatorul judiciar, de măsurile astfel instituite urmând a beneficia toţi creditorii în caz de admitere a acţiunii.

Totodată, a constatat instanţa de apel că, urmare a respingerii cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, soluţie invocată în susţinerea faptei ilicite, recurentul-reclamant a formulat cerere de ridicare a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2022, ce a fost respinsă prin încheierea nr. 90/24.02.2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 249/15.06.2022, în cuprinsul acestora reţinându-se, deopotrivă, că instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a făcut în considerarea unei anumite cereri de atragere a răspunderii din cele trei care au fost înregistrate, ci conform art. 172 din legea nr. 85/2014, măsurile au fost dispuse până la soluţionarea cererii de antrenare a răspunderii.

Prin urmare, s-a stabilit că, în raport cu dezlegările judecătorului-sindic din cuprinsul hotărârilor analizate, nu se poate reţine că, prin formularea cererii de instituire a măsurilor asigurătorii, dreptul procedural ar fi fost exercitat cu rea-credinţă şi deturnat de la scopul prevăzut de lege, nefiind dovedită intenţia societăţii de lezare a demnităţii şi probităţii personale şi profesionale a recurentului-reclamant.

Cu alte cuvinte, ceea ce a reţinut instanţa de apel este că simpla respingere a cererii de antrenare a răspunderii nu este suficientă pentru a se considera că exercitarea dreptului procesual s-a făcut în chip abuziv, în timp ce obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte ipso facto din eşecul unui demers procesual, ci doar în contextul dovedirii relei-credinţe, deci a intenţiei de a prejudicia partea adversă.

Dimpotrivă, hotărârile supuse analizei au format convingerea instanţei de apel că, independent de soluţia pronunţată în dosarul având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale în faliment, cererea privind instituirea măsurilor asigurătorii a fost formulată în considerarea unui interes legitim, de a se asigura eventuala punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii. S-a reţinut, astfel, că, în mod întemeiat, cu corecta aplicare a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte, contrar alegaţiilor părţii, reţine că instanţa de apel a procedat la analiza şi aprecierea hotărârilor judecătoreşti invocate şi care, de altfel, constituie cauza formulării acţiunii deduse judecăţii, pe care le-a valorificat în cuprinsul motivării hotărârii, în virtutea dreptului suveran conferit de lege, de a aprecia liber, potrivit propriei convingeri, concludenţa probelor pe care şi-a întemeiat soluţia.

De asemenea, se observă că, în ceea ce priveşte pretinsa analiză sumară şi superficială a probatoriului, recurentul îşi exprimă dezacordul în raport cu modul în care instanţa de apel a apreciat în ansamblu probele dosarului, ca urmare a faptului că nu au fost conferite sentinţei nr. 362/18.03.2021 şi deciziei nr. 6/09.02.2022 din dosarul x/2016 valenţele pretinse de parte în susţinerea poziţiei sale procesuale, împrejurare care vizează tot modul în care au fost apreciate şi valorificate probele.

Faptul că instanţa de apel a oferit o anumită interpretare probelor şi că această interpretare a condus la respingerea apelului, fiind confirmată soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în răspundere civilă delictuală, ţine de temeinicia hotărârii, şi nu de modul de aplicare a regulilor procesului civil sau de motivarea hotărârii conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Aşa fiind, se reţine că, prin susţinerile formulate, pretinzând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., partea tinde la cenzurarea modului de valorificare a probelor şi a situaţiei de fapt reţinute pe baza acestora, cu scopul răsturnării soluţiei, deşi controlul judiciar în recurs este limitat exclusiv la verificarea legalităţii deciziei recurate din perspectiva ipotezelor de casare prevăzute expres de lege.

Concluzionând, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., faţă de nemulţumirea concretă a părţii, referitoare strict la modul în care au fost valorificate probele, precum şi la soluţia pronunţată, instanţa de apel având plenitudine de apreciere sub acest aspect, nu pot fi primite criticile privind încălcarea art. 264 şi art. 13 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ori art. 6 CEDO.

În cele din urmă, se constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinându-se şi faptul că, în esenţă, normele pretins încălcate sunt norme de procedură, şi nu dispoziţii de drept material.

Faţă de argumentele expuse în analiza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deci, a invocării omisso medio a criticilor privind schimbarea cauzei juridice a acţiunii, vor fi înlăturate, pe cale de consecinţă, susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1.064 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a aplicării normei generale de la art. 12 din cod.

De altfel, se reţine că art. 12 C. proc. civ. a fost invocat de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, privitor la fapta ilicită, arătându-se că măsurile asigurătorii au fost orientate către realizarea unui scop ilicit, astfel că exerciţiul dreptului procedural a fost deturnat de la scopul prevăzut de lege, fiind îndeplinite condiţiile abuzului de drept.

În continuare, Înalta Curte constată că susţinerile privind pretinsa încălcare şi aplicare greşită a art. 12 C. proc. civ. coroborat cu art. 187 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, ca urmare a faptului că nu ar fi fost verificate şi reţinute condiţiile vizate de aceste texte de lege, privind respingerea acţiunii de antrenare a răspunderii şi existenţa relei-credinţe, se suprapun, parţial, din perspectiva finalităţii lor, celor care au argumentat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Fără a relua considerentele deja expuse, se impune a se arăta că, analizând pretinsa faptă ilicită a societăţii, instanţa de apel s-a raportat în cadrul raţionamentului juridic expus la soluţia pronunţată asupra cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a reclamantului, apreciind, în esenţă, că respingerea acţiunii nu conduce automat la concluzia exercitării abuzive a dreptului, în cauză neexistând elemente care să releve că aceasta ar fi fost formulată cu intenţia de a vătăma.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă, înţeleasă ca fiind acel element subiectiv, intenţional, privind atitudinea psihică stând la baza unui demers şi care constituie o chestiune de fapt, instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiei ce rezultă din textul art. 12 C. proc. civ., întrucât, independent de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016, în cauză nu a rezultat intenţia vexatorie ce trebuie să însoţească exerciţiul dreptului, de denigrare a imaginii personale şi profesionale a recurentului-reclamant.

Dimpotrivă, s-a reţinut că dreptul de a solicita instituirea măsurilor asigurătorii a fost exercitat cu bună-credinţă şi cu respectarea scopului recunoscut de lege, disconfortul moral de care se prevalează autorul demersului judiciar fiind inerent măsurilor asigurătorii legal dispuse asupra bunurilor acestuia, ca urmare a exercitării în condiţiile legii de către creditorul majoritar a dreptului de a se institui măsurile asigurătorii până la soluţionarea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale, neputând fi asimilat unui prejudiciu cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite.

Aceste dezlegări ale instanţei de apel, având un pronunţat caracter factual, fiind întemeiate pe analiza probatoriului, a cărui reevaluare o solicită, practic, recurentul-reclamant, nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac.

Criticile privind interpretarea şi aplicarea greşită a art. 12 C. proc. civ. din perspectiva determinării elementului subiectiv al abuzului de drept sunt neîntemeiate.

Abuzul de drept procesual reprezintă o varietate a abuzului de drept concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credinţă, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut corect că elementul subiectiv se traduce prin rea-credinţă, noţiune opusă bunei-credinţe prevăzute expres de textul de lege, respectiv prin intenţia de a prejudicia, argumentând, în esenţă, că, din moment ce intimata pârâtă a acţionat în virtutea unui interes legitim, dat de necesitatea asigurării bunurilor părţii până la soluţionarea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale în faliment, nu se poate reţine exercitarea cu rea-credinţă, abuzivă, a dreptului, cu consecinţa încălcării drepturilor recurentului-reclamant.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 C. civ., se reţine că aceste preveri legale nu au fost supuse analizei instanţei de apel şi, ca urmare, eventuala incidenţă a acestora nu poate fi examinată direct în calea extraordinară de atac.

De asemenea, în ceea ce priveşte elementul obiectiv al abuzului de drept, instanţa de recurs a reţinut deja că soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016 a fost avută în vedere de instanţa de apel prin raţionamentul expus în cuprinsul deciziei atacate, aceasta fiind, de altfel, premisa examinării pretenţiilor deduse judecăţii.

Dezacordul părţii faţă de rezultatul la care s-a ajuns în cadrul etapei procesuale anterioare, întrucât nu s-a acordat eficienţa juridică previzionată aspectului considerat hotărâtor în cauză, nu reprezintă o critică de nelegalitate în recurs.

În cele din urmă, se reţine că abuzul de drept procesual presupune exercitarea dreptului în limitele externe prevăzute de lege, deci în mod legal, însă abuziv, cu rea-credinţă, în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, respectiv de a vătăma pe altul, astfel că nu există contradicţie între considerentele instanţei de apel care a stabilit, pe baza probelor dosarului, că nu există faptă ilicită în sensul art. 12 C. proc. civ., această concluzie fiind impusă, între altele, faţă de constatarea de fapt a instanţei de apel că la dosarul cauzei nu există minime indicii privind intenţia pârâtei societate de vătămare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ., faptele astfel cum au fost determinate de instanţele devolutive se consideră câştigate cauzei, astfel că instanţa de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate şi aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 155/LP din 20 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.