Cassation annulled for seeking factual re-evaluation of contractual bad faith under the extraordinary remedy

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii prejudiciului în valoare de 1.413.669 RON şi a dobânzii legale calculate din data de 01.06.2019 până la data plăţii integrale a prejudiciului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192 şi urm., art. 453 C. proc. civ., raportat la art. 14, art. 16 alin. (2), art. 253 alin. (3), art. 1350, art. 1170 C. civ., art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin încheierea de şedinţă din 26 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile şi de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Dâmboviţa, dosarul fiind înregistrat la această din urmă secţie la 02.03.2021, sub nr. x/2021*.

Prin sentinţa nr. 675/2021 din 30 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de dezbateri din 23 iunie 2021, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat, în principal, anularea acestora şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru administrarea probelor solicitate şi respectarea dreptului la apărare, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat admiterea apelului şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 415 din 2 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond pentru completarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt în raport de întreg probatoriul administrat.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 3 martie 2022, sub nr. x/2021.

Prin sentinţa nr. 195 din 20 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 27.03.2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 1.413.669 RON, reprezentând prejudiciu contractual şi la plata dobânzii legale, calculate începând cu data de 01.06.2019 şi până la data plăţii efective şi integrale a sumei datorate.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii deduse judecăţii, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru susţinerea apelului.

Prin decizia nr. 394 din 21 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei nr. 195 din 20 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special D. şi sub supravegherea administratorului judiciar C..; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins cererea ca nefondată. Totodată, a admis cererea apelantei de plată a cheltuielilor de judecată şi, în consecinţă, a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.870,84 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., reprezentată legal prin administrator judiciar C.. şi administrator special D. şi convenţional, prin avocat, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei nr. 394/21.11.2023 şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Ploieşti pentru rejudecarea apelului; cu obligarea intimatei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

După prezentarea istoricului litigiului, în motivare, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta-reclamanta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material constând în: (A) art. 6.3.4. din Contractul de credit şi pct. 6 din Contractul de ipotecă cu privire la emiterea acordului băncii, respectiv art. 1272 C. civ. - conţinutul contractului, art. 1350 C. civ. - răspunderea contractuală; (B) art. 14 C. civ. cu privire la dovedirea relei-credinţe, art. 1170 C. civ. privind obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă la executarea contractului şi art. 1350 C. civ. - răspunderea contractuală; (C) Ghidul 5.1. art. 3.1.3 - Verificarea dosarului Cererii de finanţare; (D) Ghidul 5.1 pct. 2.6 - Valoarea maximă a fondurilor nerambursabile (intensitatea sprijinului).

Referitor la încălcarea art. 6.3.4. din Contractul de credit şi a pct. 6 din Contractul de ipotecă cu privire la emiterea acordului băncii, respectiv a art. 1272 şi a art. 1350 C. civ., recurenta-reclamantă susţine că, astfel cum rezultă din probatoriul administrat la fondul cauzei, depoziţia martorilor şi înscrisuri, încă din data de 10.06.2019 dosarul său de finanţare cuprindea toate documentele necesare conform Ghidului solicitantului, cu excepţia acordului B., astfel încât a fost în imposibilitate să depună aplicaţia la A.F.I.R.

De asemenea, arată că a demonstrat faptul că proiectul său era eligibil, îndeplinind cele două criterii obligatorii.

Totodată, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în prezenta cauză, conform art. 1350 C. civ., fiind îndeplinite cumulativ cele patru condiţii prevăzute de lege: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

În raport de dispoziţiile art. 6.3.4. din Contractul de credit şi de pct. 6 din Contactul de ipotecă, arată că era obligată ca, în cazul în care dorea să facă orice modificare/îmbunătăţire a fermei, să obţină acordul B., căruia îi era ataşat acordul Fondului de garantare în prealabil.

Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă susţine că fapta ilicită a B. constă în încălcarea art. 6.3.4. din Contractul de credit şi a pct. 6 din Contractul de ipotecă, respectiv în omisiunea pârâtei intimate de a-i oferi acordul pentru a avea posibilitatea de a aduce îmbunătăţiri substanţiale şi absolut necesare imobilului ipotecat şi a se putea înscrie la A.F.I.R. în vederea implementării proiectului, cu ajutorul fondurilor nerambursabile, în perioada 01.04.2019-30.06.2019.

Recurenta-reclamantă susţine că nu există nicio dispoziţie contractuală care să impună necesitatea solicitării acordului B. pentru amenajările care ar fi aduse imobilului doar dacă i-ar reduce valoarea acestuia, ci acordul trebuia solicitat în orice ipoteză, pentru orice lucrare ar fi avut loc la imobil, de natură să îi modifice valoarea, acest aspect fiind confirmat, de altfel, chiar de intimata-pârâtă, prin faptul că a răspuns solicitării sale (tardiv), în sensul că şi-a dat acordul pentru a putea accesa fonduri europene nerambursabile.

Făcând trimitere la adresa din 05.07.2019 emisă de B., recurenta-reclamantă arată că a dovedit, iar B. a confirmat, prin acţiunile sale, faptul că era necesar acordul său pentru a putea depune dosarul la A.F.I.R., iar, în ceea ce priveşte termenul pentru răspuns, pe lângă faptul că trebuia avut în vedere cel puţin un termen rezonabil de 30 de zile, a învederat în nenumărate rânduri faptul că trebuia să depună aplicaţia la A.F.I.R. până în data de 30.06.2019.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă precizează că aprecierea instanţei de apel în sensul că nu era prevăzut un termen pentru ca B. să răspundă solicitării sale este contrară prevederilor legale şi contractuale, precum şi principiului bunei-credinţe, cu atât mai mult cu cât a subliniat urgenţa în fiecare dintre adresele trimise către B.. Mai mult, subliniază că intimata-pârâtă a avut o atitudine contradictorie, întrucât, pe de o parte a afirmat că nu era necesar să îşi dea acordul iar, pe de altă parte, a arătat că nu era ţinută de un termen, însă, cu toate acestea, într-un final, după 3 zile de când se încheiase perioada în care mai putea depune aplicaţia la A.F.I.R., a comunicat acordul său.

Prin urmare, recurenta-reclamantă subliniază că a dat curs dispoziţiilor prevăzute la art. 6.3.4. din Contractul de credit, având în vedere şi pct. 6 din Contractul de ipotecă, culpa părţii adverse constând în conduita acesteia, care nu doar că nu a analizat cererile sale şi nu şi-a oferit în timp util acordul pentru a putea participa la proiect, astfel încât să asigure protecţia corespunzătoare fermei sale de pesta porcină africană care deja era răspândită pe teritoriul României, dar în mod deliberat a indus-o în eroare prin faptul că i-a precizat că a notificat Fondul de Garantare pentru obţinerea acordului solicitat.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, aşa cum a precizat şi în faţa instanţei de fond şi astfel cum rezultă şi din probele administrate în acest dosar, a fost nevoită să obţină foarte multe documente pentru a putea completa dosarul ce urma să fie depus la A.F.I.R., printre care şi acordul intimatei-pârâte care, nu doar că nu a răspuns într-un termen rezonabil (care ar fi trebuit să fie, de fapt, urgent), dar a răspuns exact după 3 zile de când se încheiase perioada în care mai putea depune aplicaţia la A.F.I.R., ceea ce conturează cu atât mai mult fapta ilicită a acesteia.

Totodată, arătând că lipsa răspunsului din partea intimatei-pârâte cu privire la acordul solicitat s-a datorat lipsei de diligenţă din partea acesteia de a transmite F.G.C.R. documentaţia necesară, fără ca B. să dovedească faptul că avea nevoie de mai mult de 30 de zile pentru a-i oferi un răspuns, recurenta consideră că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu era prevăzut un termen în contractul de linie de credit şi în cel de ipotecă pentru ca B. să emită acordul solicitat.

Invocând în acest sens dispoziţiile art. 1272 C. civ., susţine că, din lege şi din uzanţele comerciale, rezultă că termenul de 30 de zile pentru a se emite răspunsul la o cerere formulată în scris este o clauză obişnuită, care se subînţelege în orice relaţie contractuală şi care nu trebuia menţionată expres în contractul de linie de credit sau în cel de garanţie.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-reclamantă precizează că instanţa de apel a reţinut că, în solicitările transmise către B., a menţionat că răspunsul este urgent întrucât se vor epuiza fondurile europene, astfel că nu putea reţine în mod legal faptul că intimata-pârâtă nu avea prefigurarea importanţei şi a urgenţei emiterii acordului.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 14 C. civ. cu privire la dovedirea relei-credinţe, art. 1170 C. civ. privind obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă la executarea contractului şi art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, în raport de care arată că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material privind probele contrarii care au răsturnat buna-credinţă a intimatei-pârâte.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că, deşi a formulat numeroase solicitări către B. pentru emiterea acordului pentru depunerea cererii de finanţare, solicitări pe care instanţa de apel le-a enumerat la pagina 13 a deciziei, în raport de care a rezultat că intimata-pârâtă cu vădită rea-credinţă a solicitat acordul F.G.C.R. abia în data de 03.07.2019, iar Fondul a emis răspunsul în data de 05.07.2019, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că nu a făcut dovada relei-credinţe a intimatei.

Faţă de răspunsul afirmativ al intimatei-pârâte comunicat în data de 05.07.2019, recurenta-reclamantă reia argumentul referitor la fapta ilicită a B., care, deşi avea prefigurarea necesităţii şi urgenţei comunicării unui răspuns, a analizat cererile sale şi i-a comunicat acest răspuns mult prea târziu, încălcând atât obligaţia generală de bună-credinţă prevăzută de art. 1170 Civil, cât şi dispoziţiile prevăzute la pct. 6 din Contractul de ipotecă.

Totodată, recurenta-reclamantă solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a B., în condiţiile în care chiar şi în şedinţa publică din 7 noiembrie 2023 aceasta a recunoscut că a refuzat să dea acordul solicitat pentru că avea deja 40 de luni de întârziere la plata creditului.

Susţinând, aşadar, că acesta reprezintă factorul generator al prejudiciului şi care, totodată, dovedeşte vinovăţia intimatei, recurenta-reclamantă a subliniat că nu a existat niciun obstacol legal, nici un caz bine justificat, nici vreun impediment imprevizibil şi insurmontabil care să fie împiedicat în mod efectiv intimata-pârâtă să emită acordul pentru accesarea fondurilor europene.

Prin urmare, apreciază că recunoaşterea refuzului B. de a emite la timp şi cu celeritate acordul solicitat dovedeşte fapta ilicită săvârşită de B. constând în încălcarea cu intenţie a prevederilor contractuale - art. 6.3.4. din Contractul de credit şi pct. 6 din Contactul de ipotecă, fapt care, în accepţiunea recurentei, dovedeşte fără dubii şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul ce i-a fost produs.

În continuare, recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel şi din perspectiva încălcării prevederilor Ghidului 5.1. art. 3.1.3 privind verificarea dosarului cererii de finanţare.

În acest sens, arată că instanţa de apel, în mod nelegal şi cu ignorarea completă a Ghidului 5.1, a reţinut că cererea sa putea fi depusă online chiar şi fără a avea acordul B., pe care ar fi putut să îl depună ulterior termenului limită de 30.06.2019, la solicitarea expertului evaluator prin intermediul informaţiilor suplimentare.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă subliniază că, din interpretarea art. 3.1.3 pct. 1 din Ghidul (solicitantului) 5.1. rezultă că A.F.I.R. are un drept şi nu o obligaţie de a solicita documente şi informaţii în completare, că aceste solicitări se circumscriu unor limite foarte precise care nu permit nici înlocuirea unui document care era obligatoriu încă de la depunerea cererii de finanţare şi, mai ales, că se acceptă orice informaţii şi alte documente care certifică o stare de fapt existentă la momentul depunerii cererii de finanţare.

Or, în cazul său, recurenta susţine că acordul B. era un document obligatoriu a fi depus împreună cu cererea de finanţare, depunerea acestuia după data de 30.06.2019 nefiind permisă, întrucât, fiind emis în data de 05.07.2019, nu putea certifica o stare de fapt existentă la data depunerii cererii de finanţare care ar fi fost de dorit să fi avut loc cu mult timp înainte de 30.06.2019.

Mai arată că singurul caz în care ar fi putut depune doar informaţii suplimentare de la B. după data limită de 30.06.2019, nu şi documente noi, era acela în care acordul băncii ar fi fost emis într-un termen rezonabil şi recurenta ar fi putut depune cererea de finanţare, cu condiţia ca acel acord să fi fost emis într-o formă care nu respectă protocoalele încheiate între A.F.I.R. şi instituţiile respective.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că, în Ghidul (solicitantului) 5.1. la art. 4.1 punctul a4 se menţionează că trebuie depus împreună cu cererea de finanţare acordul creditorului privind execuţia investiţiei şi graficul de rambursare a creditului, Ghidul 5.1 arătând clar că după data limită nu se mai pot depune documente şi nu se pot înlocui documentele care au fost depuse împreună cu cererea de finanţare.

De asemenea, făcând trimitere şi la cele indicate de A.F.I.R. în răspunsul E14756/DJC 2646 din 06.11.2023, recurenta apreciază ca nerelevant pentru soluţionarea prezentei cauze faptul că, după data de 15.06.2019, au mai fost depuse şi alte proiecte, ultimul fiind înregistrat în data de 21.06.2019, dată la care mai existau fonduri în cuantum de 11.699,5 euro, cu atât mai mult cu cât A.F.I.R. precizează în mod clar că, în data de 15.06.2019, fondurile nu erau epuizate şi că, după data de 15.06.2019, erau încă disponibile fonduri în cadrul sesiunii de depunere, ceea ce, în opinia recurentei, duce la duce la concluzia că, la data de 15.06.2019, mai erau fonduri suficiente şi pentru cererea sa de finanţare.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă susţine şi că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Ghidului 5.1 pct. 2.6 privind valoarea maximă a fondurilor nerambursabile (intensitatea sprijinului).

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut ca nefiind dovedit prejudiciul şi că la punctul 2.6. din Ghidul solicitantului emis de A.F.I.R. se prevede că rata maximă a finanţării ce se poate acorda în program este de 250.000 euro/proiect, iar aceasta este de 80% din totalul cheltuielilor pentru fermierii individuali, categorie în care (recurenta/reclamanta) se încadrează, ceea ce înseamnă că ar fi obţinut doar 80% din suma maximă de 250.000 euro, în condiţiile în care, la pagina 11 pct. 2.6 din Ghidul solicitantului 5.1, se prevede că rata maximă a sprijinului public nerambursabil va fi de: 80% din totalul cheltuielilor eligibile pentru fermierii individuali şi de 100% cheltuieli eligibile pentru grupuri de fermieri (societăţi, cooperative, grupuri de producători).

Or, fiind o societate, recurenta susţine că nu se încadra la categoria fermierilor individuali care ar fi încasat 80% din totalul cheltuielilor eligibile, ci se încadra, fără dubii, la categoria celor care ar fi primit 100% din cheltuielile eligibile.

La 28 martie 2024, intimata-pârâtă B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca nemotivat, formulând şi apărări pe fondul cauzei, iar, la 15 aprilie 2024, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a anula recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar motivele de recurs reprezintă ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Aşadar, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, motivarea recursului presupune, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicarea a cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

Corelativ, art. 489 alin. (1) din acelaşi Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, iar potrivit alin. (2) al art. 489, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a fi susceptibil de a declanşa un control judecătoresc, nu este suficient recursul să fie motivat sub aspect formal în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca şi criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, imposibilitatea de încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă fiind sancţionată cu anularea recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel, prin raportare la soluţia şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, ci este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reţinând, aşadar, că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori a probatoriului administrat în cauză, în speţă, se observă că, deşi s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat sau altui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., neputând fi reţinută existenţa unor veritabile critici de nelegalitate, în sensul exigenţelor/cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, pentru a putea stabili incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este suficient ca autorul demersului judiciar să indice textele de lege pretins a fi fost aplicate/interpretate greşit, ci, totodată, e necesară şi expunerea unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate raportat la dispoziţiile legale pretins a fi fost încălcate/interpretate eronat, cu referire concretă la raţionamentul instanţei a cărei hotărâre a fost atacată.

În contextul reperelor teoretice enunţate, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., se observă că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare indicat.

În cauză, se observă că, deşi invocă încălcarea art. 1272 şi art. 1350, art. 14 şi art. 1170 din C. civ., dar şi a unor articole din Contractul de credit, Contractul de ipotecă şi din Ghidul solicitantului 5.1, în realitate, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor indicate din respectivele contracte, raportat la conduita intimatei-pârâte, la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză, aspecte care nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat şi nici din perspectiva celorlalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, vizând aspecte de netemeinicie.

Astfel, din redarea criticilor aduse în sprijinul motivului invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că recurenta a adus spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situaţia de fapt, a prezentat opinii personale privind interpretarea probelor şi şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la faptul că instanţa de apel nu a reţinut fapta ilicită şi reaua-credinţă a intimatei în emiterea (tardivă a) acordului solicitat, sens în care întreaga argumentaţie a recurentei se bazează pe chestiuni de fapt/aspecte de temeinicie.

Relevante, în acest sens, sunt, aşadar, menţiunile cu privire la probatoriul administrat, depoziţia martorilor şi înscrisuri care, potrivit afirmaţiilor recurentei, atestă nu numai realitatea situaţiei de fapt prezentate, ci face şi dovada culpei şi a conduitei (ilicite) a intimatei-pârâte constând în emiterea tardivă a acordului solicitat, precum şi a relei-credinţe cu care a acţionat intimata.

Cum, însă, stabilirea culpei/relei-credinţe şi a pretinsului prejudiciu reprezintă chestiuni de fapt care au fost apreciate de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, pe baza probatoriului administrat în cauză, acestea nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Aşadar, având în vedere că, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar tinde la reaprecierea situaţiei de fapt şi a materialului probator administrat în cauză, aspecte care sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte reţine că astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, având în vedere că autoarea recursului urmăreşte o nouă examinare a unor chestiuni de fond legate de situaţia de fapt, prin care tinde la verificarea/reaprecierea probatoriului administrat în cauză, aspecte incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) şi art. 499 teza a doua din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. şi administrator special D., împotriva deciziei nr. 394 din 21 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.. şi administrator special D., împotriva deciziei nr. 394 din 21 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.