Good faith acquisition of a movable from a usurper: applicability of the three-year reclamation period under Civil Code Art. 937(2)

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă la data de 23.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. prin împuterniciţi D. şi E., să se constate, în baza probelor ce vor fi administrate, că este cumpărător de bună-credinţă, respectiv că este proprietarul autoturismului, dobândit prin contract de vânzare-cumpărare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 937 C. civ.

Prin sentinţa nr. 67 din 11 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., prin împuterniciţi D. şi E..

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea sentinţei apelate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii în constatare aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 187 din 22 septembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 67 din 11 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. - prin împuterniciţi D. şi E. şi B..

Împotriva acestei decizii, reclamantul A., prin avocat, a declarat recurs, solicitând casarea deciziei nr. 187/2023 din data de 22.09.2023 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia II-a Civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei către instanţa de apel pentru o nouă judecată; cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acest process.

În motivare, recurentul-reclamant a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul arată că, în paginile 8-9 din hotărârea recurată, instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 937 C. civ. datorită faptului că nu a analizat cu temeinicie toate actele şi apărările din dosar.

În continuare, a arătat că persoana care cu bună-credinţă încheie un act cu un neproprietar privind un bun mobil, pentru care plăteşte preţul, devine proprietarul acelui bun.

Însă, contrar opiniei instanţei de apel, recurentul susţine că actul translativ de proprietate poate fi încheiat şi cu un uzurpator, cu condiţia ca cel care cumpără să fie de bună-credinţă şi să nu aibă reprezentarea că persoana cu care încheie actul este un uzurpator.

Or, în speţă, arată că acest lucru este pe deplin dovedit, fiind foarte multe elemente probate în dosar care susţin buna-credinţă, astfel încât prevederile art. 938 C. civ. sunt pe deplin aplicabile situaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 937 alin. (1) C. civ. - "Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă."

De asemenea, solicită a se observa că intimatele nu au formulat niciodată o cerere proprie pe cale separată sau în cadrul acestui dosar (cerere reconvenţională), pentru a se putea invoca dispoziţiile alin. (2) al acestui articol.

Aşadar, având în vedere că textul de lege se referă la adevăratul proprietar care ar fi trebuit să revendice bunul mobil în termen de 3 ani de la posesorul de bună-credinţă, adică intimatele să fi revendicat bunul de la reclamant, printr-o cerere formulată în cadrul unei proceduri, ceea ce nu s-a întâmplat, recurentul susţine că instanţa de apel nu a fost atentă la sintagma «de la» din cadrul alin. (2) al art. 937 C. civ., interpretând în mod greşit că acţiunea nu se circumscrie termenului de 3 ani, fără a avea nicio legătură şi fără a-l privi pe recurentul-reclamant sub nicio formă.

În continuare, autorul recursului arată că, deşi instanţa de apel îşi susţine motivarea pe faptul că, din data de 14.08.2019, autovehiculul fusese înscris în sistemul din Germania ca fiind furat, detentorul precar devenind uzurpator, acest aspect nu are nicio relevanţă în cauză, deoarece reclamantul este cumpărător de bună-credinţă.

În plus, arată că, deşi nu a ştiut că nu contractează cu adevăratul proprietar, cu toate că avea toate indiciile că cel de la care a cumpărat era proprietarul maşinii, actul de vânzare este şi rămâne valabil, sens în care apreciază ca fiind extrem de important faptul că maşina a fost înmatriculată provizoriu de Poliţia română, fiind emis număr roşu ulterior datei de înscriere în sistem în Germania. În aceste condiţii, recurentul se întreabă cum a devenit detentorul precar uzurpator.

În plus, recurentul susţine că instanţa de apel a nesocotit pe deplin un principiu de drept esenţial, respectiv: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, sens în care arată că nici alin. (1) şi nici alin. (2) al art. 937 C. civ. nu fac distincţia dintre uzurpator, detentor precar sau orice altă situaţie, textul de lege făcând vorbire de neproprietar, care poate fi oricine, chiar şi un uzurpator.

Mai mult, susţine că instanţa de apel nu a arătat deloc care sunt motivele pentru care prezumţia de bună-credinţă a fost înlăturată, cu toate că, în opinia recurentului, era un aspect esenţial pentru a se da o interpretare corectă, deoarece art. 937 nu este de sine stătător, ci se coroborează cu art. 938 C. civ., interpretarea urmând a se face în mod unitar.

În concluzie, recurentul arată că instanţa de apel a dat o hotărâre cu aplicarea greşită şi încălcarea art. 937 alin. (1) C. civ., a încurcat părţile din dosar, ignorând sintagma «de la» din cadrul alin. (2) al art. 937 C. civ., nu a sesizat faptul că intimatele nu au o cerere reconvenţională în dosar, nerevendicând absolut nimic în prezenta cauza, a înlăturat buna-credinţă de la bun început, neţinând seama de actele dosarului şi de faptele petrecute, care susţin şi întăresc prezumţia de bună-credinţă a recurentului-reclamant.

Procedând astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a nesocotit drepturile sale, i-a creat un prejudiciu foarte mare, dând eficienţă pasivităţii firmelor germane, cât şi a persoanei fizice de origine germană, care nu au solicitat nimic propriu-zis şi respingând, în cele din urmă, o acţiune legitimă a unui cumpărător cinstit, care a plătit preţul şi care nu se poate bucura de bunul său, din cauza erorilor tuturor autorităţilor, culminând cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 486, art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

La 17 ianuarie 2024, intimata-pârâtă C., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, fără, însă, a depune şi dovezi în acest sens, iar la 2 februarie 2024, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicarea art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), deşi, în cauză, este incident alin. (1) al aceluiaşi text de lege.

Critica urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât situaţia juridică a bunului ce face obiectul acţiunii pendinte şi circumstanţele factuale ale cauzei impun concluzia că recurentul nu se poate prevala exclusiv de buna sa credinţă în dobândirea calităţii de proprietar asupra autoturismului care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâtul persoană fizică.

În acest context, cu titlu prealabil, se impune precizarea că regula instituită de legiuitor în art. 937 alin. (1) din C. civ. (2009) se aplică numai dacă posesorul a dobândit bunul de la un neproprietar, pentru că, altfel, dacă a încheiat actul translativ de proprietate cu adevăratul proprietar, posesorul devine proprietar. Însă, cu toate că legiuitorul foloseşte termenul de "neproprietar", acest termen nu acoperă orice situaţie, aşa cum se va arăta în considerentele ce succed.

Astfel, efectul achizitiv în cazul ipotezei reglementate de art. 937 alin. (1) C. civ. (2009) poate fi invocat de terţul care dobândeşte bunul mobil de la un neproprietar, adică de la un detentor precar (aşa cum era pârâtul persoană fizică până la momentul în care, nemaiplătind ratele de leasing şi nerestituind bunul, autoturismul a fost reclamat ca furat), căruia proprietarul (în speţă, societatea de leasing) i-a încredinţat de bunăvoie bunul. În schimb, în ipoteza reglementată în art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), sunt vizate bunuri pierdute sau furate, ceea ce însemnă că posesorul a dobândit bunul de la un uzurpator, calitate care presupune faptul că acesta acţionează împotriva voinţei proprietarului, important fiind ca proprietarul să se fi desesizat de bun independent de voinţa sa.

Revenind la situaţia din litigiul pendinte, circumstanţele factuale ale cauzei impun concluzia că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a bunului mobil (autoturism) - 06.09.2020 - pârâtul persoană fizică nu mai avea calitate de detentor precar (utilizator al autoturismului luat în leasing de la proprietarul persoană juridică), întrucât societatea de leasing (pârâta persoană juridică) reziliase încă din data de 23.01.2018 contractul de leasing cu pârâtul persoană fizică pentru neplata ratelor aferente contractului, reclamând, ulterior, şi furtul bunului.

Prin urmare, având în vedere că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, autoturismul figura deja ca bun furat, pârâtul persoană fizică (vânzătorul) nu mai era un detentor precar pentru ca recurentul-reclamant să se prevaleze de buna sa credinţă în dobândirea proprietăţii bunului în temeiul art. 937 alin. (1) C. civ. (2009), ci era deja un uzurpator, care a acţionat împotriva voinţei proprietarului (pârâta persoană juridică) nu numai prin neplata ratelor de leasing, ci mai ales prin nerestituirea bunului care, ulterior, a şi fost dat în urmărire ca bun furat.

Fiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), recurentului-reclamant nu i se putea recunoaşte calitatea de proprietar în condiţiile art. 937 alin. (1) C. civ. (2009), respectiv din momentul luării în posesie efectivă a autoturismului cumpărat, ci doar după ce se verifica, în prealabil, dacă proprietarul (pârâta persoană juridică) nu uzase de dreptul de a revendica bunul în termen de 3 ani de la data la care a pierdut stăpânirea materială a acestuia, termen care, în speţă, aşa cum a stabilit instanţa de apel, curgea de la data la care autoturismul a fost înscris ca fiind urmărit internaţional (14.08.2019).

Prin urmare, nu poate fi reţinută apărarea recurentului, în sensul că intimata nu a revendicat nimic în prezenta cauză, atâta vreme cât, la data introducerii acţiunii, nu expirase termenul în care proprietarul (pârâta persoană juridică) putea solicita restituirea bunului furat. De altfel, faţă de împrejurarea că restituirea bunului fusese deja dispusă printr-un act procesual penal, ducerea la îndeplinire a măsurii fiind condiţionată de soluţionarea definitivă a prezentei cauze, o acţiune în revendicarea autoturismului (introdusă pe cale principală sau reconvenţională) ar fi fost şi lipsită de interes.

În altă ordine de idei, nu poate fi reţinută nici critica prin care recurentul reclamant reproşează instanţei de apel că nu a arătat motivele pentru care prezumţia de bună-credinţă a fost înlăturată, cu toate că, potrivit afirmaţiilor sale, la dosarul cauzei există suficiente elemente care probează/susţin buna sa credinţă.

Astfel, dincolo de faptul că buna-credinţă în exercitarea posesiei bunului în cauză este o chestiune factuală, de temeinicie, care, de principiu, nu poate fi reevaluată în această etapă procesuală, contrar susţinerilor recurentului, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi înlăturat nemotivat prezumţia de bună-credinţă. În realitate, acest element nici nu a făcut obiectul analizei instanţei din moment ce aceasta a reţinut că "...în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 937 alin. (1) C. civ., chiar în considerarea bunei-credinţe a cumpărătorului reclamant, ci prevederile art. 937 alin. (2) C. civ..".

Prin urmare, fiind în mod corect reţinută ipoteza prevăzută de art. 937 alin. (2) C. civ., instanţa era îndrituită să verifice mai întâi dacă trecuseră cei trei ani de la momentul pierderii de către proprietar a stăpânirii materiale a bunului în care acesta îl putea revendica (ceea ce a şi făcut) şi numai în ipoteza în care constata că se împlinise acel termen, instanţa putea trece la analiza bunei-credinţe a posesorului (în speţă, a reclamantului, cumpărător al unui bun furat).

Cum, în urma verificărilor efectuate, instanţa a reţinut că nu trecuse acel interval de timp prevăzut de art. 937 alin. (2) C. civ. (2009), o eventuală analiză a bunei-credinţe a reclamantului era superfluă.

Faţă de cele mai sus arătate, constatând că nu subzistă niciuna din criticile formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 187 din 22 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 187 din 22 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2024.