Validity of contractual non-compete clause in LLC deed of incorporation and applicability of creditor's breach as justification for non-performance
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania rejected both the principal and cross-appeals, thereby upholding the Court of Appeal’s ruling which held the former minority shareholder liable for breach of a contractual non-compete clause and ordered him to pay the limited liability company a reduced penalty of €250,000 in damages plus costs. The dispute concerned the enforceability and quantum of a non-compete penalty stipulated in the company’s deed of incorporation, which the appellant challenged as void for violating public order, restricting fundamental freedoms indefinitely, and misapplying the Civil Code; the appellant further argued that the creditor’s abusive majority conduct justified his non-performance under the principle of *nemo auditur*. The Court decisively relied on the freedom of contract (Civil Code Arts. 11, 1169) to validate the clause as a permissible restrictive covenant not prohibited by the Companies Law, applied Art. 22 of the Code of Civil Procedure to justify the court’s power to requalify the legal basis of the claim, and confirmed that a negative obligation (duty not to compete) does not allow the debtor to invoke the creditor’s breach (Art. 1517 Civ. Code) as a justification for non-performance unless the obligation is legally or contractually linked, thereby sustaining the presumption of fault under Art. 1548 Civ. Code and the validity of the judicially reduced penalty under Art. 1541 Civ. Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 1903 C. civ, art. 1540 alin. (1) din C. civ, art. 1541 alin. (1) din C. civ, art. 82 din Legea nr. 31/1990, art. 11 din C. civ, art. 1903 din C. civ; Validity of contractual non-compete clause in LLC deed of incorporation and applicability of creditor's breach as justification for non-performance: Pârâtul C. a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii absolute a prevederilor art. 12.1 din Actul constitutiv al A., urmând, ca în temeiul art. 1540 alin. (1) din C. civ., să se constate inclusiv nulitatea clauzei penale cât priveşte nerespectarea art. 12.1 din Actul constitutiv, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În subsidiar, pârâtul a solicitat ca, în temeiul art. 1541 alin. (1) din C. civ., să se dispună diminuarea clauzei penale.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15.03.2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au solicitat obligarea pârâtului C. la plata de daune-interese în sumă de 500.000 euro, reprezentând clauza penală datorată reclamanţilor pentru nerespectarea actului constitutiv al societăţii A. S.R.L.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1903 C. civ.
Pârâtul C. a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii absolute a prevederilor art. 12.1 din Actul constitutiv al A., urmând, ca în temeiul art. 1540 alin. (1) din C. civ., să se constate inclusiv nulitatea clauzei penale cât priveşte nerespectarea art. 12.1 din Actul constitutiv, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În subsidiar, pârâtul a solicitat ca, în temeiul art. 1541 alin. (1) din C. civ., să se dispună diminuarea clauzei penale.
Prin sentinţa civilă nr. 3238 din 20.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C. şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000 RON.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată; cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1553A/2023 din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3238/20.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu cu intimatul C.; a anulat sentinţa civilă apelată şi a fixat termen pentru evocarea fondului.
La termenul din 13.12.2023, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. din perspectiva titularului dreptului la despăgubire.
Prin decizia civilă nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul C.;
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentând despăgubiri şi la plata sumei de 35.752,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (în primă instanţă şi în apel).
Totodată, a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (în primă instanţă şi în apel); a compensat cheltuielile de judecată şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 30.252,85 RON.
Împotriva deciziei civile nr. 1553A/25.10.2023 şi deciziei civile nr. 40A/12.01.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2022, pârâtul C. a formulat recurs principal, prin care a solicitat casarea ambelor decizii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
După descrierea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, în motivare, recurentul a susţinut că ambele decizii au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu interpretarea şi aplicarea greşită a textelor de lege incidente prin raportare la situaţia de fapt, fiind înlăturate complet de la aplicare dispoziţiile unei legi speciale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în favoarea legii generale (C. civ.).
Cu referire la decizia civilă nr. 1553A/25.10.2023, recurentul a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material din Legea societăţilor comerciale (LSC) şi C. civ.
În concret, recurentul a arătat că, în afară de art. 82 din Legea nr. 31/1990 (care însă nu este aplicabil în prezenta cauză prin raportare la caracterul nelimitat al răspunderii asociaţilor pe care acest text îl reclamă), obligaţia de neconcurenţă a asociaţilor dintr-o societate cu răspundere limitată nu are o altă reglementare în vreun alt act normativ general sau special.
Pe de altă parte, a subliniat că asumarea unei obligaţii de neconcurenţă pe cale convenţională nu poate avea o aplicare nelimitată în timp şi încetează a mai produce efecte atunci când dispare cauza sau interesul legitim care a instituit-o.
Prin urmare, a apreciat ca fiind greşită statuarea Curţii de Apel Bucureşti în sensul că "pretenţiile formulate în cauză au fost întemeiate pe conţinutul actului constitutiv, invocându-se încălcarea unei obligaţii asumate convenţional de către intimat, şi nu încălcarea obligaţiei de neconcurentă reglementate legal în materia contractului de societate", întrucât, în opinia recurentului, inclusiv obligaţiile asumate convenţional cunosc limitările date de ordinea publică privată şi bunele moravuri.
Susţinând, aşadar, că cele două condiţii/cerinţe esenţiale pentru instituirea unor astfel de clauze, respectiv caracterul eminamente temporar şi existenţa unui interes serios şi legitim, sunt de ordine publică privată, recurentul arată că, aşa cum impune art. 11 din C. civ., "Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri".
Fiind, aşadar, vorba despre o restrângere a unor drepturi/libertăţi fundamentale (inclusiv libertatea de a contracta), recurentul consideră că subzistenţa cerinţelor caracterului temporar şi interesului serios şi legitim trebuiau analizate cu prioritate de Curtea de Apel Bucureşti, ca parte a naturii convenţionale a clauzei de neconcurenţă. De altfel, arată că, în întreaga reglementare a C. civ., cele două cerinţe anterior menţionate se regăsesc în mod recurent, sens în care menţionează dispoziţiile art. 1203, art. 2075.
Prin urmare, consideră că, în cazul de faţă, deteriorarea raporturilor dintre asociaţi până la punctul manifestării voinţei recurentului de a se retrage din societate pe baza unei hotărâri judecătoreşti, dar şi reducerea la zero a beneficiilor aferente calităţii de asociat, constituiau tot atâtea motive care să indice că acea clauză de neconcurenţă agreată convenţional în actul constitutiv al A. îşi epuizase efectele şi devenise inaplicabilă, întrucât nu mai subzista cauza/interesul serios şi legitim şi nici caracterul eminamente temporar dat de durata/parcursul/existenţa asocierii, fiind evident că aceasta se încheiase în mod real.
Din acest punct de vedere, recurentul consideră că raţionamentul din Decizia 1553A este prezentat prin prisma unei interpretări extensive, cu rezultatul încălcării normelor de drept material (LSC şi limitele unei clauze de neconcurenţă), cât timp s-a arătat că dacă LSC nu prevede o obligaţie de neconcurenţă în sarcina asociaţilor din societăţile cu răspundere limitată, asumarea acesteia pe cale convenţională este permisă, deoarece nu este interzisă, fără a se mai analiza dacă mai subzistă tocmai cerinţele esenţiale ce dau efecte obligaţiei de neconcurenţă.
Din perspectiva conţinutului LSC, recurentul, evocând cazurile în care legiuitorul a prevăzut obligaţia de neconcurenţă în sarcina anumitor persoane, a susţinut că, dacă se impunea o obligaţie de neconcurenţă şi în cazul asociaţilor dintr-o societate cu răspundere limitată, aceasta urma a fi edictată în cuprinsul LSC, cum s-a prevăzut şi în celelalte cazuri sau, cel puţin, legiuitorul permitea asumarea acesteia pe cale convenţională, cum este şi cazul (cu titlu de exemplu), la art. 192 alin. (1) din LSC care dispune că: "Adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel."
Astfel, în opinia recurentului, pentru ipoteza asociaţilor dintr-o societate cu răspundere limitată, lipsa reglementării obligaţiei de neconcurenţă a acestora nu este vreo "scăpare", ci s-a considerat că nu există vreo raţiune pentru care acestora să le incumbe o obligaţie de neconcurenţă.
Din perspectiva dispoziţiilor C. civ., recurentul arată că raţionamentul Curţii de Apel din Decizia 1553A, conform căruia nu ar fi vorba de obligaţia de neconcurenţă reglementată legal de LSC sau C. civ. (art. 1903), ci de o simplă răspundere contractuală constând în încălcarea clauzei de neconcurenţă inserată în Actul constitutiv, adică o obligaţie convenţională, nu poate fi primit din punct de vedere juridic.
Detaliind, recurentul susţine că, în primul rând, încălcarea normelor de drept material pleacă de la faptul că instanţa de apel a concluzionat în sensul că analiza incidenţei art. 1903 din C. civ. - ce stabileşte obligaţia generală de neconcurenţă a asociaţilor - nu este necesară, deoarece pretenţiile formulate în cauză au fost întemeiate pe conţinutul actului constitutiv, invocându-se încălcarea unei obligaţii asumate convenţional de către intimat, şi nu încălcarea obligaţiei de neconcurenţă reglementate legal în materia contractului de societate.
În opinia recurentului, eroarea Curţii de Apel Bucureşti este evidentă, întrucât art. 1903 din C. civ. este singurul text de lege care prevede obligaţia de neconcurenţă a asociaţilor, însă în cazul societăţii simple, sens în care evocă dispoziţiile art. 1893 C. civ., "Societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple."
Prin urmare, consideră că dacă o societate supusă condiţiei înmatriculării ajunge să fie înmatriculată (cum e cazul A.), atunci i se aplică regulile legii speciale care îi guvernează forma, natura şi obiectul de activitate - în cazul de faţă Legea societăţilor comerciale, nemaifiind incidente prevederile C. civ.
Or, aşa cum a arătat deja, Legea societăţilor comerciale nu instituie obligaţii de neconcurenţă pentru asociaţii unei societăţi cu răspundere limitată.
În acest context, recurentul subliniază că inclusiv cererea de chemare în judecată şi apelul A. au fost întemeiate, în mod expres, pe dispoziţiile art. 1903 din C. civ.
Prin urmare, consideră că invocarea de către instanţa de apel a clauzei de neconcurenţă ca un substitut al art. 1903 din C. civ. indică aplicarea greşită a normelor de drept material de către Curtea de Apel Bucureşti, care a eliminat temeiul invocat al cererii de chemare în judecată şi al apelului pentru cu totul alte considerente decât cele legale şi a dat valoare clauzei de neconcurenţă din actul constitutiv, fără a mai analiza dacă aceasta mai putea produce efecte în raport cu absenţa condiţiilor anterior expuse.
Totodată, recurentul a susţinut că este inadmisibilă interpretarea restrictivă şi greşită a Curţii de Apel Bucureşti conform căreia drepturile fundamentale a căror încălcare a invocat-o ar fi aplicabile exclusiv în raporturile de muncă.
Prin urmare, consideră că dacă s-ar accepta raţionamentul Curţii de Apel referitor la validitatea deplină a clauzei de neconcurenţă în condiţiile date dintre asociaţi, s-ar ajunge la situaţii inacceptabile în care nicio persoană (inclusiv rudele acesteia, indiferent de grad) nu ar mai putea desfăşura niciun fel de activitate cu alţi parteneri/să fie angajat într-o altă entitate/să se asocieze în scopul constituirii unei societăţi cu domeniu de activitate similar sau identic, fiind ţinuţi practic captivi sine die, din moment ce, încă din anul 2021, asociatul majoritar al A. a refuzat atât retragerea dlui. C. din A., dar şi acordarea de dividende.
Recurentul susţine că decizia recurată a fost dată şi cu încălcarea/nesocotirea dispoziţiilor art. 29 din C. civ.
Astfel, considerând că este perfect valabilă clauza de neconcurenţă cu aplicabilitatea generală, absolută şi perpetuă, instanţa de apel a nesocotit faptul că îngrădirea, în tot sau în parte, a capacităţii de exerciţiu nu poate opera decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (cu atât mai puţin pe cale convenţională). În plus, potrivit art. 29 alin. (2) din C. civ., la capacitatea de exerciţiu nici măcar nu se poate renunţa, în tot sau în parte.
Mai mult decât atât, recurentul a arătat că instanţa de apel nici măcar nu a considerat necesar că respectiva clauză de neconcurenţă trebuie să întrunească nişte cerinţe specifice şi limitări, arătând, simplu, că: "[...] rezultă în mod clar care sunt activităţile interzise asociaţilor şi perioada pentru care clauza de neconcurenţă îşi produce efectele, inclusiv ulterior încetării calităţii de asociat, însă în mod limitat, numai cu referire la relaţiile cu partenerii comerciali ai societăţii".
În accepţiunea recurentului, această concluzie este nelegală, mai ales că obligaţia de neconcurenţă în cazul asociaţilor dintr-o societate cu răspundere limitată neavând o reglementare legală concretă nici în C. civ., nici în LSC, se impune a fi circumstanţiată şi limitată, potrivit scopului legitim pentru care este edictată, neputând fi generală şi să restrângă în mod absolut exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cum este cazul în speţă.
Totodată, recurentul consideră că, în lipsa unor prevederi legale referitoare la conţinutul clauzei de neconcurenţă, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere inclusiv o analogie cu dispoziţiile art. 21 şi următoarele din Codul muncii referitoare la clauza de neconcurenţă.
Subliniind, aşadar, că restrângerea unor drepturi şi libertăţi nu se poate face decât pentru o perioadă limitată de timp şi pentru un scop serios şi legitim, cu respectarea principiului proporţionalităţii, recurentul arată că în Actul constitutiv niciuna dintre aceste condiţii nu a fost respectată şi nici nu există vreo justificare pentru această prohibiţie absolută, generală şi perpetuă.
Totodată, mai arată că, din analiza conţinutului art. 12.1 din Actul constitutiv, se poate deduce că această clauză de neconcurenţă poate echivala cu o clauză de exclusivitate, din moment ce interzice în mod absolut exercitarea profesiei, pe o durată nedeterminată (pe tot parcursul existenţei societăţii, dar şi după încetarea calităţii de asociat al A., fără a se specifica o perioadă de timp) şi pe tot teritoriul României, atât dlui. C., cât şi rudelor acestuia, indiferent de grad, dar şi persoanelor cu care s-ar afla în relaţii de concubinaj.
În final, recurentul arată că soluţia Curţii de Apel Bucureşti de admitere a apelului, deşi justificată prin faptul că nulitatea clauzei de neconcurenţă a fost motivată greşit de către Tribunalul Bucureşti exclusiv din perspectiva Codului muncii şi raporturilor de muncă dintre dl. C. şi A., este nelegală prin încălcarea normelor de drept material arătate anterior, astfel că se impunea menţinerea nulităţii art. 12.1 din Actul constitutiv, însă pentru alte considerente, respectiv prin raportare la calitatea de asociat a recurentului.
Cu referire la decizia civilă nr. 40A/2024 din 12.01.2024, recurentul a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material din C. civ. privind răspunderea contractuală.
Detaliind, recurentul a arătat că, pentru a stabili răspunderea dlui. C., Curtea de Apel Bucureşti a analizat în mod simplu numai elementele răspunderii contractuale prevăzute de art. 1350 din C. civ., ca şi cum pretenţiile ar fi fost întemeiate pe un simplu contract, ca oricare altul, ignorând că, în speţă, este vorba de o pretenţie întemeiată pe Actul constitutiv în sensul art. 5 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, dar şi pe toate principiile prevăzute de această lege (afectarea intereselor societăţii).
Totodată, susţine că au fost aplicate în mod greşit următoarele prevederi legale: (i) art. 1350 din C. civ., mai ales cu referire la pretinsa faptă ilicită a Dlui. C. şi vinovăţia; (ii) art. 1517 din C. civ., referitor la neexecutarea imputabilă creditorului; (iii) art. 1548 din C. civ., referitor la prezumţia de culpă; (iv) art. 1538 şi următoarele din C. civ. cu referire la clauza penală.
Cât priveşte pretinsa faptă ilicită, constând în neexecutarea, fără justificare, a unei obligaţii contractuale, recurentul susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 1350 din C. civ. prin raportare la situaţia de fapt din speţă, în contextul în care Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat temeinic şi în detaliu care au fost motivele concrete pentru care dl. C. a avut justificarea de a presta activităţile de marketing şi promovare on-line în beneficiul D. S.R.L., toate acestea în condiţiile în care art. 1350 alin. (2) din C. civ. arată în mod clar şi expres că neîndeplinirea obligaţiei de către debitor trebuie să fie "fără justificare", instanţa neluând în considerare motivele dezvoltate pe larg atât în cuprinsul notelor scrise, cât şi în cuprinsul întâmpinării la apel şi dovedite în mod corespunzător prin înscrisurile de la dosar.
În al doilea rând, recurentul consideră că instanţa de apel a apreciat în mod vădit nefondat faptul că "activităţile de marketing şi promovare on-line" ar reprezenta servicii de consultanţă şi asistenţă în folosul societăţii concurente D. S.R.L., în condiţiile în care marketing-ul şi promovarea au legătură numai cu publicitatea în spaţiul public, în timp ce consultanţa şi asistenţa reprezintă oferirea de sfaturi calificate în probleme de conducere şi organizare, în legătură cu obiectul de activitate al unei societăţi.
În al treilea rând, recurentul arată că, deşi instanţa de apel a menţionat faptul că dl. C. a invocat art. 14 din C. civ. pentru a susţine că neexecutarea obligaţiei a fost justificată, aceasta nu a statuat nimic în legătură cu acest text de lege şi dacă ar fi incident în speţă.
Contrar considerentelor instanţei, recurentul susţine că a argumentat şi dovedit atât faptul că a avut o justificare solidă pentru neexecutarea obligaţiei, dar şi faptul că această neexecutare a fost provocată chiar de A., prin asociatul majoritar, B., sens în care reiterează în ce a constat reaua-credinţă şi abuzul de majoritate de care a dat dovadă asociatul majoritar, susţinând că toate acestea au fost şi dovedite prin înscrisurile depuse în faţa primei instanţe.
Prin urmare, în opinia recurentului, atâta timp cât din ansamblul acţiunilor abuzive ale asociatului majoritar amintite se poate trage concluzia că vinovăţia aparţine în exclusivitate asociatului majoritar, B., nu se poate considera că "neexecutarea obligaţiilor contractuale" ar fi fost nejustificată, ci, dimpotrivă, perfect legitimă şi justificată.
Cât priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1517 din C. civ. referitoare la neexecutarea imputabilă creditorului, recurentul susţine că eroarea majoră constă în faptul că instanţa de apel a considerat că acţiunile sau omisiunile creditorului trebuie să facă obiectul unei obligaţii asumate de către acesta în corelaţie cu obligaţia neexecutată de debitor.
Contrar interpretării eronate a instanţei de apel, recurentul arată că, pentru incidenţa art. 1517 din C. civ., nu este necesară existenţa unei obligaţii corelative a creditorului.
Pe lângă faptul că se restrânge drastic sfera de aplicare şi efectele juridice ale art. 1517 din C. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a adăugat la lege în mod nepermis şi nelegal, în condiţiile în care niciunde în C. civ. nu este stipulat faptul că pentru incidenţa art. 1517 din C. civ., respectiv invocarea de către debitor a neexecutării imputabile creditorului, ar trebui să existe o obligaţie asumată de creditor în corelaţie cu obligaţia neexecutată de debitor.
Dimpotrivă, în accepţiunea recurentului, art. 1517 din C. civ. reprezintă o aplicare a principiului general al bunei-credinţe şi nemo auditur propriam turpitudinem allegans în executarea obligaţiilor contractuale, instituind interdicţia invocării de către una dintre părţile contractante a neexecutării obligaţiilor celeilalte părţi dacă neexecutarea este cauzată de fapta primei părţi.
Prin urmare, în opinia recurentului, art. 1517 din C. civ. nu distinge între eventualele tipuri de conduită a creditorului, putând fi vorba despre acţiuni sau omisiuni ale creditorului, despre fapte materiale şi orice alte manifestări săvârşite cu intenţie sau în mod culpabil de către creditor şi prin care se determină imposibilitatea de executare de către debitor.
A mai arătat că, pentru a se putea invoca dispoziţiile art. 1517 din C. civ., este necesar ca între fapta creditorului (care poate consta atât într-o acţiune, cât şi într-o omisiune) şi neexecutarea obligaţiei de către debitor trebuie să existe o legătură de cauzalitate şi că, aşa cum s-a statuat şi în doctrină, atâta vreme cât una dintre părţi, prin fapta sa culpabilă, a împiedicat cealaltă parte să îşi îndeplinească obligaţiile, nu poate să invoce această neexecutare ca motiv pentru neexecutarea propriilor obligaţii.
Aşadar, recurentul arată că art. 1517 din C. civ. sancţionează comportamentul abuziv al creditorilor care, prin acţiunile/omisiunile lor, încearcă să angajeze răspunderea contractuală a debitorilor acestora.
Or, pentru invocarea neexecutării imputabile creditorului nu trebuie să existe vreo obligaţie asumată de creditor în corelaţie cu obligaţia neexecutată de debitor, fiind suficientă existenţa unei legături de cauzalitate dintre neexecutarea obligaţiei debitorului şi acţiunile/omisiunile creditorului.
Însă, cu toate că a argumentat şi dovedit atât în cuprinsul prezentului recurs, dar şi prin notele scrise şi înscrisurile ataşate, că neexecutarea obligaţiei sale este imputabilă A., prin acţiunile şi omisinile asociatului majoritar, B., invocând în mod temeinic dispoziţiile art. 1517 din C. civ., Curtea de Apel Bucureşti, aplicând greşit acest text de lege, a înlăturat efectele art. 1517 C. civ., reţinând eronat existenţa faptei ilicite.
Cât priveşte pretinsa vinovăţie, recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa a considerat că nu ar fi dovedit lipsa vinovăţiei.
Astfel, în privinţa abuzului de majoritate invocat, deşi prin Decizia 40A/12.01.2024 instanţa a reţinut că abuzul de majoritate în cadrul raporturilor conflictuale conflictuale dintre asociaţi poate pune în discuţie diferite remedii, cu toate acestea, recurentul arată că abuzul de majoritate manifestat de asociatul majoritar constituie o probă pentru răsturnarea prezumţiei sale de culpă.
Cât priveşte prejudiciul, recurentul a învederat că, deşi afirmaţia instanţei de apel potrivit căreia, atât timp cât s-a stipulat o clauză penală, nu este necesară dovedirea unui prejudiciu, creditorul putând cere executarea clauzei penale fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu, este corectă ca principiu, raportat la cazul concret, se impunea în primul rând analiza incidenţei art. 1540 alin. (2) din C. civ.: "Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului", mai ales că situaţia de fapt conţine suficiente elemente care să conducă la concluzia imposibilităţii debitorului de executare a obligaţiei din cauze neimputabile acestuia.
În acelaşi timp, chiar dacă s-ar presupune că nu ar fi necesară probarea unui prejudiciu material, în opinia recurentului, era indispensabilă cel puţin existenţa şi probarea unui prejudiciu al intereselor A. deoarece, în determinarea unei fapte ca fiind un act de concurenţă faţă de societate, componenta de prejudiciu al intereselor societăţii este una esenţială.
Cu toate acestea, nici instanţa nu a analizat şi nici intimata nu a dovedit niciuna dintre afirmaţiile legate de prejudiciul intereselor A., astfel încât, afirmaţiile referitoare la accesibilitatea know-how-ului A. nu sunt altceva decât simple speculaţii/supoziţii nedovedite, la fel ca şi presupusa "deturnare a clientelei şi vătămarea intereselor de afaceri" ale A..
În plus, recurentul susţine că afirmarea unei pretinse deturnări a clientelei şi vătămarea intereselor de afaceri ale A. este vădit nefondată şi din perspectiva faptului că, potrivit situaţiilor financiare ale apelantei A. (aflate la dosarul cauzei), cifra de afaceri netă a crescut semnificativ din anul 2019 şi până în anul 2021, perioadă în care se pretinde că şi-ar fi încălcat obligaţia de neconcurenţă.
Mai mult decât atât, recurentul susţine că intimaţii nu au probat în niciun fel care anume clienţi ar fi fost deturnaţi şi nici faptul că societatea D. S.R.L. ar fi contractat (sau măcar ar fi avut intenţia să încheie vreun contract) cu vreunul dintre clienţii A..
Susţinând, aşadar, că afirmaţiile generale şi nedovedite referitoare la deturnarea clientelei şi vătămarea intereselor de afaceri ale A. sunt lipsite de fundament, recurentul arată că nici nu se pune problema lezării în vreun fel nici măcar a intereselor A., cu atât mai puţin să fi existat un prejudiciu material care să se fi reflectat în patrimoniul intimatei.
Recurentul consideră, aşadar, că în mod nelegal instanţa a omis a analiza aceste aspecte, în contextul în care problema de drept nu rezidă într-o simplă atragere a răspunderii contractuale, ci, dimpotrivă, în determinarea unor fapte ca fiind de neconcurenţă, astfel încât era imperios necesar a se analiza inclusiv dacă au fost sau nu afectate interesele intimatei.
Cât priveşte legătura de cauzalitate, recurentul reproşează instanţei de apel lipsa unei analize mai detaliate, aceasta limitându-se a analiza, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, numai pretinsa faptă ilicită constând în încălcarea obligaţiei de neconcurenţă, considerând că legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Cât priveşte solicitarea subsidiară, de reducere a cuantumului clauzei penale, recurentul susţine că, deşi instanţa de apel a debutat cu un raţionament judicios, concluzia de reducere a clauzei penale la suma de 250.000 Euro (jumătate din penalitatea de 500.000 Euro) este rezultatul unei aplicări greşite a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ.
În acest sens, a arătat că posibilitatea judecătorului de a dispune reducerea cuantumului clauzei penale este o facultate, iar nu o obligaţie, însă în ipoteza în care judecătorul a recurs la facultatea aplicării prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., atunci este obligat să aplice în mod corect acest text legal, mai ales că reducerea cuantumului clauzei penale este lăsată exclusiv la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului.
În concret, susţinând că penalitatea trebuie aplicată în mod rezonabil şi util, şi nu punitiv, ca o sancţiune menită a lipsi debitorul de orice mijloace băneşti, recurentul arată că, în speţă, deşi instanţa a redus la jumătate cuantumul clauzei penale, acesta nu numai că este inechitabil pentru recurent, dar este şi de natură a-l pune într-o situaţie foarte dificilă.
Totodată, cuantumul redus de 250.000 Euro este stabilit în mod aleatoriu şi discreţionar, neputându-se înţelege raţiunea pentru care instanţa a ales să stabilească această sumă.
De asemenea, a mai arătat că nu există nicio justificare întemeiată pentru obligarea sa la o penalitate de 250.000 Euro, în condiţiile în care nu a existat un prejudiciu material şi nici măcar un prejudiciu al intereselor A. din cauza pretinsei încălcări a obligaţiei de neconcurenţă, cu atât mai mult cu cât profitul A. a crescut constant şi considerabil în toată această perioadă.
Raportându-se la motivarea instanţei sub acest aspect, recurentul a arătat că, dacă profitul net mediu aferent anilor 2009-2013 a fost de aproximativ 70.000 Euro (cu toate că, în opinia sa, suma corectă era de 65.000 Euro), iar pentru anul 2013 profitul a fost de 45.000 de Euro, nu îşi explică cum a ajuns instanţa la suma de 250.000 Euro, cât timp a statuat că asociaţii nu au putut previziona o creştere a profitului net în anul 2014 de aproximativ 10 ori.
Recurentul susţine că, potrivit raţionamentului instanţei de apel, suma maximă la care, eventual, ar fi putut fi obligat era de 21.000 Euro, respectiv 30% din media profitului net aferent anilor 2009-2013 (70.000 Euro), deoarece recurentul deţine doar 30% din părţile sociale ale A..
Pe lângă toate aceste împrejurări, coroborat cu faptul că nici nu a fost remunerat în vreun fel de către A. pentru contribuţia adusă în societate şi drepturile ce i se cuvin în calitate de asociat încă din anul 2019, recurentul arată că obligarea sa la plata sumei de 250.000 Euro către A. constituie o îmbogăţire fără justă cauză, aceasta cu atât mai mult cu cât în patrimoniul A. nu s-a reflectat niciun prejudiciu pecuniar sau măcar al intereselor acesteia.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 485-486, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
La 22 aprilie 2024, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus la dosar, în termen legal, întâmpinare şi recurs incident împotriva deciziei civile nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând înlăturarea considerentelor privind reducerea clauzei penale şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul respingerii acestei solicitări dat fiind faptul că formularea unei astfel de solicitări trebuie să respecte rigorile procedurale ale unei cereri reconvenţionale, fiind o veritabilă cerere adresată instanţei de judecată, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac.
Detaliind, recurenta-reclamantă a arătat că pentru a putea beneficia de reducerea penalităţii contractuale, recurentul-pârât trebuia să formuleze această pretenţie prin cerere reconvenţională, care este o veritabilă cerere de chemare în judecată, chiar dacă la acel moment nu era în măsură să indice valoarea cu care penalitatea ar trebui redusă.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
1. Prin recursul principal, recurentul-pârât C. a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Procedând la analiza criticilor aferente motivului de nelegalitate invocat, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reţine că, raportat la decizia civilă nr. 1553A/2023 din 25 octombrie 2023, printr-o primă critică, recurentul pârât a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 31/1990 în ceea ce priveşte reglementarea obligaţiei de neconcurenţă a asociaţilor dintr-o societate cu răspundere limitată, considerând că nu se impune cenzurarea clauzei prevăzute la art. 12.1 din Actul constitutiv.
În esenţă, recurentul-pârât este nemulţumit de faptul că instanţa de apel a menţinut obligaţia de neconcurenţă prevăzută exclusiv pe cale convenţională, cu toate că, în afară de art. 82 din Legea nr. 31/1990, neaplicabil în speţă, obligaţia de neconcurenţă a asociaţilor dintr-o societate cu răspundere limitată nu are o altă reglementare legală în vreun act normativ general sau special.
Validând raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte reţine că o astfel de clauză, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres în Legea societăţilor comerciale, nu e interzisă prin lege şi, ca atare, este permisă în virtutea libertăţii de a contracta, cu respectarea limitelor prevăzute de art. 11 şi art. 1169 C. civ.
În plus, instanţa supremă notează că, pe lângă elementele obligatorii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al unei societăţi cu răspundere limitată poate include şi alte clauze opţionale, care să reflecte specificul şi nevoile afacerii, cum ar fi clauzele prin care se impun asociaţilor sau administratorilor restricţii sau interdicţii în ceea ce priveşte concurenţa sau conflictul de interese cu societatea.
Prin urmare, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut în legea societăţilor comerciale obligaţia de neconcurenţă pentru asociaţii unei societăţi cu răspundere limitată, nimic nu îi împiedică pe aceştia să prevadă, în virtutea principiului libertăţii contractuale, şi alte clauze care să reglementeze raporturile dintre aceştia, atâta vreme cât acestea nu sunt prohibite de legi ori contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
În cauză, se constată, contrar celor susţinute de recurent, că obligaţia de neconcurenţă îi viza pe asociaţi, iar după încetarea acestei calităţi, privea doar activităţile identice sau similare celor desfăşurate de societate, în relaţii comerciale cu clienţi ai acesteia, ceea ce denotă faptul că avea un caracter limitat, din perspectiva duratei, respectiv a întinderii.
Ca atare, aplicarea clauzei de neconcurenţă nu conducea la o restrângere absolută şi pe o perioadă nedeterminată de timp a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, ci avea o aplicabilitate limitată.
Pe de altă parte, întrucât validitatea clauzei se verifică prin raportare la momentul realizării acordului de voinţe asupra acesteia, deteriorarea raporturilor dintre asociaţi, intervenită ulterior acestui moment, nu este relevantă din perspectiva cerinţelor impuse de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Cât priveşte susţinerea potrivit căreia încălcarea normelor de drept material se reflectă şi în faptul că instanţa de apel a invocat clauza de neconcurenţă, deşi acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1903 C. civ., Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat ca atare în prevederile art. 9 din C. proc. civ., nu are un caracter absolut, complementar acestuia fiind reglementat şi principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanţei), consacrat prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfăşurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeaşi cauză.
Or, art. 22 din C. proc. civ. prevede astfel: "(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (...)
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.
(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (...)"
Din conţinutul acestei norme, reiese că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, iar nu în baza temeiului juridic indicat eronat de părţi, raportat la finalitatea urmărită prin formularea cererii.
Mai mult decât atât, instanţa are obligaţia de a da sau a recalifica faptele deduse judecăţii, în primul caz, dacă partea însăşi nu a indicat un temei juridic, iar în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greşit sau impropriu pretenţiilor formulate şi la a căror recunoaştere în justiţie tinde, obligaţie care subzistă în mod egal atât în cazul în care partea este asistată de avocat, cât şi în ipoteza în care aceasta nu beneficiază de asistenţă juridică de specialitate.
Singurul caz în care instanţa sau judecătorii cauzei nu pot schimba denumirea sau temeiul juridic indicat de părţi este cel descris de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., ipoteză în care este necesar acordul lor expres cu privire la drepturi de care, potrivit legii, pot dispune.
Or, în speţa dedusă judecăţii, părţile nu au indicat existenţa unei astfel de convenţii între părţi cu referire la temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, ceea ce ar fi fost de natură a se constitui într-un veritabil impediment pentru identificarea de către instanţă a normelor de drept aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Prin urmare, stabilirea unei calificări juridice pentru situaţia de fapt deduse judecăţii ori identificarea normelor juridice de drept substanţial aplicabile este un imperativ al procesului civil pentru asigurarea liberului acces la instanţă al părţilor, în vederea protejării drepturilor şi intereselor lor legitime, întrucât "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi, în acelaşi sens, art. 1 alin. (1) şi (2) din C. civ., instanţele de judecată având obligaţia de a analiza în mod real şi efectiv pretenţiile deduse judecăţii, potrivit standardului stabilit de Curtea europeană a drepturilor omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenţia europeană, în componenta normei referitoare la dreptul de acces la instanţă.
Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurentul pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, considerând perfect valabilă clauza de neconcurenţă, a nesocotit dispoziţiile art. 29 C. civ. în ceea ce priveşte capacitatea sa de exerciţiu.
Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că domeniul incapacităţilor vizează încheierea actelor juridice, iar prima idee care se desprinde din interpretarea prevederilor art. 29 alin. (1) C. civ. este aceea că nimeni nu poate fi lipsit, pentru niciun motiv, de capacitatea sa de folosinţă. Însă, cu caracter excepţional, este permisă doar limitarea capacităţii de folosinţă, cu menţiunea că, în cazul unor limitări aduse capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, în practica aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului s-a evidenţiat faptul că orice limitare adusă unui drept trebuie să respecte cerinţa existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere.
Referindu-se, însă, în mod explicit la îngrădirea capacităţii de exerciţiu, recurentul-pârât nu poate susţine cu temei o astfel de critică întrucât, recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a unei persoane, dar şi îngrădirea acesteia sunt legate exclusiv de existenţa discernământului, adică de aptitudinea psihică a unei persoane de a avea reprezentarea consecinţelor actelor juridice pe care le încheie, iar existenţa discernământului este condiţionată de vârstă şi de sănătatea psihică a persoanei, astfel încât, în funcţie de existenţa şi calitatea prezumată a discernământului lor, persoanele fizice pot fi lipsite de capacitate de exerciţiu, pot avea capacitatea de exerciţiu restrânsă sau deplină capacitate de exerciţiu, cazurile fiind prevăzute de lege (a se vedea dispoziţiile art. 43 alin. (1) C. civ., art. 41 alin. (1) C. civ., raportat la art. 38 C. civ.).
Raportat la decizia civilă nr. x din 12 ianuarie 2024, recurentul pârât a susţinut că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1350 C. civ., art. 1517 C. civ., referitor la neexecutarea imputabilă creditorului, art. 1548 din C. civ. referitor la prezumţia de culpă, art. 1538 şi următoarele din C. civ. cu referire la clauza penală.
În concret, printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 1350 C. civ., mai precis a art. 1350 alin. (2) C. civ., arătând că instanţa de apel nu a analizat temeinic care au fost motivele concrete pentru care titularul prezentului demers judiciar a avut justificarea de a presta activităţile de marketing şi promovare în beneficiul societăţii D. S.R.L.
Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, prin clauza de la art. 12.1 din actul constitutiv, recurentul-pârât şi-a asumat, în realitate, o obligaţie negativă, de a nu face. Având în vedere că o astfel de obligaţie presupune o inacţiune, îndeplinirea unei asemenea obligaţii negative nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să probeze faptul pozitiv care constă în încălcarea obligaţiei.
Însă, atunci când debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia (negativă) de a nu face, el trebuie să aibă o cauză de justificare valabilă, cum ar fi un acord între părţi care modifică sau stinge obligaţia, o cauză de forţă majoră sau o altă situaţie prevăzută de lege sau de contract.
Prin urmare, dacă debitorul nu îşi execută obligaţia (fie ea de a face sau de a nu face) fără o justificare validă, el este răspunzător pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a analizat motivele care, în opinia sa, justificau prestarea anumitor activităţi în beneficiul societăţii mai sus amintite, reţinând că aspectele invocate de pârât, întemeiate pe ideea abuzului de majoritate a celuilalt asociat nu îl îndreptăţeau să îşi încalce propria obligaţie (de neconcurenţă, stipulată în favoarea societăţii reclamante), acesta putând uza de alte remedii în scopul realizării drepturilor şi intereselor sale.
Cât priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a considerat în mod vădit nefondat faptul că activităţile de marketing şi promovare on-line ar reprezenta servicii de consultanţă şi asistenţă în folosul societăţii concurente, Înalta Curte reţine că aceasta nu este o chestiune de legalitate, ci de temeinicie care nu poate face obiectul analizei în recurs.
În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici critica referitoare la omisiunea instanţei de apel de a statua cu privire la dispoziţiile art. 14 C. civ. pe care pârâtul (recurent) le-a invocat, aceasta deoarece instanţa de apel în mod corect a arătat că astfel de aspecte, ce ţin de reaua-credinţă a celuilalt asociat, nu sunt apte a înlătura prezumţia stabilită de art. 1548 C. civ.
Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut aplicarea greşită a art. 1517 C. civ. (invocat de pârât în susţinerea apărărilor sale), arătând, în esenţă, că pentru invocarea neexecutării imputabile creditorului nu trebuie să existe vreo obligaţie asumată de creditor în corelaţie cu obligaţia neexecutată de debitor, aşa cum a reţinut instanţa de apel, fiind suficientă, în opinia sa, existenţa unei legături de cauzalitate dintre neexecutarea obligaţiei debitorului şi acţiunile/omisiunile creditorului.
Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia de neconcurenţă pe care şi-a asumat-o recurentul-pârât prin clauza prevăzută la art. 12.1 din actul constitutiv este o obligaţie negativă, care ţine exclusiv de atitudinea/conduita debitorului (pârâtului).
Prin urmare, atâta vreme cât conduita la care s-a obligat recurentul-pârât nu putea fi afectată de o potenţială acţiune sau omisiune din partea creditorului, interpretarea dată art. 1517 C. civ. nu poate fi primită, astfel încât în mod corect instanţa de apel nu a reţinut incidenţa acestui text de lege.
În altă ordine de idei, Înalta Curte nu poate reţine nici critica legată de vinovăţia reţinută de instanţa de apel.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în privinţa vinovăţiei, culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, conform art. 1548 C. civ.
Aşadar, îndeplinirea unei asemenea obligaţii negative nu trebuie dovedită, fiind în sarcina creditorului să probeze - dacă este cazul - faptul pozitiv care învederează încălcarea obligaţiei.
Însă, în vederea răsturnării prezumţiei de culpă ce decurge din dovada neexecutării obligaţiei, debitorul trebuie să invoce cauze justificate de neexecutare (art. 1555-1557 C. civ.).
Cum abuzul de majoritate invocat de recurentul-pârât în privinţa asociatului majoritar în mod just nu a putut fi reţinut drept cauză justificată de neexecutare, criticile recurentului în combaterea reţinerii vinovăţiei sale nu pot fi primite.
Cât priveşte nedumerirea exprimată de recurent în privinţa raţiunii pentru care instanţa de apel a ajuns la concluzia că, pe de o parte, reaua-credinţă a asociatului majoritar nu ar fi fost dovedită şi că, pe de altă parte, aceste aspecte nu ar fi apte să răstoarne prezumţia de vinovăţie, Înalta Curte reţine că buna sau reaua credinţă se identifică cu o atitudine subiectivă care poate fi evaluată prin manifestările exterioare, prin atitudinea şi comportamentul persoanei, rezultând, aşadar, din analiza unor chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.
Însă, dincolo de faptul că instanţa de apel a reţinut că reaua-credinţă a celuilalt asociat nu rezultă din probele administrate în cauză, aceasta a motivat de ce astfel de aspecte nu sunt apte a înlătura prezumţia stabilită de art. 1548 C. civ., arătând că sunt străine de obiectul şi scopul obligaţiei de neconcurenţă, stipulată în favoarea societăţii reclamante A. S.R.L. pentru a preîntâmpina prejudiciile cauzate de asociatul implicat în activităţi desfăşurate în favoarea unor societăţi concurente, cu obiect similar de activitate.
Cât priveşte prejudiciul, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-pârât este de acord cu motivarea instanţei de apel care a statuat în sensul că, în scopul activării clauzei penale, este suficientă proba neexecutării obligaţiei, probă care a fost făcută, fiind astfel îndeplinită şi condiţia prejudiciului, cu toate acestea susţine că instanţa de apel a omis să analizeze incidenţa art. 1540 alin. (2) C. civ.
Dincolo de faptul că recurentul-pârât nu susţine că ar fi formulat o astfel de critică pe care instanţa de apel a omis să o analizeze, Înalta Curte constată că instanţa de apel nici nu era îndrituită să procedeze la analiza unei eventuale incidenţe a art. 1540 alin. (2) C. civ., în condiţiile în care în speţă nu era aplicabilă ipoteza prevăzută de acest text de lege - obligaţie imposibil de executat din cauze neimputabile debitorului.
De altfel, aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel, art. 1540 C. civ. a fost invocat (de pârât) în alt scop, şi anume pentru constatarea nulităţii clauzei penale, ca efect al nulităţii clauzei de neconcurenţă.
Cât priveşte susţinerea potrivit căreia nu a fost probată existenţa unui prejudiciu al intereselor societăţii reclamante, în pofida faptului că, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o şi dovedească, Înalta Curte reţine că o astfel de critică se referă la chestiuni de fapt şi la modalitatea în care instanţele anterioare au administrat şi interpretat probele dosarului, astfel încât nu conturează aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Nici critica referitoare la maniera în care instanţa de apel a motivat legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu nu e întemeiată, atâta vreme cât instanţa a reţinut o legătură directă între acţiunea pârâtului care a încălcat obligaţia asumată şi prejudiciul suferit de societate, evaluat anticipat prin clauza penală convenită de asociaţi.
Printr-o ultimă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.
Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu determină examinarea legalităţii deciziei de apel, întrucât sub aparenţa nelegalităţii, recurentul-pârât impune, în fapt, un control al temeiniciei deciziei de apel.
Practic, deşi se invocă greşita interpretare a normei de drept indicate anterior, dezvoltarea criticilor din memoriul de recurs se bazează pe situaţia particulară a speţei, dedusă din situaţia de fapt reţinută de instanţa devolutivă.
Totodată, întrucât legiuitorul nu a definit termenul de "excesiv", rămâne în sarcina instanţelor devolutive să facă o astfel de apreciere.
Cum criticile recurentului-pârât aduc în discuţie aspecte de temeinicie ce ţin exclusiv de aprecierea instanţei, ele excedează limitelor controlului pe care instanţa de recurs îl poate exercita în cauză şi, prin urmare, nu pot fi analizate.
2. Procedând, în continuare, la analiza recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă critică decizia mai sus amintită exclusiv din perspectiva procedurală, susţinând că valorificarea unei pretenţii referitoare la reducerea cuantumului clauzei penale ar fi trebuit formulată pe cale reconvenţională.
Având în vedere că solicitarea de aplicare a prevederilor art. 1541 C. civ. nu echivalează cu formularea unor pretenţii proprii, ci urmăreşte, în realitate, circumstanţierea de o manieră mai favorabilă pârâtului admiterea cererii reclamantului, Înalta Curte reţine că solicitarea de reducere a cuantumului clauzei penale poate fi valorificată şi în cadrul apărărilor formulate, aşa cum, de altfel, a procedat pârâtul, motiv pentru care urmează a respinge critica formulată.
În concluzie, având în vedere că nu a putut fi reţinută incidenţa niciunui motiv de casare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursurilor, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul principal declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 1553A/2023 din 25 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cât şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 1553A/2023 din 25 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40A/2024 din 12 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2025.