De facto expropriation claim after property sale: sufficiency of appellate reasoning on deprivation of property and double compensation under ECHR Protocol No. 1.

Şedinţa publică din data de 7 mai 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 15.04.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Măgurele prin primar, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că reclamantul a fost expropriat în fapt cu privire la suprafaţa de 185 mp de teren care face parte din terenul în suprafaţă totală de 2040 mp, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x, situat în Oraşul Măgurele, parcela x, tarlaua x, jud. Ilfov; să oblige pârâtul să preia în deplină proprietate suprafaţa de 185 mp de teren care face parte din terenul în suprafaţă totală de 2040 mp, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x, situat în Oraşul Măgurele, parcela x, tarlaua x, jud. Ilfov; să fie obligat pârâtul la plata cu titlu de despăgubire valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 185 mp care face parte din terenul în suprafaţă totală de 2040 mp, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x, situat în Oraşul Măgurele, parcela x, tarlaua x, jud. Ilfov, astfel cum această valoare va fi stabilită prin raportul de expertiză pe care l-a solicitat să fie încuviinţat şi să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul A., având în vedere concluziile raportului de expertiză, a precizat capătul trei al cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului la pata sumei de 15.170 euro, cu titlu de despăgubire, echivalentul în RON la data plăţii efective, suma reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 185 mp.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa civilă nr. 1945 din data de 6 iulie 2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 15.700 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 185 mp (menţionat în extrasul CF ca margine de drum), care face parte din terenul în suprafaţă totală de 2.040 mp, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a localităţii Măgurele, Tarla 17, Parcela 57/96, judeţ Ilfov - teren expropriat în fapt de pârâtă; a respins capătul de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la preluarea în deplină proprietate a terenului în suprafaţă de 185 mp (menţionat în extrasul CF ca margine de drum), care face parte din terenul în suprafaţă totală de 2.040 mp, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a localităţii Măgurele, Tarla 17, Parcela 57/96, judeţ Ilfov, ca neîntemeiat; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 8.978 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată (1.266 RON), onorariu avocat (5.712 RON) şi onorariu expert (2.000 RON).

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 819 A din data de 6 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Oraşul Măgurele, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 1945/06.07.2022, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimata B. S.R.L., ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei nr. 819 A din data de 6 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Oraşul Măgurele, prin primar, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât învederează că intimatul-reclamant nu a fost privat de dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 185 mp în contextul în care acesta a înstrăinat întreaga suprafaţă de 2.040 mp (suprafaţă ce include şi 185 mp ce fac obiectul prezentului dosar) către B. S.R.L., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29.03.2021.

Pretinde recurentul că este lipsit de relevanţă juridică faptul că această expropriere de facto s-a produs anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 29.03.2021 atâta timp cât intimatul-reclamant a putut dispune, la momentul înstrăinării, de toate prerogativele dreptului de proprietate.

Prin urmare, acest raţionament logico-juridic nu poate sta la baza respingerii primelor două motive de apel şi constituie o încălcare a normelor de drept material ce privesc lipsa calităţii procesuale şi lipsa interesului.

Făcând trimitere la considerentele instanţei de apel potrivit cărora "preţul plătit a fost unul global iar nu raportat la suprafaţa vândută, respectiv la valoarea unui mp de teren", recurentul arată că terenurile se tranzacţionează prin raportare la valoare de piaţă a unui mp de teren (metoda comparaţiei directe) sau la grilele notariale ale Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.

Totodată, arată că şi expertul desemnat în cauză s-a raportat la valoarea unui mp, stabilind cuantumul acestuia la 84,86 euro.

Arată că în anul 2021, valoare unui mp de teren intravilan liber situat în afara localităţii era de 21,8 euro (potrivit grilei notariale), iar intimatul-reclamant a vândut terenul, inclusiv cei 185 mp ce fac obiectul prezentului dosar, cu 58,82 de euro/mp, astfel că valoarea de piaţă a terenului nu a fost afectată.

Recurentul învederează că obligarea U.A.T. Măgurele la plata sumei de 15.700 euro către intimatul-pârât este fără putinţă de tăgadă o îmbogăţire fără justă cauză sub forma unei duble despăgubiri. Arată că inclusiv reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei şi respingerea acţiunii, ca lipsită de interes.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă (decizia nr. 1954/30.05.2014), recurentul pretinde că instanţa de apel a făcut o analiză superficială şi formală a cauzei, nefiind îndeplinită exigenţa analizării efective a pretenţiilor deduse judecăţii.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului întrucât prezenta cauză are ca obiect "expropriere", iar hotărârile pronunţate în această materie nu sunt supuse recursului, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 şi art. 483 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reiese că hotărârea atacată este definitivă şi nu poate fi atacată cu recurs.

Totodată, intimatul solicită respingerea recursului, ca nefondat, în contextul în care recurentul nu a contestat niciodată pe parcursul derulării procesului intervenirea exproprierii în fapt. Întrucât această împrejurare nu a fost contestată prin cererea de apel, toate considerentele instanţei de fond legate de intervenirea exproprierii în fapt a terenului au intrat în puterea lucrului judecat, iar o statuare în contra celor reţinute de către Tribunalul Ilfov cu privire la acest aspect nu mai poate fi primită.

Învederează intimatul că susţinerile din recurs privind pretinsa inexistenţă a privării de proprietate nu pot fi invocate omisso medio.

Intimatul arată că nu putea transmite decât ceea ce avea în proprietate la data vânzării, iar faptul că în contractul de vânzare este menţionat bunul aşa cum rezultă acesta din extrasul de carte funciară nu poate fi imputat reclamantului, recurentul neputându-se prevala de lipsa menţiunilor din cartea funciară privind exproprierea în contextul în care a realizat această expropriere în fapt, clandestin şi cu nerespectarea dispoziţiilor legale, după cum a constatat cu putere de lucru judecat instanţa de fond.

Dreptul intimatului de a primi despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză în ceea ce priveşte acest teren subzistă şi în contextul perfectării contractului de vânzare-cumpărare la care face referire recurentul, din moment ce acest contract nu a vizat, cum rezultă din cuprinsul clauzelor acestuia, transmiterea dreptului ce face obiectul prezentei judecăţi, respectiv a dreptului de a obţine despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 185 mp, acest drept subzistând în patrimoniul intimatului.

Susţine intimatul că dreptul de a primi despăgubirile reprezentând valoarea de circulaţie a terenului supus exproprierii în fapt a rămas în patrimoniul acestuia, iar instanţele de fond l-au constatat ca atare.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, arătând că nu sunt incidente prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., întrucât obiectul cauzei nu este expropriere, nefiind urmată procedura reglementată de Legea nr. 33/1994 sau de Legea nr. 255/2010.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul pârâtului este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurentul a invocat motivarea superficială şi contradictorie, precum şi aplicarea greşită a regulilor de drept şi a principiilor jurisprudenţiale în materie de expropriere de fapt, întrucât: pe de o parte, nu a existat o "privare de proprietate" a reclamantului, care a înstrăinat terenul litigios cu toate prerogativele dreptului său, la valoarea de piaţă, în baza contractului de vânzare, către dobânditorul B. S.R.L. introdus în proces; pe de altă parte, reclamantul a obţinut o dublă reparaţie şi, astfel, o îmbogăţire fără justă cauză, de vreme ce-i intră în patrimoniu, pentru pretinsa afectare a dreptului de proprietate, atât despăgubirea la valoarea de piaţă a terenului stabilită pe bază de expertiză judiciară, cât şi preţul vânzării tranzacţionat la o valoare cu mult peste grila notarială.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, are ca obiect obligarea pârâtului Oraşul Măgurele la plata către reclamantul A. a despăgubirilor civile constând în valoarea reală a terenului litigios, în suprafaţă de 185 mp intravilan, situat în or. Măgurele, jud. Ilfov. Cauza juridică a pretenţiilor afirmate este dată de exproprierea de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate în chiar substanţa lui, prin executarea de către administraţia locală a unor lucrări de asfaltare, fără dispunerea unei exproprieri formale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare, pretenţii fundamentate pe art. 555 din C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Potrivit situaţiei de fapt, reţinută de instanţele de fond şi necontestată de altfel în proces, reclamantul era, la data învestirii primei instanţe, proprietarul terenului în suprafaţă totală de 2040 mp, situat în or. Măgurele, iar în urma executării de către administraţia locală a unor lucrări aferente străzilor din zonă, a fost asfaltată o porţiune de 185 mp din acest teren (dintr-o "eroare umană", fără a fi dispuse ulterior măsuri de remediere a situaţiei), suprafaţa fiind, aşadar, afectată de elemente de sistematizare.

În cursul procesului, în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 29.03.2021, reclamantul a înstrăinat dobânditorului B. S.R.L. dreptul de proprietate asupra acestui imobil; cumpărătorul a dobândit terenul în starea în care se afla ulterior efectuării lucrărilor de asfaltare, iar tranzacţia a fost încheiată în considerarea şi în concordanţă cu menţiunile din cartea funciară, unde imobilul era intabulat cu o suprafaţă de 2040 mp.

Validând raţionamentul primei instanţe, care i-a acordat reclamantului despăgubiri în sumă de 15.700 euro ce reprezintă valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 185 mp, conform expertizei tehnice judiciare în specialitatea evaluare proprietăţi imobiliare, instanţa de prim control judiciar a argumentat, în esenţă, că a avut loc o privare de proprietate prin asfaltarea respectivei suprafeţe de teren, aşa încât sunt justificate calitatea procesuală activă şi interesul în dezdăunarea corespunzătoare cu valoarea de piaţă a bunului, şi că prejudiciul produs astfel în patrimoniul reclamantului nu a fost acoperit cu preţul obţinut din vânzare, deoarece acesta nu a fost determinat prin raportare la valoarea unui mp de teren, ci global, reclamantul putând dispune doar de suprafaţa pe care o deţinea efectiv, urmare a privării sale de proprietate.

Luând în examinare criticile de nelegalitate din memoriul de recurs, subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestora, întrucât maniera de motivare insuficientă şi contradictorie face imposibilă înţelegerea mecanismului logico-juridic prin care s-a format convingerea instanţei de apel în pronunţarea hotărârii şi, pe cale de consecinţă, nu permite efectuarea controlului de legalitate cu care este învestită instanţa de recurs.

În acest punct, se cuvine reamintit contextul normativ, intern şi european, în ai cărui parametri este în mod constant analizat, în jurisprudenţa naţională, un demers judiciar de tipul celui declanşat în procesul de faţă, în care se reclamă limitarea exercitării plenare a atributelor dreptului de proprietate (ca urmare a executării unor lucrări de asfaltare străzi), neurmată de efectuarea demersurilor în vederea exproprierii formale şi de plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Astfel, primesc relevanţă prevederile art. 44 din Constituţia României care consacră garantarea dreptului de proprietate privată şi protecţia juridică de care acesta se bucură şi care statuează în sensul că exproprierea unei persoane nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi cele ale art. 555, art. 556 şi art. 562 alin. (3) din C. civ. care reglementează dreptului de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale şi, într-un sens asemănător legii fundamentale, principiile de bază ale limitării exerciţiului acestui drept. Mai departe, raţionamentul juridic continuă cu analizarea încălcării în substanţă a dreptului de proprietate, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi a jurisprudenţei instanţei europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenţionale.

Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispoziţiilor Convenţiei, instituie atât protecţia dreptului de proprietate, cât şi limitele exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Suplimentar, instanţa de contencios european al drepturilor omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială dată de "atingerea substanţei" dreptului, în sensul că deşi proprietarul nu este privat de dreptul său - limitarea vizând exerciţiul atributelor proprietăţii -, totuşi nu trebuie să se ajungă la golirea de conţinut a dreptului de proprietate.

Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanţei" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepţia Curţii Europene, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale constând în valoarea de circulaţie a terenului litigios.

Astfel fiind, instanţa de apel era ţinută, în cadrul examenului de convenţionalitate, să verifice atât condiţiile legale, care impun ca limitarea exerciţiului dreptului de proprietate să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, cât şi condiţiile de sorginte jurisprudenţială, care obligă la respectarea proporţionalităţii măsurii şi la indemnizarea corespunzătoare a titularului dreptului.

În egală măsură, se impunea ca instanţa de apel să aibă în vedere că despăgubirile materiale au funcţia reparatorie a unui prejudiciu în relaţie directă cu afectarea în substanţă a dreptului de proprietate, prin privarea de plenitudinea atributelor acestui drept.

Iar, raportul de proporţionalitate între interesul general al comunităţii şi interesul particular poate fi asigurat numai în condiţiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a restrângerilor (atât sub aspectul folosinţei bunului conform propriilor interese, cât şi indirect, în ce priveşte dispoziţia juridică, respectiv vânzarea la valoarea lui reală), remediul dezdăunării fiind în deplin acord atât cu normele din dreptul intern, cât şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene.

Se cuvine notat, sub acest aspect, că începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis în mod constant că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" şi că, în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

A considerat Curtea Europeană, drept atingere adusă substanţei dreptului, situaţia în care dreptul unei persoane, deşi intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Raportat acestor consideraţii cu valoare generală, Înalta Curte constată că, într-o manieră de argumentare inadecvată procedural, instanţa de apel, pe de o parte, a motivat insuficient, neclar şi neconvingător existenţa unei "privări de proprietate" în accepţiunea exproprierii de facto, astfel cum a fost dezvoltat acest concept în jurisprudenţa CEDO în legătură cu aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce priveşte protecţia dreptului de proprietate privată.

Astfel, alegerea de către titularul dreptului la acţiune a remediului şi termenilor despăgubirii a fost clar delimitată prin obiectul şi cauza juridică, astfel cum au fost acestea configurate la judecata în primă instanţă, cadrul procesual nefiind nesusceptibil de schimbare în căile de atac.

Se cuvine observat că reclamantul a afirmat în proces un prejudiciu corespunzător valorii reale a terenului în suprafaţă de 185 mp şi a solicitat o reparaţie prin echivalent bănesc cu suma de 15.700 euro, reprezentând valoarea de circulaţie stabilită prin expertiză tehnică judiciară, pentru compensarea pierderii de substanţă a bunului, în contextul în care dreptul de proprietate nu a dispărut, ci a rămas în continuare în patrimoniul său, iar, mai apoi, asupra lui şi-a exercitat prerogativa dispoziţiei juridice, prin înstrăinarea (cu titlu oneros) către un terţ.

Or, ignorând, din analiza ce-i era impusă, repere esenţiale ale examenului de convenţionalitate, instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că, ulterior asfaltării, "reclamantul putea dispune doar de suprafaţa pe care o deţinea efectiv, urmare a privării sale de proprietate", fără a se raporta însă la clauzele stipulate în contractul de vânzare din 29.03.2021 şi, pe cale de consecinţă, fără a atribui cuvenita semnificaţie juridică unor circumstanţe factuale concrete, evidenţiate de menţiunile consemnate în înscrisul autentic.

În acest sens, nu puteau rămâne neobservate, în economia de ansamblu a verificărilor asupra chestiunilor factuale, clauzele contractuale vizând întinderea obiectului derivat al vânzării (suprafaţa totală de 2040 mp, ce înglobează şi terenul litigios) ori transmiterea posesiei şi a folosinţei la data autentificării actului, cu îndeplinirea de către societatea cumpărătoare a obligaţiei de verificare a stării în care se află terenul.

Astfel fiind, în absenţa unei argumentaţii specifice, explicite şi cuprinzătoare, instanţa de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanţa de apel a ignorat pur şi simplu aceste aspecte sau, dimpotrivă, le-a apreciat ca fiind nerelevante şi, în această ultimă ipoteză, pe baza căror raţiuni.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat un răspuns contradictoriu şi incoerent juridic motivului de apel circumscris dublei reparaţii, construcţia argumentativă expusă acreditând ideea că ar putea coexista în patrimoniul reclamantului - cu referire la valoarea de înlocuire a aceluiaşi bun, pretins afectat de ingerinţa autorităţii locale - atât dreptul de despăgubire materială cu valoarea de piaţă a terenului, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a privării de proprietate, cât şi preţul înstrăinării încasat în cursul procesului, în baza contractului de vânzare încheiat cu terţul dobânditor B. S.R.L., împrejurare din urmă care-l plasează pe reclamantul proprietar al bunului litigios, în ipostaza manifestării plenare a dispoziţiei juridice, nemaiputându-se susţine cu temei incidenţa unei situaţii în care dreptul de proprietate să fie golit de conţinut, din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Este bine-cunoscut că posesia (ius possidendi), folosinţa (ius utendi şi ius fruendi) şi dispoziţia (ius abutendi) sunt prerogativele care alcătuiesc elementul substanţial ce intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată, fiind expres menţionate în art. 555 alin. (1) din C. civ.

Prerogativa dispoziţiei juridice, cea mai importantă dintre aceste atribute, se realizează asupra dreptului de proprietate (nu asupra bunului care formează obiectul proprietăţii) şi presupune un act juridic prin care fie atributele proprietăţii sunt transmise integral sau parţial unei alte persoane, fie dreptul de proprietate este grevat cu sarcini.

Or, în circumstanţele particulare ale litigiului, se impunea remarcat faptul că, în cursul procesului în care urmăreşte obţinerea unei compensaţii corespunzătoare valorii de circulaţie a bunului afectat de ingerinţa autorităţii publice, reclamantul a procedat la înstrăinarea dreptului de proprietate privată către un terţ (potrivit regimului juridic al terenului, anume intravilan arabil), manifestare de voinţă care face parte din categoria actelor juridice de dispoziţie de maximă gravitate, deoarece presupune transferul dreptului dintr-un patrimoniu în altul, şi care valorizează plenar cea mai importantă prerogativă din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.

Deopotrivă, se cuvenea evaluat şi aspectul că, în cauză, nu a operat vreun transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantului în patrimoniul statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, ci dispoziţia juridică s-a obiectivat într-o înstrăinare cu titlu oneros către un particular, tranzacţie intervenită în cursul procesului.

Însă, instanţa de apel a făcut abstracţie de relevanţa împrejurărilor care demonstrau măsura în care erau sau nu restricţionate prerogativele dreptului de proprietate, atunci când a concluzionat, într-o manieră incongruentă din punct de vedere logico-juridic, faptul că nu există o dublă dezdăunare "câtă vreme, pe de o parte, nu s-a probat că preţul imobilului a fost determinat prin raportare la valoarea unui mp de teren, iar, pe de altă parte, dobânditorul terenului a fost citat în cauză, soluţia pronunţată fiindu-i opozabilă", iar în considerentul ce precede concluziei a reţinut că, deşi "preţul stabilit şi plătit a fost unul global, iar nu raportat la suprafaţa vândută, respectiv la valoarea unui mp de teren", totuşi "tranzacţia a fost încheiată în considerarea şi în concordanţă cu menţiunile din cartea funciară, imobilul fiind intabulat cu o suprafaţă de 2040 mp".

Aşadar, este evident caracterul insuficient, imprecis, neclar şi contradictoriu al motivării deciziei recurate, ce contravine atât exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ştiut fiind că o motivare şi o analiză clare sunt nu doar cerinţe fundamentale ale hotărârii judecătoreşti şi elemente indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, ci şi premisa exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar.

Prin urmare, constatând întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul declarat de pârât şi va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care se va pronunţa asupra raportului juridic litigios în baza unei situaţii de fapt stabilite în mod complet, urmând totodată a fi avute în vedere reperele esenţiale ale examenului de convenţionalitate în funcţie de care se impune cercetarea unui demers judiciar fundamentat pe exproprierea de facto şi, deopotrivă, celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Oraşul Măgurele, prin Primar, împotriva deciziei nr. 819 A din data de 6 septembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.