Gas pipeline easement claim barred by prescription and free-use rule; damages and expropriation claims rejected

Şedinţa publică din data de 6 mai 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta State Constanţa a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Comunei Bascov şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale A. S.A., solicitând:

1) obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor civile evaluate provizoriu la suma de 200.100 RON, reprezentând contravaloarea imobilului ocupat parţial în mod abuziv, situat în comuna Bascov, sat Glîmbocu, str. x, jud. Argeş, compus din teren intravilan în suprafaţă totală de 2.749 mp, având nr. cadastral x, ca urmare a exproprierii de fapt şi a încălcării dreptului de proprietate privată;

2) obligarea pârâtelor la plata de daune morale în cuantum de 30.000 RON, având în vedere că suprafaţa totală a terenului a fost redusă ca dimensiune, conductele de transport a energiei termice traversând terenul pe toată lungimea acestuia;

3) în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri evaluate provizoriu la suma de 50.000 RON pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 429 din 29 septembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost admisă în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta A. prin întâmpinare şi a fost respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect pretenţii - lipsă de folosinţă pentru perioada anterioară datei de 20.01.2020.

A fost respinsă în rest excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată.

A fost respinsă în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată succesiv de reclamantă.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 2740 din 15 mai 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta State Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 429 din 29 septembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Argeş.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 2740 din 15 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamanta State Constanţa a declarat recurs.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, deşi obiectul cauzei îl reprezintă pretenţii, atât la judecata în primă instanţă, cât şi la judecata în apel a participat şi reprezentantul Ministerului Public.

Întrucât cererea de chemare în judecată nu are drept obiect expropriere, apreciază că, prin participarea procurorului, au fost încălcate dispoziţiile privind alcătuirea instanţei.

Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a respinge ca prescrisă acţiunea ce vizează pretenţiile aferente perioadei 02.08.2005 - 20.01.2020, instanţa de apel a aplicat, în mod eronat, dispoziţiile art. 2528 C. civ., potrivit cărora: "(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri."

În temeiul textului de lege anterior menţionat, instanţa de apel a reţinut faptul că, în cazul pagubei cauzat printr-o faptă ilicită, prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât pagubă, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv că a început să curgă în anul 2005, când reclamanta a dobândit imobilul teren.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, termenul de prescripţie nu începe să curgă din momentul dobândirii imobilului, respectiv 02.08.2005, întrucât fapta delictuală reprezentantă de ocuparea nelegală a imobilului teren are un caracter continuu, desfăşurându-se până în prezent.

Însăşi noţiunea de "ocupare" a terenului reţinută de instanţa de apel denotă caracterul continuu al faptei ilicite, nefiind incidentă o simplă pătrundere pe teren, pentru a se reţine ca termenul de prescripţie a început să curgă la momentul la care a luat cunoştinţă de existenţa pătrunderii.

Pe fondul cauzei, pentru a respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi dispoziţiile art. 555, art. 556, art. 557 şi art. 562 din C. civ., rezumându-se la interpretarea şi aplicarea considerentelor Deciziei nr. 27/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că în cauză nu există o expropriere în fapt întrucât, deşi reclamanta nu a pierdut proprietatea efectivă asupra imobilului teren, se află în imposibilitate de a se bucura de toate atributele conferite de lege, posesia şi folosinţa terenului fiind limitate în mod absolut, iar dispoziţia restrânsă, având în vedere că nici un cumpărător nu doreşte achiziţionarea unui teren pe care ulterior nu-1 poate folosi în totalitate.

Noţiunea de expropriere de fapt a fost reţinută şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacrând efectele unei acţiuni prin care exerciţiul dreptului de proprietate privată este limitat în favoarea dreptului de proprietate publică, fără a exista un act juridic sau despăgubiri acordate.

În cauză, pârâtele nu au efectuat procedura exproprierii, reglementată de legiuitor, procedură ce asigura acordarea unei despăgubiri reclamantei pentru suprafaţa de teren afectată.

Într-adevăr dreptul de proprietate nu este absolut, fiind susceptibil de limitări, însă pentru respectarea dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO, se impune menţinerea unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, respectiv interesul general şi apărarea dreptului de proprietate privată.

În cauză se constată lipsa unei juste despăgubiri a reclamantei pentru restrângerea dreptului de proprietate, nefiind acordată nicio sumă cu titlu de despăgubire în ciuda faptului că se află în imposibilitatea utilizării terenului în scopul realizării unei construcţii.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut necesitatea existenţei unui just echilibru între apărarea dreptului de proprietate privată şi interesul general, nu a acordat nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru restrângerea dreptului reclamantei.

Conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg existenţa unui interes sau a unei utilităţi publice care grevează un bun privat dă naştere şi unei obligaţii pozitive din partea statului. Astfel în cauza Bugajny c. Poloniei, Curtea a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilităţii publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei compensaţii financiare proprietarului bunului.

Potrivit art. 1 alin. (1) teza a doua din Protocolul nr. 1, CEDO urmăreşte să protejeze drepturi "concrete şi efective" astfel, având în vedere faptul că subsemnatei i-a fost restrâns în mod evident dreptul de proprietate asupra imobilului teren, fără a exista o despăgubire în acest sens, considerăm că aceste dispoziţii au fost încălcate.

Raportat la dispoziţiilor art. 5 din C. civ., jurisprudenţa CJUE se aplică cu prioritate în litigiile pendinte.

Deşi a reţinut că proprietarii afectaţi de capacităţile energetice au dreptul la despăgubiri, instanţa de apel a interpretat greşit considerentele deciziei anterior menţionate, restrângând astfel cadrul general stabilit de Înalta Curte cu privire la noţiunea de "prejudicii" la săvârşirea unor fapte ilicite suplimentare în afara exercitării dreptului de uz şi servitute.

Prin această soluţie, instanţa de apel a confirmat interpretarea greşită oferită de prima instanţa conform căreia: "proprietarii nu pot solicita decât despăgubiri pentru prejudiciile efectiv suferite (de exemplu, distrugerea recoltei deja efectuată, afectarea unor pomi fructiferi deja plantaţi etc.) şi nicidecum, o lipsă de folosinţă (rentă) a suprafeţei de teren pretins afectată."

Interpretarea reţinută de instanţa de apel este greşită, aceasta restrângând în mod excesiv cadrul stabilit prin decizia anterior menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nelimitând noţiunea de prejudiciu doar cu privire la despăgubirile care ar fi cauzate de operatorii de capacitate energetică, reţinându-se în cadrul recursului în interesul legii noţiunea generică de prejudiciu.

Prin urmare, imposibilitatea de folosinţă a imobilului în raport cu destinaţia pe care acesta o are creează în mod evident în patrimoniul reclamantei un prejudiciu, motiv pentru care este justă acordarea unei despăgubiri.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatele-pârâte au depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (20 ianuarie 2023), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 6 mai 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Rezumând aspectele legate de circumstanţele factuale ale cauzei se reţine că, prin acţiunea introductivă dedusă judecăţii, reclamanta State Constanţa a solicitat obligarea pârâtelor Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale A. S.A. şi Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bascov la plata de:

- despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea imobilului teren intravilan ocupat parţial, în mod abuziv, ca urmare a exproprierii de fapt şi a încălcării dreptului de proprietate privată;

- daune morale, având în vedere că suprafaţa totală a terenului a fost redusă ca dimensiune, acesta fiind traversat pe toată lungimea de conducte de transport a gazelor naturale;

- despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, începând cu data dobândirii dreptului de proprietate (anul 2005) şi până la data depunerii cererii de chemare în judecată.

Prima instanţă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect pretenţii pentru lipsă de folosinţă pentru perioada anterioară datei de 20 ianuarie 2020. A respins, în rest, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată - soluţie validată de instanţa de apel, prin respingerea apelului declarat de reclamantă.

Împotriva hotărârii pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs.

Într-o primă critică, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, deşi obiectul cauzei îl reprezintă pretenţii, iar nu expropriere, atât la judecata în primă instanţă, cât şi la judecata în apel a participat şi reprezentantul Ministerului Public, prin participarea procurorului fiind încălcate dispoziţiile legale privind alcătuirea instanţei.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă s-a prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Câtă vreme este pusă în discuţie aplicarea greşită a art. 92 alin. (2) C. proc. civ., text de lege care reglementează una dintre modalităţile de participare a procurorului în procesul civil, criticile astfel formulate pot fi analizate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În fapt, recurenta nu reclamă faptul că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (completul nu a fost compus cu numărul de judecători prevăzut de lege ori nu a fost constituit cu toate organele şi persoanele cerute de lege - fără prezenţa procurorului), ci, dimpotrivă, nemulţumirea sa vizează tocmai faptul că procurorul a participat la şedinţele de judecată, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că prezenta acţiune este o acţiune în răspundere civilă delictuală care pune în discuţie angajarea răspunderii patrimoniale a celor doi pârâţi, respectiv a Societăţii Naţionale de Transport Gaze Naturale A. S.A. - societate comercială pe acţiuni şi a Unităţii Administrativ Teritoriale comuna Bascov - persoană juridică de drept public. Participarea reprezentatului Parchetului la soluţionarea cauzei nu a avut loc pe considerentul că obiectul cauzei ar fi fost o expropriere (caz în care participarea ar fi fost obligatorie), ci cadrul procedural legal a fost dat de dispoziţiile art. 92 alin. (2) C. proc. civ., care dispun că "procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor."

Aşadar, procurorul poate să participe la judecată în orice proces civil, indiferent dacă l-a pornit sau nu, chiar atunci când procesul are ca obiect drepturi cu caracter strict personal, acesta fiind sensul prevederilor anterior redate. Chiar dacă, aparent, textul se referă doar la dreptul procurorului de a pune concluzii în orice proces civil, în realitate punerea concluziilor nu reprezintă altceva decât materializarea participării la judecată a procurorului într-un proces civil.

Necesitatea apărării ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor nu reprezintă o condiţie suplimentară pentru participarea procurorului la judecată, din chiar formularea textului de lege - "dacă apreciază că este necesar pentru (...)" - rezultând că este un criteriu de oportunitate lăsat la libera apreciere a procurorului, care, în realitate, nu poate fi în mod obiectiv cenzurat de către instanţa de judecată, având în vedere că scopul procesului civil este cel de a proteja ordinea de drept, drepturile şi interesele cetăţenilor.

Drept urmare, pentru argumentele expuse, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor recurentei-reclamante care reclamă participarea procurorului la soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 din C. civ. privitor la prescripţia extinctivă, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 2 august 2005 - 20 ianuarie 2020, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia.

În justificarea criticii, recurenta a arătat că termenul de prescripţie nu a început să curgă din momentul dobândirii imobilului (2 august 2005) astfel cum au reţinut instanţele de fond, întrucât fapta delictuală reprezentantă de ocuparea nelegală a imobilului teren are un caracter continuu, desfăşurându-se până în prezent.

Critica este nefondată, în condiţiile în care, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) din C. civ. (art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958) stabilesc, în mod clar, două momente alternative, de la care prescripţia, în cazul pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, poate începe să curgă - şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Cât timp existenţa pretinsului prejudiciu a fost cunoscută de reclamantă încă din anul 2005, când prin actul de partaj voluntar a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren, nu poate fi acceptată susţinerea părţii, reiterată în recurs, în sensul că fapta delictuală are un caracter continuu, desfăşurându-se până în prezent, astfel că termenul de prescripţie nu s-ar fi împlinit.

Este lipsită de relevanţă invocarea caracterului continuu al prejudiciului (iar nu al faptei ilicite, astfel cum arată recurenta) în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, în condiţiile în care fapta delictuală pretins cauzatoare a prejudiciului este una singură, astfel cum a fost prezentată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv ocuparea terenului, în mod abuziv, ca urmare a exproprierii de fapt şi a încălcării dreptului de proprietate privată.

Or, prejudiciile invocate de reclamantă nu s-au născut în ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată şi au fost cunoscute cu mai mult de 3 ani anterior promovării acţiunii, neputându-se pune semnul egalităţii între momentul producerii prejudiciului şi întinderea în timp a efectelor acestuia (astfel cum susţine recurenta), pretinsa faptă cauzatoare de prejudicii fiind una singură, indiferent de manifestarea "zi de zi" a consecinţelor acesteia.

Aşa fiind, nu poate fi validată susţinerea recurentei, potrivit căreia solicitarea de acordare de despăgubiri pentru pretenţiile aferente perioadei 2 august 2005 - 20 ianuarie 2020 nu poate fi considerată ca prescrisă, deoarece fapta delictuală reprezentantă de ocuparea nelegală a imobilului teren are un caracter continuu.

Contrar susţinerilor părţii, chiar dacă ingerinţa în dreptul de proprietate are un caracter continuu, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă din momentul naşterii dreptului subiectiv la despăgubire, respectiv de la data manifestării prejudiciului, iar întinderea în timp a efectelor acestuia nu constituie motiv de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei.

O interpretare în sensul propus de recurentă ar transforma acţiunea într-una imprescriptibilă şi ar lipsi de efecte dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, fiind astfel ignorate, atât funcţia, cât şi finalitatea prescripţiei extinctive - aceea de a sancţiona pasivitatea şi lipsa de diligenţă a titularului dreptului la acţiune în realizarea pretenţiei sale.

Privitor la criticile de nelegalitate referitoare la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi dispoziţiile art. 555, art. 556, art. 557 şi art. 562 din C. civ., rezumându-se la interpretarea şi aplicarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 27/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, reclamanta a susţinut existenţa unei privări de proprietate, calificată de aceasta drept o "expropriere de fapt", reclamând existenţa unei ingerinţe în dreptul său de proprietate, ce constă în faptul că terenul ce se află în proprietatea sa este traversat pe toată lungimea de conducte de transport a gazelor naturale.

Înalta Curte constată că, potrivit situaţiei factuale stabilite de instanţele fondului şi care nu poate face obiectul reevaluării în faţa instanţei de recurs, reclamanta, încă la de momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu (prin actul de partaj voluntar nr. 1311/02.08.2005), cunoştea faptul că acesta era subtraversat de o conductă de gaze naturale (instalată pe teren în anul 1967, dată la care terenul se afla în proprietatea statului).

Condiţia esenţială pentru existenţa unei exproprieri de fapt (noţiune ce nu beneficiază în dreptul naţional de o reglementare proprie, fiind în realitate un concept jurisprudenţial) este aceea ca o persoană să fi fost deposedată de dreptul de folosinţă a bunului său, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat. Încă de la data la care terenul a intrat în proprietatea reclamantei, acesta era grevat de dreptul legal de uz şi servitute (al căror titulară este pârâta A.), astfel încât nu se poate susţine că imobilul a fost ocupat abuziv.

În mod legal a reţinut instanţa de apel aplicabilitatea în cauză a aspectelor tranşate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27/2019 pronunţată în recurs în interesul legii (raţionament ce se aplică mutatis mutandis şi la investiţiile de gaze naturale), a căror aplicabilitate este obligatorie, decizie prin care s-a statuat că "pentru capacităţile energetice realizate anterior (Legii energiei electrice nr. 13/2007), exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune."

Drept urmare, pentru operaţiunile de întreţinere sau alte asemenea ce datează anterior legii gazelor naturale, proprietarii nu pot solicita decât despăgubiri pentru prejudiciile efectiv suferite, iar nu pentru o lipsă de folosinţă a suprafeţei de teren pretins afectate.

Astfel cum judicios au stabilit instanţele fondului, cererea reclamantei de obţinere a contravalorii terenului, iar în subsidiar de obligare a pârâtei A. la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, nu poate fi primită, în condiţiile în care capacitatea energetică existentă pe terenul proprietatea acesteia a fost realizată anterior apariţiei Legii nr. 123/2012, caz în care exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Cât timp reclamanta nu a solicitat despăgubiri pentru producerea efectivă a unei pagube de către pârâta A. în utilizarea efectivă a terenului, ci pentru lipsa efectivă de folosinţă, faţă de statuările cu caracter obligatoriu date de instanţa supremă prin Decizia nr. 27/2019, în lipsa dovedirii faptului că pârâta A. ar fi săvârşit o faptă care să depăşească simpla exercitare a dreptului de uz şi servitute, soluţia de respingere pe fond a cererii reclamantei este una legală.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante, care reclamă faptul că se află în imposibilitate de a se bucura de toate atributele conferite de lege, posesia şi folosinţa terenului fiind limitate în mod absolut, iar dispoziţia restrânsă. Cu privire la acest aspect, se impune a fi reamintite considerentele Înaltei Curţi consemnate în paragraful 115 al deciziei anterior menţionate, pronunţată în recurs în interesul legii: "în măsura în care reţeaua este amplasată, într-o exprimare generală, pe un teren proprietate privată, trebuie să se considere că suprafaţa de teren afectată reţelei (strict cea situată sub platforma pe care sunt amplasaţi stâlpi de electricitate, de exemplu) rămâne în proprietate publică, iar drepturile celor doi titulari nu se află în concurs, ci se întâlnesc la limita capacităţii energetice, fără a o putea depăşi. În niciun caz, o asemenea delimitare a proprietăţii nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a titularului dreptului de proprietate privată afectat, ci duce la un control rezonabil şi lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor; aceasta, chiar dacă dreptul de proprietate privată (prin ipoteză, învecinat) ajunge să fie afectat; în substanţa sa, el însă nu dispare, căci titularul îl poate utiliza, vinde, dona, ceda, ipoteca ori lăsa moştenire."

În situaţia particulară a cauzei, nu li se poate imputa pârâtelor faptul că nu au efectuat procedura exproprierii reglementată de legiuitor, procedură ce ar fi asigurat acordarea unei despăgubiri pentru suprafaţa de teren afectată, astfel cum susţine recurenta, cât timp la data instalării conductei (în anul 1967) nu erau în vigoare actele normative pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile cu privire la expropriere (Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010), iar terenul se afla în proprietatea statului, astfel încât exproprierea nu s-ar fi justificat.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, se reţine că reclamanta beneficiază în continuare de "bunul" său, în forma în care a fost dobândit prin actul de partaj. Pornind de la elementele de fapt şi temeiul de drept indicate în acţiune, ce conturează pretenţia reclamantei - despăgubiri solicitate pentru restrângerea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ce ar echivala cu o pretinsă "expropriere de fapt" ce contravine art. 44 din Constituţie, instanţa de apel a stabilit în mod judicios, făcând trimitere la cauza Cerna şi alţii împotriva României, că subtraversarea terenului de o conductă de gaze nu a privat pe reclamantă de bun şi nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta State Constanţa împotriva deciziei nr. 2740 din 15 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2025.