Cassation annulled for failure to articulate legal error: conflict between press freedom and reputation rights under ECHR Articles 8 and 10

Şedinţa publică din data de 6 mai 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, constând în onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţa privată, prin formularea de afirmaţii denigratoare, defăimătoare/calomnioase.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului să înlăture de pe pagina publică C., care îi aparţine, postarea (re)editată referitoare la pârât din data de 22 septembrie 2020.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1758 din 12 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 1659A din 8 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1758 din 12 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1659A din 8 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat standardele de practică jurisprudenţială conturate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 8 şi art. 10 din Convenţie, neglijând în mod absolut analiza normelor legale imperative din dreptul intern, respectiv art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 din C. civ., art. 30 din Constituţia României, soluţia pronunţată fiind nelegală şi netemeinică, constituind astfel, rezultatul unei aprecieri, interpretări şi aplicări profund eronate a normelor europene, dar şi naţionale referitoare la viaţă privată şi libertatea de exprimare.

Calitatea de moderator TV a reclamantului, potrivit căreia devine parte din "sfera arenei publice", astfel cum Curtea a afirmat la fila x a hotărârii recurate, citând în acest sens hotărârea pronunţată în cauza Kapsis şi Dankis împotriva Greciei, nu trebuie să conducă la îndepărtarea sa de la prerogativele art. 8 CEDO, hotărârile pronunţate în acest sens de către instanţa de la Strasbourg nuanţând foarte clar minimele ingerinţe pe care persoana care face parte din "arena publică" trebuie să le suporte, instanţa europeană evidenţiind astfel raportul dintre art. 8 şi art. 10 CEDO şi criteriile pe care instanţele naţionale trebuie să le analizeze în cauzele cu care sunt învestite. Astfel că, în aplicarea noţiunii persoană din arena publică, trebuie reţinută calitatea de formator de opinie a reclamantului, calitate care nu presupune sub niciun aspect restrângeri ale dreptului la imagine, demnitate, onoare - drepturi inerente personalităţii.

Pornind de la această premisă cu totul eronată, Curtea a reţinut că aserţiunile intimatului precum "jeg", "jegul", «Ciutacu reprezintă ce este mai oribil în "presa" românească», nu constituie temeiuri justificate pentru restrângerea dreptului la liberă exprimare a intimatului într-o societate democratică, făcând în mod greşit aplicarea tuturor criteriilor care conturează raportul dintre art. 8 şi art. 10 CEDO. Or, ingerinţa în libertatea de exprimare şi sancţionarea depăşirii limitelor art. 10 este necesar a fi reţinută în ceea ce priveşte afirmaţiile anterior citate, pentru conservarea tuturor drepturilor personalităţii într-o societate democratică.

Aşadar, este necesar să se ţină seama de faptul că potenţialul impact pe care îl are transmiterea unor opinii, fie chiar şi judecăţi de valoare privitoare la persoane, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, cum ar fi paginile destinate unui număr mare de persoane, aparţinând unor persoane publice, în cauză chiar un candidat la alegerile locale, care desfăşura activitate electorală, fluxul de audienţă pe pagina sa fiind astfel unul mai ridicat decât de obicei, produce adesea efecte imediate şi mai puternice decât presa scrisă, cauzarea unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie fiind inevitabilă.

În acest sens, trebuie făcută totodată şi distincţia între situaţia în care afirmaţiile cu privire la personalitatea individului au fost făcute oral, de pildă în cadrul unei conferinţe sau a unei emisiuni radio sau TV, transmise în direct, când nu există posibilitatea dea le reformula, de a le completa sau de a le retracta (cauza Andreescu c. României), de cea în care afirmaţiile sunt exprimate în scris, prin articole sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (cauza Şipoş c. României), în această din urmă situaţie timpul de cugetare asupra impactului şi intensităţii faptelor fiind mai lung, iar în cazul în care se socoteşte în mod conştient şi calculat că este necesar să se procedeze la astfel de afirmaţii denigratoare, vinovăţia este evidentă.

În atare situaţie, nici măcar judecăţile de valoare, astfel cum Curtea a calificat afirmaţiile denigratoare ale intimatului nu pot fi considerate necesare pentru conservarea dreptului la liberă exprimare a candidatului la alegerile locale, iar dacă restrângerea dreptului la liberă exprimare presupune cenzurarea judecăţilor de valoare privitoare la persoane, atunci aceasta este esenţialmente necesară pentru ocrotirea dreptului la viaţă privată, în sensul reglementat de art. 8 CEDO.

În motivarea soluţiei, chiar Curtea a reţinut faptul că "în plus, chiar dacă o declaraţie echivalează cu o judecată de valoare, aceasta trebuie sa se bazeze pe o baza faptica suficienta, în caz contrar fiind excesivă", în acest sens citând următoarele hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), pct. 76; De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, pct. 42; Oberschlick împotriva Austriei (nr. 2), pct. 33; Lindon, Otchahovsky - Laurens şi July împotriva Franţei (MC), pct. 55.

Ceea ce Curtea a reţinut ca fiind o bază faptică suficientă excede, fără dubiu, acestui standard, având în vedere principiile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a statuat în aprecierea existenţei unei baze factuale suficiente care, pe de-o parte să justifice o ingerinţă în viaţa persoanei de drept privat (art. 8 CEDO), iar pe de altă parte să nu se poată reţine ca fiind echitabilă ori chiar necesară o restrângere a libertăţii de exprimare (art. 10 CEDO).

În mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că în speţa pendinte baza faptică suficientă se referă la existenţa din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privinţa manifestării pe site-ul de socializare C., ca replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete şi, tot astfel, afirmaţiile candidatului B. au reprezentat o reacţie rapidă la o dezbatere televizată la care nu a participat şi în cadrul căreia a fost asociat în mod explicit cu persoane din lumea "interlopă" [...] .

Prin aceste considerente, instanţa de apel a eludat practica CEDO care statuează fără echivoc faptul că libertatea jurnalistică include şi posibilitatea de a recurge la anumită doză de exagerare sau chiar de provocare (cauza Pedersen şi Baadsgaard). În plus, nici Curţii şi nici instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz (cauza Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria x nr. x, şi Eerikainen şi alţii împotriva Finlandei, nr. 3514/02, pct. 65,10 februarie 2009). Or, prin aceste considerente, CEDO a stabilit că în ceea ce priveşte jurnalistul, libertatea de exprimare cunoaşte o doză mai mare de libertate, iar în persoana acestuia nu se pot reţine aspecte precum provocarea sau exagerarea, replica sub forma atacului la imaginea, reputaţia ori demnitatea jurnalistului neputând fi considerată o reacţie, cu atât mai puţin o "reacţie rapidă" sau o "manifestare rezonabilă" la dezbaterile conduse de un moderator TV.

Or, având în vedere toate cele anterior expuse, raportul dintre judecăţi de valoare şi baza faptică suficientă trebuie să cunoască cel puţin următorii parametrii. Astfel, nu este exclus ca judecăţile de valoare să impună necesitatea unui minim factual, mai ales în cauzele în care se pun în discuţie, în mod direct, persoane determinate, cu indicarea numelor şi funcţiilor acestora, în atare situaţie candidatul având obligaţia de a furniza o bază faptică suficientă, iar proba verităţii fiind absolut necesară. Astfel, în cauza Petrina c. României Curtea, analizând acuzaţiile făcute public la adresa reclamantului privind calitatea sa de colaborator al securităţii, a apreciat că, deşi admite că afirmaţiile în cauză ar fi considerate drept judecăţi de valoare, acestea erau lipsite de orice bază de fapt, neexistând niciun indiciu că reclamantul să fi lucrat în calitate de agent al securităţii [...].

Ingerinţa în libertatea de exprimare a intimatului este necesară într-o societate democratică, pentru cel puţin următoarele considerente, pe care instanţa de apel, în motivarea hotărârii sale, le-a ignorat vădit.

Astfel, potrivit art. 10 pct. 2 CEDO, "exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi pentru prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti." Aşadar, în măsura în care afirmaţiile referitoare la persoana individului încalcă onoarea, imaginea ori reputaţia acestuia, libertatea de exprimare poate cunoaşte restrângeri, acestea constituind măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia moralei, reputaţiei ori a drepturilor altuia.

Or, considerentele Curţii potrivit cărora sancţionarea intimatului şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului nepatrimonial suferit nu constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru apărarea reputaţiei, imaginii sau a onoarei reclamantului, deoarece "afirmaţiile candidatului B. au reprezentat o reacţie rapidă la o dezbatere electorala [...}"; "postarea candidatului nu a fost un atac neprovocat la adresa jurnalistului [...]";; "chiar dacă apelativele adresate jurnalistului pot fi percepute de acesta ca fiind jignitoare, respectiv ca o reacţie prea dură, ele au fost repede editate şi înlăturate, iar prin limbajul figurat folosit, candidatul a urmărit să se delimiteze rapid şi ferm se o serie de aspecte care, în opinia sa, i-ar fi putut afecta imaginea publica [...]" (hotărârea atacată) nu pot fi acceptate, iar socotirea unor astfel de motive ca fiind rezonabile pentru a face afirmaţii precum "jeg", "jegul", «ce este mai oribil în "presa" românească», ar anihila cu efect rapid şi permanent dreptul la imagine - drept al personalităţii.

Aşadar, o raportare corectă şi justă la ingerinţele stabilite de art. 10 paragraful 2 CEDO ar fi trebuit să urmeze, în principal, satisfacerea exigenţelor privind temeiul legal al acestora, scopul urmărit şi caracterul necesar într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte caracterul necesar al ingerinţei într-o societate democratică, adjectivul "necesar", în sensul art. 10 par. 2 din Convenţie, presupune existenţa unei «nevoi sociale imperioase» (cauza Papaianopol c. României, pct. 26). Or, nu se poate socoti faptul că nu reprezintă o nevoie socială imperioasă, cenzurarea exprimării unui potenţial viitor primar de sector, deci şef al administraţiei publice locale (actualmente primar al Sectorului 6), exprimare constând în alegaţii denigratoare, evidente insulte privind persoana reclamantului şi competenţele profesionale personale.

Dacă instanţele naţionale pot admite faptul ca nu reprezintă o nevoie socială imperioasă limitarea libertăţii de exprimare, în sensul sancţionării persoanei publice pentru maniera absolut nepotrivită în care a înţeles să răspundă, apelând la insulte şi informaţii denigratoare atât cu privire la persona reclamantului, cât şi cu privire la competenţele profesionale, în virtutea rolului exemplificativ al justiţiei, ar însemna că orice cetăţean (persoana publică sau nu/privat sau funcţionar public/înalt demnitar sau simplu cetăţean) ar putea afirma, în mod public, pe o pagină de largă popagare a informaţiilor insulte precum "jeg", "jegul" despre orice persoană (inclusiv, persoane cu notorietate, jurnalişti, magistraţi, avocaţi). Or, o astfel de concluzie, pe care Curtea în considerentele motivării sale a găsit-o potrivită pentru soluţionarea acestui litigiu, nu ar produce decât dezordine socială. Aşadar, în măsura în care o astfel de hotărâre judecătorească ar rămâne definitivă, ea va putea fi folosită drept exemplu pentru orice persoană care va înţelege că, indiferent de calitatea sa ori a celuilalt, va putea apela la insulte si denigrări ale personalităţii ca «o reacţie rapidă ori rezonabilă», chiar şi la dezbaterile asupra unui subiect de notorietate publică.

Un alt criteriu care trebuie avut în vedere în analiza necesităţii existenţei unei ingerinţe în libertatea de exprimare în sensul art. 10 par. 2 CEDO este buna-credinţă a celui care se manifestă în spaţiul public. În planul dreptul substanţial, buna-credinţă este prevăzută de art. 14 C. civ., potrivit căruia "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri."

Astfel, buna-credinţă a persoanei care se manifestă în spaţiul public trebuie avută în vedre pentru a putea distinge, pe plan subiectiv, între intenţia acesteia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni care interesează publicul şi cea privind doar calomnierea, insultarea sau discreditarea unei persoane.

Principiul bunei-credinţe rezidă în art. 10 par. 2 Conv. EDO care prevede că exercitarea libertăţii de exprimare cuprinde "îndatoriri şi responsabilităţi", iar potrivit art. 14 C. civ. executarea obligaţiilor (lato sensu) trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă. Pentru a se putea reţine buna - credinţă se are în vedre, printre altele, şi baza factuală a alegaţiilor, inexistentă în cauză.

Astfel, concluzia Curţii potrivit căreia, în cauza pendinte, baza faptică suficientă se referă la existenţa din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privinţa manifestării pe site-ul de socializare C., ca o replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete, este profund eronată, lipsită de conţinut, întreg materialul probator din prezenta cauză fiind unul incapabil pentru a se putea concluziona astfel, având în vedere toate cele anterior enunţate referitoare la inexistenţa în cauza dedusă judecăţii a unei baze faptice suficiente.

Or, interpretând în mod sistematic dispoziţiile privind buna-credinţă, relaţia dintre buna-credinţă şi baza factuală a alegaţiilor fiind aceea de tip întreg - conţinut, este evident faptul că, în speţa dedusă judecăţii baza faptică a alegaţiilor fiind inexistentă, intenţia intimatului fiind aceea de a proceda la insultarea şi discreditarea persoanei reclamantului, astfel încât buna-credinţă în libertatea de exprimare a intimatului nu poate fi reţinută, sancţionarea acestuia şi obligarea la repararea prejudiciului nepatrimonial suferit fiind necesare pentru eficientizarea, într-o societate democratică, a art. 8 CEDO.

În ceea ce priveşte raportul dintre art. 8 şi art. 10 din Convenţie, acesta relevă necesitatea ca autorităţile interne să asigure un just echilibru între, pe de-o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţie al persoanelor în cauză, care, ca element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie. Aceasta din urmă, poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a vieţii private, chiar şi în relaţiile dintre persoane (cauza Papaionapol c. României). Aşadar, Curtea de la Strasbourg a considerat că reputaţia unei persoane reprezintă parte din identitatea sa personală şi fizică, care priveşte o parte din viaţa sa, fiind protejabile inclusiv în cazul unei dezbateri publice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de-a lungul jurisprudenţei sale în materie, a stabilit şase criterii ce trebuie analizate în cazul punerii în balanţă a dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private, deci inclusiv a dreptului la onoare, demnitate, imagine, criterii ce au fost reiterate şi aplicate şi în cauza Tănăsoaica c. României, criterii care au făcut obiectul analizei instanţei de apel, în cadrul căreia instanţa a manifestat părtinire, stereotipuri, realizând astfel o analiză cu totul eronată, anihilând sub toate aspectele prevederile art. 8 din Convenţie.

Primul criteriu vizează contribuţia la o dezbatere de interes general - CEDO apreciază că, în măsura în care afirmaţiile sunt făcute în contextul dezbaterii unui subiect de inters general, balanţa ar trebui înclinată în favoarea libertăţii de exprimare. Or, în speţa pendinte, intimatul face afirmaţii denigratoare şi insulte la adresa reclamantului pe propria pagină de C., fără a acorda dreptul la replică, aceasta deşi, astfel cum şi Curtea a reţinut, intimatul a fost invitat să îşi exprime opinia faţă de subiectul supus dezbaterii în emisiunea de la 22.09.2020.

În repetate rânduri, Curtea în considerentele sale, califică în mod eronat emisiunea "Punctul culminant" ca fiind «o emisiune electorală», făcând astfel aplicarea greşită a unora dintre standardele jursiprudenţiale CEDO, în materie. Însă caracterul, uneori politic, al emisiunii "Punctul Culminant" nu trebuie confundat cu caracterul electoral.

Al doilea criteriu este reprezentat de notorietatea persoanei vizate de subiectul articolului - astfel cum şi Curtea a reţinut, reclamantul este un jurnalist cu notorietate în România, însă modalitatea în care a apreciat acest fapt este una vădit eronată, în repetate rânduri, făcând comparaţii între persoana sa şi cea a unui politician, demnitar ori chiar conducător, astfel încât reclamantul ar trebui să prezinte "un grad de toleranţă la critici mai ridicat decât în cazul simplelor persoane de drept privat" -în acest sens Curtea făcând trimitere la hotărârile pronunţate în cauzele Palomo Sanchez şi alţii împotriva Spaniei (MC), pct. 71, Eon contra Franţei, Otegi Mondragon contra Spaniei ori Durkan şi Birol contra Turciei.

Or, în prealabil, trebuie reţinut faptul că în speţa pendinte nu poate fi vorba despre "critici"', în sensul cauzei Eon contra Franţei, afirmaţiile precum "jeg" "jegul" "ce este mai oribil în presa românească" nu pot fi socotite, într-o societate democratică, drept critici, acestea fiind vădite insulte la persoana şi cariera subsemnatului.

Argumentul Curţii potrivit căruia "limitele criticilor admisibile sunt mult mai largi în raport cu o personalitate cunoscută, care se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent din partea publicului şi care, prin urmare, trebuie să dea dovada de o mai mare toleranţă faţă de critică şi chiar faţa de atacurile la persoană" nu poate sta la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, prin care o instanţă de judecată este chemată să repare, cu titlu definitiv, prejudiciul nepatrimonial/moral, suferit de o persoană, cetăţean într-o societate democratică.

De asemenea, se poate observa faptul că instanţa de apel, confundă personalitatea reclamantului, jurnalist cu notorietate în România, cu personalitatea anumitor conducători/demnitari, motivând soluţia pronunţată şi pe hotărârea din cauza Durkan şi Birol contra Turciei. Or, fără dubiu, că soluţia pronunţată în baza unui raţionament logico-juridic potrivit căruia, aşa cum în cauza de mai sus s-a dat întâietate de către Curtea de la Strasbourg, libertăţii de exprimare unui lider kurd în legătură cu un mesaj publicat de pagina de twitter, în care a afirmat la adresa preşedintelui D. «sales voleur Tayyip Erdogan», adică "hoţ murdar/jegos D." şi reclamantul ar trebui să suporte un nivel ridicat de critici, este în mod vădit eronată având în vedere că personalitatea reclamantului nu intră, sub nicio formă sau aspect, sub incidenţa reperelor jurisprudenţiale mai sus referite.

Cel de-al treilea criteriu face referire la comportamentul anterior al persoanei în cauză - referitor la acest criteriu, aşa cum şi Curtea a reţinut, intimatul-pârât a fost invitat să ia cuvântul în replică faţă de dezbaterile televizate de la acea dată, asemenea oricărei persoane care reprezintă subiectul unor astfel de dezbateri, însă acesta a refuzat această oportunitate, comportamentul reclamantului fiind unul corespunzător cu normele deontologice, concentrat pe acordarea dreptului la replică, nicidecum aşa cum a reţinut instanţa, în cauză să poată fi vorba despre un atac provocat la adresa candidatului.

Următorul criteriu este reprezentat de metoda de obţinerea a informaţiilor şi veridicitatea acestora - în cauză alegaţiile intimatului nu pot fi socotite mutatis mutandis drept «informaţii», lipsa de fundament şi caracterul neverosimil fiind evidente, date fiind toate cele mai sus expuse.

Un ultim criteriu vizează conţinutul, forma şi repercusiunile publicării şi gravitatea sancţiunii impuse. În ceea ce priveşte aceste aspecte, conţinutul şi forma publicării, sunt fără putinţă de tăgadă, rezumate la afirmaţii jignitoare, publicate sub forma unui mesaj pe o pagină de largă răspândire, fiind astfel destinate, în mod direct, unui public larg. Referitor la gravitatea sancţiunii impuse, recurentul-reclamant apreciază o satisfacţie proporţională şi echitabilă obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubriri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a propagării în spaţiul public a afirmaţiilor jignitoare şi denigratoare făcute de intimat.

Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că, în lipsa argumentelor bazate pe normele de drept material intern (art. 30 Constituţia României, art. 1349 şi următoarele C. civ., art. 72 şi următoarele, art. 252 şi următoarele acelaşi act normativ), soluţia pronunţată este una vădit eronată, instanţa de apel eludând în tot normele de drept material intern, inclusiv cele constituţionale, nefăcând astfel o analiză bazată pe raportul dintre normele de drept material intern şi cele statuate în reperele jurisprudenţiale CEDO.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (7 octombrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, instanţa rămânând în pronunţare, cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară faţă de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Rezultă, aşadar, din conţinutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate de lege. În măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancţionată cu nulitatea.

Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci şi expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispoziţiilor menţionate anterior.

Examinând cererea de recurs depusă de reclamantul A., Înalta Curte constată că aspectele evidenţiate, astfel cum au fost formulate, nu conţin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a unei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Memoriul de recurs prezintă, în mare măsură, susţineri cu caracter teoretic, general, ce fac trimitere la jurisprudenţa CEDO, la raportul dintre judecăţile de valoare şi baza faptică suficientă, respectiv la criteriile care trebuie avute în vedere în analiza necesităţii existenţei unei ingerinţe în libertatea de exprimare, aspecte care nu constituie motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac.

Deşi în cuprinsul criticilor de recurs recurentul îşi începe argumentaţia prin a invoca o greşită interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1373, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1381 C. civ., art. 30 din Constituţia României, în continuare, supune dezbaterii aspecte referitoare la modalitatea de administrare şi de interpretare în cauză a probatoriului de către instanţele fondului, fără a indica maniera efectivă în care aceste norme (doar enumerate) ar fi fost încălcate.

Exigenţele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege care să releve aspecte de nelegalitate raportat la situaţia de fapt definitiv stabilită în faţa instanţelor de fond, iar nu a uneia care să presupună o reinterpretare a probelor administrate şi o reevaluare a situaţiilor factuale derulate între părţi. Fac parte din această categorie, spre exemplu, susţinerile prin care recurentul contestă calificarea dată de instanţa de apel afirmaţiilor pârâtului drept simple judecăţi de valoare ori cele prin care a pretins că în mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că în speţă baza faptică suficientă se referă la existenţa din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privinţa manifestării pe site-ul de socializare C., ca replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete şi, tot astfel, faptul că afirmaţiile candidatului B. au reprezentat o reacţie rapidă la o dezbatere televizată la care nu a participat şi în cadrul căreia a fost asociat în mod explicit cu persoane din lumea "interlopă".

Or, instanţei de recurs nu îi este permis să verifice modul în care au fost analizate şi evaluate situaţia de fapt şi probele de către instanţa devolutivă, întrucât nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă, iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză.

Încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt. În cauză, recurentul nu a invocat şi nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la reaprecierea afirmaţiilor pârâtului, cu consecinţa recalificării lor, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii, aşa încât nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă.

În continuare, reiterând unele critici deduse judecăţii prin cererea de apel, critici ce au primit deja dezlegare judiciară în etapa procesuală anterioară, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat, atât standardele de practică jurisprudenţială conturate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin dispoziţiile art. 8 şi art. 10 din Convenţie, cât şi normele naţionale referitoare la viaţă privată şi libertatea de exprimare, reţinând greşit faptul că aserţiunile intimatului-pârât nu constituie temeiuri justificate pentru restrângerea dreptului la liberă exprimare.

Recurentul-reclamant a subliniat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că în speţă baza faptică suficientă se referă la existenţa din partea intimatului-pârât a unei justificări rezonabile în privinţa manifestării pe site-ul de socializare C., ca replică la o emisiune în care i se atribuiau fapte concrete şi, tot astfel, afirmaţiile sale au reprezentat o reacţie rapidă la o dezbatere televizată la care nu a participat şi în cadrul căreia a fost asociat în mod explicit cu persoane din lumea interlopă.

Înalta Curte observă că aspectele a căror evaluare o solicită recurentul-reclamant reprezintă în mod indubitabil elemente ale situaţiei de fapt, care se apreciază potrivit probelor administrate, aspecte ce nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate. Ceea ce recurentul solicită, în realitate, este reevaluarea pretinsei fapte ilicite. Or, reevaluarea situaţiei de fapt şi, eventual, stabilirea uneia noi, reprezintă un demers care este incompatibil cu judecata în recurs, instanţa de apel fiind suverană cu privire la aprecierea probatoriului pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt.

În exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs nu este competentă să reaprecieze situaţia de fapt şi este obligată să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului.

Recurentul nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat doar la a reproşa modalitatea în care au fost interpretate probele de către instanţa de apel, la a expune consideraţii generale şi la a reitera contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Această manieră de formulare a criticilor nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., partea nereuşind să formuleze veritabile critici de nelegalitate a dezlegărilor instanţei de apel de natură a forma obiectul analizei instanţei de recurs.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta etapă procesuală, circumscris strict aspectelor de nelegalitate pe baza situaţiei determinate de instanţele de fond, singurele care au competenţa de administrare şi evaluare a probatoriului, în timp ce, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs verifică doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cauza dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la onoare, demnitate, reputaţie şi la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) şi art. 73 din C. civ.) şi, respectiv, dreptul pârâtului la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâtul şi-a exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul acestuia la libertatea de exprimare.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtul, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care, contrar susţinerilor recurentului, le-a aplicat în mod legal situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

Astfel, examinând criteriile care se impune a fi avute în vedere pentru a se statua asupra păstrării unui just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 din Convenţie şi dreptul la reputaţie al reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie, instanţa de apel a stabilit, în mod judicios, faptul că afirmaţiile pârâtului reprezintă judecăţi de valoare, iar postarea nu a fost un atac neprovocat la adresa reclamantului şi nici nu a privit viaţa sa privată sau onoarea, ci a pus în discuţie exclusiv reputaţia profesională, ca o reacţie politică de indignare.

Prin cererea de recurs formulată, pretinzând că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aceste aspecte, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de calificarea dată de instanţă afirmaţiilor făcute la adresa sa. Astfel, se constată că recurentul-reclamant tinde a obţine, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru a justifica încălcarea normelor de drept substanţial şi a principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţei de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Instanţa de apel a stabilit, cu respectarea tuturor criteriilor de analiză, faptul că pârâtul nu a depăşit limitele criticii admisibile, dreptul la libera exprimare fiind exercitat în limitele sale interne, cu consecinţa stabilirii inexistenţei caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului.

Drept urmare, o reevaluare de către instanţa de recurs a acestor aspecte care au primit o dezlegare, conform considerentelor instanţei de apel, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exerciţiul dreptului la recurs.

Reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei şi oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în faţa curţii de apel presupun, astfel cum anterior s-a arătat, un control în temeinicie al judecăţilor înfăptuite în cauză, nepermis instanţei de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanţei de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nemulţumirile generale ale părţii faţă de soluţia pronunţată şi susţinerile legate de pretinse încălcări/aplicări eronate ale unor norme nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar.

Prin urmare, cum criticile recurentului-reclamant vizează, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o nouă dezlegare, respectiv a afirmaţiilor pârâtului, cu scopul de a le da acestora valenţa bazei factuale contrară reţinerii instanţei de apel, acestea nu sunt susceptibile de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

O atare atitudine procesuală nesocoteşte limitele în cadrul cărora are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect este determinat strict de cercetarea conformităţii cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept. Exigenţele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau doar invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege, în raport cu situaţia factuală reţinută.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Cum susţinerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, aşa cum deja s-a menţionat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând că în speţă nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condiţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1659A din 8 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2025.