State's appeal rejected and municipality's appeal partly upheld; accession claim remanded while adverse possession ruling for 392 m² plot stands.

Şedinţa publică din data de 29 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului I Bucureşti la data de 22 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 406 mp situat în Bucureşti, Verbinelor nr. 62, că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcţiei ridicate pe acest teren, să constate deschisă succesiunea şi vacanţa succesorală de pe urma lui C., decedat în anul 1999, cu ultimul domiciliu în Bucureşti.

În drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1846, art. 1847, art. 1850, art. 1854, art. 1890 şi art. 492 C. civ. şi 963 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 22618 din 13 decembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus, în temeiul art. 95 pct. 1 C. proc. civ., declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti, la data de 10 ianuarie 2017, sub nr. x/2017.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 902 din 02 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, astfel cum a fost precizată, a constatat că reclamanţii au dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 392 mp, situat în Bucureşti, str. x, sector l, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert D., raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate, prin accesiune, asupra construcţiei ridicate pe terenul în suprafaţă de 392 mp, situat în Bucureşti, str. x, sector l, obligând pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar la plata către reclamanţi a sumei de 5.084,79 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 820 din 24 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 902 din 02.05.2019 pronunţate în dosar nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 902/02.05.2019 au declarat apel reclamantele A. şi B., la data de 07 august 2020, precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, la data de 10 august 2020. La data de 05 mai 2022 reclamantele au formulat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 820/24.05.2021, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 26 mai 2022.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1273A din 20 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 902/02.05.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

S-a admis apelul declarat de apelantele-reclamante A. şi B. împotriva sentinţelor civile nr. 902/02.05.2019 şi nr. 820/24.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General. A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 820/24.05.2021 şi în parte sentinţa civilă nr. 902/02.05.2019, astfel: a fost admisă cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantele A. şi B. şi s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 902/02.05.2019 în sensul că: s-a constatat deschisă succesiunea defunctului C. la data de 09.02.1999 şi s-a constatat vacanţa succesorală de pe urma acestui defunct; s-a constatat că reclamantele au dobândit prin accesiune imobiliară artificială dreptul de proprietate asupra construcţiilor situate în Bucureşti, strada x nr. 62, sector 1 identificate prin raportul de expertiză în specialitatea construcţii, efectuat de expert E.. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 902/02.05.2019.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 09 aprilie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

I.4.1. Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a susţinut că decizia recurată este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de obiectul acţiunii, succesiune, în sensul că Ministerul Finanţelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român.

Citează prevederile art. 680 C. civ. potrivit cărora, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, precum şi prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului potrivit cărora, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii şi sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale.

Astfel, opinează că în speţă nu poate fi justificată calitatea Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român, motiv pentru care solicită admiterea acestui motiv de recurs şi respingerea acţiunii.

Reiterează excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea succesiunii vacante, având în vedere art. 680 C. civ., art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială.

Simplul fapt că succesiunea unei persoane nu a fost dezbătută nu echivalează automat, din punct de vedere juridic, cu faptul că această succesiune este vacantă, de vreme ce, în virtutea legii, această stare de fapt se constată printr-un certificat de vacanţă succesorală, care, într-adevăr, nu are efect constitutiv, ci numai declarativ, cu consecinţa că statul ar dobândi moştenirea chiar de la data deschiderii succesiunii defunctului.

Cu alte cuvinte, deşi Statul ar dobândi moştenirea, ope legis, de la deschiderea succesiunii defunctului C., pentru a se produce un asemenea efect este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanţă succesorală de către notarul public în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa oricăror moştenitori legali sau testamentari.

O soluţie contrară ar duce la consecinţe inadmisibile, respectiv s-ar accepta, pe cale de consecinţă, ideea că, în acele situaţii în care nu a fost dezbătută succesiunea defunctului din diverse motive, automat statul este moştenitor, procedura constatării vacanţei succesorale de către notar devenind inutilă, această reglementare legală rămânând fără aplicabilitate practică şi fără conţinut.

Solicită să se aibă în vedere că Legea nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea şi declararea vacanţei succesorale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.4.2. Recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul Municipiul Bucureşti prin Primar General consideră că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 1845, art. 1847, art. 1849 şi art. 1864 C. civ. de la 1864, precum şi de art. 26 din Legea nr. 18/1991, instanţa reţinând în mod eronat că, întrucât defunctul C. a decedat în anul 1999 fără moştenitori, în speţă ar fi incident art. 26 din Legea nr. 18/1991, Municipiul Bucureşti având astfel calitatea de proprietar nediligent, neglijent cu privire la terenul în litigiu şi implicit legitimare procesuală pasivă (calitate procesuală pasivă).

În mod concret, la momentul apariţiei Legii nr. 18/1991, terenul litigios nu a aparţinut unei persoane care a decedat fără moştenitori, decesul defunctului C. survenind la data de 09.02.1999, adică la opt ani după apariţia legii, iar dacă terenul în litigiu ar fi aparţinut anterior defunctului C. şi acesta ar fi decedat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 atunci ar fi fost incident art. 26 din acest act normativ.

Prin urmare, atât timp cât, la momentul apariţiei Legii nr. 18/1991, terenul în litigiu situat în intravilanul localităţii nu a aparţinut unei persoane care a decedat fără moştenitori, pentru a trece în proprietatea Municipiului Bucureşti, apreciază că soluţia instanţei de apel, cu privire la criticile formulate cu privire la hotărârea instanţei de fond pe primul capăt de cerere, a fost dată cu aplicarea greşită a normei de drept material, reprezentată de art. 26 din Legea nr. 18/1991, acest text de lege nefiind incident în prezentul litigiu.

De asemenea, instanţa de apel a constatat în mod greşit că în speţă ar fi fost întrunite condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ. de la 1864, respectiv o posesie neechivocă, continuă, publică, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar, prin raportare la actul încheiat de autorul F. cu C., precum şi la deschiderea rolului fiscal, în ceea ce priveşte construcţia edificată în anul 1969, în speţă nefiind întrunite în mod categoric condiţiile cumulative prevăzute de acest text de lege, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1847 C. civ. de la 1864, precum şi art. 1845, art. 1849 şi art. 1864.

Cu privire la hotărârea instanţei de apel, pe capătul de cerere vizând accesiunea imobiliară, arată că se reţine în considerente că autorul F. ar fi edificat în anul 1969 o construcţie pe care a şi declarat-o la organele fiscale ale vremii, edificiul respectiv având la acel moment o suprafaţă construită desfăşurată de 291,20 mp, iar în prezent pe teren există două construcţii, respectiv o locuinţă în suprafaţă utilă de 137,20 mp şi un garaj de 19,85 mp, fiind evident că locuinţa din anul 1969 în suprafaţă de 291 mp, suprafaţă construită desfăşurată, nu este una şi aceeaşi cu actuala locuinţă în suprafaţă utilă de 137,20 mp, despre garaj nefăcându-se nicio menţiune în considerente, când a fost construit, dacă există înscrisuri care pot atesta momentul (perioada) edificării lui, singura menţiune fiind în sensul "Curtea constată că edificiile datează din anul 1969". În aceste condiţii, motivarea instanţei de apel este dată nu numai cu aplicarea greşită a Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, dar şi contradictorie, în speţă fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-reclamante A. şi B. au formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză prin care au solicitat respingerea acestora ca nefondate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, intimatele-reclamante susţin că această parte nu atacat încheierea din 14 aprilie 2017 a Tribunalului Bucureşti, prin care au fost respinse excepţiile lipsei calităţii de reprezentant şi inadmisibilităţii acţiunii, astfel încât soluţia dată acestora nu poate fi criticată direct în recurs.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, intimatele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a constatat în mod corect că în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 18/1991 coroborat cu art. 1845 C. civ. de la 1864, Municipiul Bucureşti are calitatea de moştenitor şi calitate procesuală pasivă.

De asemenea, din analiza întregului material probator, a cadrului legislativ în materie, precum şi a Deciziei nr. 4/16.01.2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a concluzionat în mod temeinic că poate interveni prescripţia achizitivă, posesia fiind una continuă, publică, neechivocă, netulburată şi exercitată sub nume de proprietar.

Referitor la accesiunea imobiliară, intimatele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a reţinut efectul declarativ al constatării dreptului de proprietate asupra terenului ca efect al uzucapiunii şi a apreciat că prima instanţă trebuia să facă aplicarea art. 492 C. civ. de la 1864. Aşadar, criticile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, având în vedere că instanţa de apel a apreciat în mod corect probele, respectiv concluzia expertului E. care a identificat pe teren două construcţii, analizând şi legalitatea şi aplicabilitatea legii civile şi a Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

I.6. Procedura de filtru derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 1273A din 20 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatele-reclamante B. şi A., stabilind termen de judecată la data de 08 aprilie 2025, ora 09:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Circumstanţele litigiului relevante pentru soluţionarea recursurilor de faţă, astfel cum au fost reţinute, în esenţă, de instanţele de fond şi apel, sunt următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar constă în cererea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primar General, pentru a se constata că reclamantele au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 406 mp situat în Bucureşti, str. x, că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcţiei ridicate pe acest teren, precum şi pentru constatarea vacanţei succesorale de pe urma lui C., decedat în anul 1999.

Prin întâmpinarea formulată în faza judecăţii în primă instanţă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că potrivit art. 680 din C. civ., în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, menţionând, totodată, că art. 85 din Legea nr. 36/1995 prevede o procedură specială privind constatarea vacanţei succesorale, la iniţiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, procedură ce se finalizează cu eliberarea certificatului de vacanţă succesorală de către notarul public.

Pârâtul a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român, susţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice judeţene, astfel că în cazul de faţă Statul Român nu este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ci prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

De asemenea, pârâtul a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanţelor, motivat de faptul că reclamantele nu au făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului situat în Bucureşti este Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nejustificând astfel calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2017, prima instanţă a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate prin întâmpinare de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamantele au dobândit, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 392 mp, situat în Bucureşti, str. x, şi a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a dobândirii de către reclamante a dreptului de proprietate, prin accesiune, asupra construcţiei ridicate pe acest teren.

Împotriva sentinţei civile nr. 902/02.05.2019 au declarat apel reclamantele A. şi B., la data de 07 august 2020, precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, la data de 10 august 2020. La data de 05 mai 2022 reclamantele au formulat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 820/24.05.2021.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Procedând în continuare la analizarea recursurilor declarate de pârâţi, Înalta Curte reţine următoarele:

II.1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Invocând drept motiv de recurs cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că decizia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea greşită a legii.

Astfel, printr-o primă critică, recurentul-pârât susţine lipsa calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român în acţiunile având ca obiect constatarea vacanţei succesorale, argumentat de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate potrivit legii în proprietatea privată a statului, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii, iar nu Ministerul Finanţelor.

Printr-o a doua critică, recurentul-pârât reiterează excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea vacanţei succesorale, motivat de faptul că dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială instituie o procedură specială privind constatarea vacanţei succesorale, în sensul că notarul public constată vacantă succesiune la iniţiativa reprezentantului statului, după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, procedură ce se finalizează cu eliberarea certificatului de vacanţă succesorală.

Cu titlu preliminar, este de observat că dezvoltarea criticilor arătate, care privesc soluţia instanţei asupra unor excepţii procesuale, implică modul în care instanţa a interpretat şi aplicat norme de drept procesual atunci când a respins respectivele excepţii. În consecinţă, aceste critici se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În privinţa acestor critici se constată însă că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care stabilesc că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşadar, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă.

Soluţia expusă este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, întrucât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel întrucât numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie. În ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită prin exercitarea căii extraordinare de atac, contrar dispoziţiilor exprese ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

În cauză, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a lipsei calităţii de reprezentant, care formează obiectul criticilor recurentului pârât, au fost soluţionate de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 14 aprilie 2017, primind o soluţie de respingere, respectivele excepţii fiind invocate de acest pârât prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, aşa cum s-a arătat supra, cu ocazia expunerii circumstanţelor esenţiale ale cauzei.

Fiind respinse ca neîntemeiate de prima instanţă a fondului, aceste excepţii nu ar fi putut fi invocate de către pârât în apel de pe poziţia de intimat, chiar dacă sunt excepţii de ordine publică, ci doar prin exercitarea căii de atac a apelului şi formularea unor critici împotriva soluţiei date de prima instanţă prin încheierea interlocutorie din 14 aprilie 2017.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu a promovat însă apel împotriva acestei încheieri, ci a înţeles să reitereze excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român, precum şi excepţia indmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea vacanţei succesorale în prezenta cale de atac.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, pe calea căreia pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele prevăzute de alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi însă primite de instanţa de recurs, astfel cum se statuează în alin. (2) al aceluiaşi text de lege, expus mai sus, decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că, dacă recurentul-pârât voia să-şi conserve inclusiv în recurs dreptul de critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă, trebuia să formuleze criticile referitoare la soluţia pronunţată asupra excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român prin formularea căii de atac a apelului, ocazionând aşadar un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămânea fără succes putea reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

În concluzie, întrucât judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă, iar în speţă criticile invocate în cadrul acestui recurs nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, ele nu pot fi examinate în calea de atac extraordinară a recursului.

În consecinţă, faţă de caracterul extraordinar al prezentei căi de atac şi de prevederile explicite ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât nu mai poate contesta direct în recurs modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor respective, câtă vreme aceste critici nu au fost formulate printr-un apel promovat împotriva încheierii prin care acestea au fost soluţionate, consecinţa fiind că respectiva soluţie a intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Este de observat că situaţia expusă nu conduce la inadmisibilitatea căii de atac, astfel cum au considerat intimatele reclamante, întrucât legea nu interzice exercitarea acesteia în prezenta speţă, însă criticile formulate de recurentul pârât nu pot fi primite, faţă de considerentele arătate.

Prin urmare, constatând că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile invocate omisso medio fără a fi deduse cenzurii instanţei în apel conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ. neputând fi examinate direct în recurs, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General a susţinut, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 26 din Legea nr. 18/1991, precum şi de art. 1845, art. 1847, art. 1849, art. 1864 C. civ. de la 1864.

Astfel, o primă critică subsumată acestui motiv de casare supune controlului de legalitate modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în cauza având ca obiect uzucapiunea de lungă durată cu referire la imobilul în litigiu, susţinând că eronat a reţinut instanţa de apel că ar fi incident art. 26 din Legea nr. 18/1991, întrucât defunctul C. a decedat în anul 1999 fără moştenitori, Municipiul Bucureşti neavând calitate de proprietar nediligent, neglijent cu privire la teren şi implicit calitate procesuală pasivă. În opinia recurentului-pârât, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 18/1991, întrucât acest text de lege reglementează stabilirea situaţiei juridice a terenurilor la data intrării în vigoare a acestei legi.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-pârât şi-a întemeiat această critică doar pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la aspectele concrete de nelegalitate invocate prin care a susţinut, în esenţă, greşita apreciere asupra legitimării sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greşite a prevederilor art. 26 din Legea nr. 18/1991, aceasta se impune a fi analizată şi din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (care vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), întrucât este necesară verificarea unor aspecte de drept procesual, şi anume, stabilirea corectă a identităţii dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios.

Astfel, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cea care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, fiind vorba despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existenţa însăşi a acestuia.

În acest sens, sub aspectul calităţii procesuale pasive, sunt incidente dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea de părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Din interpretarea acestui text legal, rezultă că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii; în ipoteza moştenirii vacante, în reglementarea C. civ. din 1864, legitimarea procesuală pasivă se raportează exclusiv la acea vocaţie a statului de a dobândi moştenirile vacante, în absenţa moştenitorilor legali sau testamentari; în ipoteza uzucapiunii, legitimarea procesuală pasivă se raportează la regimul juridic al imobilului atunci când proprietarul acestuia a decedat fără moştenitori iar succesiunea este vacantă.

Aşadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

În speţa pendinte, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond şi care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reţine că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune privind recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantelor ca fiind dobândit prin prescripţia achizitivă, cu privire la un teren pe care acestea îl deţin în fapt de la un moment care le legitimează să invoce uzucapiunea de lungă durată şi privitor la care nu s-a identificat un alt proprietar; prin acelaşi demers, reclamantele au solicitat să se constate că au dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcţiei ridicate pe terenul în discuţie, precum şi să se constate deschisă succesiunea şi vacanţa succesorală de pe urma lui C., decedat în anul 1999. Cu privire la aceste din urmă capete de cerere (constatarea deschiderii succesiunii şi a vacanţei succesorale) nu au fost formulate critici eficiente în această cale de atac, aspectele învederate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor în acest sens fiind invocate omisso medio, astfel cum s-a arătat supra.

Înalta Curte reţine că, pentru a opera uzucapiunea, este necesară îndeplinirea condiţiilor ce rezultă din dispoziţiile art. 1847 şi din cele ale art. 1890 din C. civ. din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (care trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar) şi la durata de 30 de ani a posesiei exercitate.

Din interpretarea acestor norme de drept material rezultă că, în plan procesual, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces, prescripţia achizitivă trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, faţă de proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Ca urmare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care îşi dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acţiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului.

În situaţia în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar sau atunci când acesta a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţii administrativ-teritoriale în a cărei circumscripţie se află situat imobilul, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

Chiar şi în astfel de cazuri, nu se poate vorbi de existenţa unei reguli generale privitoare la calitatea procesuală pasivă care ar aparţine, în toate cazurile, unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află imobilul, aprecierea asupra acesteia urmând a fi efectuată de instanţa de judecată, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe deduse judecăţii.

Astfel, aplicarea dispoziţiile art. 1845 şi art. 1847 din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale art. 36 din noul C. proc. civ., la speţa dedusă judecăţii impune realizarea unei analize de conţinut, raportat la situaţia concretă a imobilului ce face obiectul cauzei, în corelare cu prevederile cuprinse în art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 18 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998 şi art. 477, art. 646 şi art. 680 din C. civ. de la 1864.

În cauză, probele administrate au condus instanţa de apel la concluzia că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă, conform art. 724 C. civ. de la 1864, în cauză nefiind identificaţi moştenitori legali sau testamentari ai acestui defunct care să fi cules moştenirea pe care acesta a lăsat-o, context în care instanţa a făcut aplicarea prevederilor art. 680 C. civ. de la 1864, conform cărora în lipsă de moştenitori legali sau testamentari bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.

Coroborând faptul că defunctul C. a decedat fără moştenitori cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 18/1991 şi cu cele ale art. 1845 C. civ. de la 1864, instanţa de apel a apreciat că Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în acţiunea ce i s-a opus privind constatarea dobândirii de către reclamante a dreptului de proprietate asupra terenului în temeiul prescripţiei achizitive, respectiv în temeiul accesiunii asupra construcţiilor edificate pe teren.

Raportat la aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel, ce nu pot face obiect de analiză în recurs şi, deci, nu pot fi reapreciate şi schimbate, Înalta Curte reţine că în mod corect a concluzionat prima instanţă de control judiciar cu privire la calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Astfel, instanţa de recurs constată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că se justifică legitimarea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul în baza dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 18/1991, text de lege care, la momentul intrării în vigoare a legii (era numerotat 25) şi anterior modificării aduse prin Legea nr. 158/2010, avea următoarea formă "Terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor (...)".

Ulterior modificării aduse prin Legea nr. 158/2010, textul acestuia prevedea că "Terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale, de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori, trec în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public (...)".

În cauză, data deschiderii succesiunii defunctului C., 9 februarie 1999, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel, este ulterioară apariţiei Legii nr. 18/1991 şi anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 158/2010.

Mai reţine Înalta Curte că transferul dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale pentru terenurile intravilane care se aflau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, în proprietatea statului, este prevăzut de dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora "(1) Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26".

Aşadar, cu începere de la data intrării în vigoare a Legii nr. 158/2010, 22 iulie 2010, menţinerea, după această dată, a trimiterii din art. 36 alin. (1) echivalează cu aplicarea în continuare a regimului juridic prevăzut de art. 26 din Legea nr. 18/1991, dar în forma modificată.

Prin Decizia nr. 22/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 24 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 18/1991 au fost abrogate prin intrarea în vigoare a art. 1138 din C. civ., în ceea ce priveşte regimul juridic al terenurilor din intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori".

Norma din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se referă doar la imobile determinate (terenurile din intravilanul localităţilor). Evident, efectul arătat se produce numai cu privire la moştenirile deschise după intrarea în vigoare a C. civ., respectiv după 1 octombrie 2011, astfel cum prevede expres art. 55 din Legea nr. 71/2011.

Pentru moştenirile deschise anterior acestei date, art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, în forma modificată prin Legea nr. 158/2010, continuă să îşi producă efectele, în virtutea principiului "tempus regit actum", dat fiind că legea nouă nu se poate aplica retroactiv, după cum dispune art. 6 alin. (1) din C. civ., iar C. civ. se aplică doar "actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 6 alin. (5) din C. civ.

Din această perspectivă, în jurisprudenţa consolidată a instanţelor, este admis faptul că regimul juridic al imobilului determină calitatea procesuală pasivă, atunci când nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existenţa unui drept de proprietate asupra terenului sau atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moştenitori, iar succesiunea este vacantă.

Aceste aspecte au fost reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 24/2017, cu ocazia examinării sesizării formulate de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, următoarele considerente relevante ale acestei decizii fiind aplicabile şi în cauza de faţă:

"86. Din examenul jurisprudenţial al hotărârilor selectate de curţile de apel rezultă că, în proporţie considerabilă, opinia majoritară a instanţelor este în sensul că atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, se consideră că nemişcătorul aparţine domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă.

87. Ca atare, în majoritatea speţelor examinate s-a decis că în condiţiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existenţa unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleaşi condiţii ca şi atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moştenitori, iar succesiunea este vacantă.

88. Au fost invocate, în acest sens, prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moştenitori, precum şi cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială".

Printr-o a doua critică, recurentul-pârât a contestat întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1847 C. civ. de la 1864, apreciind că instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii legale, precum şi pe cele ale art. 1845, art. 1849 şi art. 1864 din acelaşi Cod.

Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a făcut o trimitere formală la textele de lege a căror aplicare o consideră greşită, necontestând raţionamentul logico-juridic în cadrul căruia instanţa de apel a constatat că sunt întrunite cumulativ condiţiile uzucapiunii.

În acest sens, se observă că recurentul-pârât susţine doar că nu sunt întrunite "în mod categoric" condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ. de la 1864, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu aplicarea greşită a acestor dispoziţii, precum şi ale art. 1845, art. 1849 şi art. 1864 C. civ. de la 1864.

Or, această susţinere nu poate conduce instanţa de recurs la examinarea corectei aplicări a respectivelor dispoziţii legale, în lipsa unei critici prin care să se arate în mod concret care a fost greşeala săvârşită de instanţa de apel în aplicarea normelor de drept material indicate, ci tinde la reevaluarea probatoriului administrat, ce a îndreptăţit instanţa de apel să reţină întrunirea cumulativă a condiţiilor uzucapiunii. O astfel de critică este incompatibilă cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, natură consacrată în mod expres prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează modul de soluţionare a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiei edificate pe teren, recurentul-pârât susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit în cauză Decizia nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Înalta Curte constată că această critică este fondată, având în vedere cele ce succed:

Prin demersul dedus judecăţii, reclamantele au solicitat să se constate şi dobândirea prin accesiune imobiliară a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul cu privire la care au pretins dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani.

Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se observă că recurentul-pârât nu indică în concret aspectele contradictorii din raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, astfel că indicarea formală a motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără o expunere a unor argumente concrete din care să reiasă pretinsele motive contradictorii ale primei instanţe de control judiciar nu constituie un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi supus controlului instanţei de recurs.

Susţinerea recurentului-pârât în sensul că s-a reţinut în considerente că autorul F. ar fi edificat în anul 1969 o construcţie pe care a şi declarat-o la organele fiscale ale vremii, edificiul respectiv având la acel moment o suprafaţă construită desfăşurată de 291,20 mp, iar în prezent pe teren există două construcţii, respectiv o locuinţă în suprafaţă utilă de 137,20 mp şi un garaj de 19,85 mp, ceea ce ar determina, în opinia recurentului, concluzia că locuinţa din anul 1969 în suprafaţă de 291 mp suprafaţă construită desfăşurată nu este una şi aceeaşi cu actuala locuinţă în suprafaţă utilă de 137,20 mp, nu relevă existenţa unor motive contradictorii, ci aduce în discuţie situaţia de fapt a speţei, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce nu poate forma obiect de analiză în coordonatele recursului.

O eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

Cu privire la acest capăt de cerere, plecând de la constatarea că respectivele construcţii datează din anul 1969, instanţa de apel a apreciat că statuările instanţei supreme din cadrul considerentelor Deciziei nr. 13/2019 pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii se impun doar în ce priveşte construcţiile edificate după data de 1 august 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991.

Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 13/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, chemată fiind să interpreteze, în vederea aplicării unitare, prevederile art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Prin raţionamentul expus în cuprinsul paragrafului 91 al deciziei menţionate s-a statuat:

"Aceste consideraţii sunt valabile numai cu privire la construcţiile edificate după data de 1 august 2001, deoarece, prin excepţie de la regula prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, privind înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor numai în cazul în care acestea sunt autorizate, alin. (2) al aceluiaşi articol permite, pentru construcţiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, să se intabuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale."

Astfel, prin precizarea privind valabilitatea consideraţiilor deciziei numai cu privire la construcţiile edificate după data de 1 august 2001, instanţa supremă a înţeles să sublinieze regimul juridic diferit al acestora, explicând această diferenţiere prin modul de aplicare a art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Aşadar, având în vedere statuările instanţei supreme mai sus expuse, se constată că, pentru construcţiile edificate anterior datei de 1 august 2001 sunt pe deplin incidente prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, care permite, pentru construcţiile realizate înainte de 1 august 2001 intabularea dreptului de proprietate în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale.

În alţi termeni, neîndeplinirea obligaţiei fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială se află situată construcţia şi lipsa documentaţiei cadastrale constituie impedimente la intabulare.

Or, aceste impedimente ar fi eludate în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de admitere a cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei, deoarece proprietarul poate solicita intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiei direct în temeiul hotărârii, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 potrivit căruia "Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor, încheiate de un notar public în funcţie în România, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă sau pe baza unui act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil".

În cauza pendinte, instanţa de apel a apreciat că, pentru construcţiile ce fac obiectul acestui litigiu, edificate anterior datei de 1 august 2001, absenţa titlului dreptului de proprietate le îndreptăţesc pe titularele construcţiilor să solicite valorificarea pe cale judiciară a prezumţiei de proprietate instituite în favoarea lor de art. 492 C. civ., întabularea în cartea funciară pe baza certificatului de atestare fiscală eliberat de organele fiscale nefiind constitutivă de drepturi, aspect ce rezultă din art. 56 din Legea nr. 71/2011.

Or, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială nu este reglementată ca o opţiune a constructorului în raport cu legea specială care reglementează autorizarea construcţiilor.

Învestită fiind cu soluţionarea criticii vizând problema incidenţei Deciziei nr. 13/03.06.2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de apel avea îndatorirea de a stabili, în baza probelor administrate în cauză, regimul juridic aplicabil construcţiilor edificate pe terenul în legătură cu care s-a constatat intervenirea uzucapiunii de lungă durată în favoarea reclamantelor, în raport cu momentul edificării acestora, având în vedere statuările expuse în decizia menţionată. Consecutiv stabilirii regimului juridic aplicabil construcţiilor se impunea analizarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea sau, dimpotrivă, respingerea capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra acestora ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale.

Astfel, aplicarea prezumţiei de proprietate asupra construcţiei, instituită de art. 492 C. civ. de la 1864, în favoarea reclamantelor, având drept consecinţă admiterea capătului cerere privind accesiunea imobiliară, trebuie realizată în coordonatele arătate, situaţia expusă conducând la incidenţa cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a admite recursul formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General în limitele arătate în cele ce preced, a casa în parte decizia recurată şi a trimite spre rejudecare la aceeaşi curte de apel cererea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară. În rejudecare, instanţa de apel va analiza cererea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară cu respectarea dezlegărilor expuse în prezenta decizie, precum şi a principiilor rezultate din paragraful nr. 91 al Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1273A din 20 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva deciziei nr. 1273A din 20 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia şi trimite spre rejudecare la aceeaşi curte de apel cererea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 aprilie 2025.