Tort damages claim quashed and remanded; special litigation-cost regime applies over general tort law

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă la data de 28.08.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual Insolvenţă B., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în temeiul art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1357 şi art. 1373 C. civ., art. 1381 şi urm. C. civ., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 8.513.594,25 RON reprezentând despăgubiri materiale pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea şi punerea în executare a actelor administrativ fiscale reprezentate de Decizia de impunere nr. x/26.10.2017, Decizia nr. 487/13.11.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, Decizia nr. 487/13.11.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare, Decizia nr. 2757/17.04.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere şi Decizia nr. 553/18.01.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare, Decizia de impunere nr. x/28.01.2019, Decizia nr. 3178/26.02.2019 referitoare la referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere (aferente impozitului pe profit), Decizia nr. 3178/26.02.2019 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere (aferente TVA), Decizia nr. 3178/26.02.2019 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi nedeclarare (aferente impozitului pe profit) şi Decizia nr. 3178/26.02.2019 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare (aferente TVA) precum şi prin consecinţele acestora asupra activităţii economice a Societăţii, şi intrării în procedura de insolvenţă; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 141/15.02.2023, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 222 din 18 iunie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A. împotriva încheierilor din data de 20.01.2022, 15.09.2022 şi a sentinţei nr. 141/15.02.2023, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.

A schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. SA

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.198.597 RON reprezentând despăgubiri materiale.

A obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 43.386 RON (taxă de timbru fond şi apel, onorariu de expert).

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 222 din 18 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta precizează că prezentul dosar are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei pârâte pentru fapte ilicite ce au constat în prejudicierea societăţii în perioada 2017-2020, prin emiterea unor acte de impunere nelegale (constatate ca atare de organul de soluţionare în procedura de soluţionare a contestaţiilor fiscale), a unor acte de executare şi a unor măsuri asigurătorii ce au determinat perturbarea activităţii societăţii şi în final, intrarea în insolvenţă, la data de 28.12.2018, procedură care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018

Acţiunea în răspundere delictuală a fost întemeiată pe dreptul civil comun, mai precis pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1373 şi art. 1381 din C. civ.

În esenţă, intimata a efectuat în cursul anului 2017 o inspecţie fiscală, în urma căreia, a emis, în perioada octombrie - noiembrie 2017 acte de impunere ce au stabilit în sarcina Societăţii o creanţă fiscală totală în valoare de 10.923.501 RON. Actele de impunere au fost desfiinţate în parte, în august 2018, de organul de soluţionare care a dispus reverificarea parţială, iar în urma reverificării, intimata a emis noi acte de impunere prin care a stabilit în sarcina societăţii o impunere şi mai mare, în valoare totală de 11.732.647 RON. Aceste acte de impunere au fost anulate în integralitate de organul de soluţionare în noiembrie 2019.

Intimata a fost deosebit de agresivă în acţiunile de executare silită a creanţelor constatate între timp ca nelegale, cauzând o dereglare majoră a activităţii societăţii ce a condus la o stare de insolvenţă în patrimoniul Societăţii şi a făcut inevitabilă declanşarea procedurii de insolvenţă, cu un an înainte de anularea integrală a creanţei fiscale în discuţie.

Deşi a reţinut în mod corect îndeplinirea în cauză a condiţiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat în mod netemeinic şi nelegal că prejudiciul cauzat societăţii ar fi în cuantum de 2.198.597 RON, deşi raportul de expertiză administrat în cauză a determinat un cuantum diferit al prejudiciului.

În ce priveşte respingerea apelului societăţii privind încheierile de şedinţă din data de 20.01.2022, respectiv 15.09.2022, e invocată incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Se arată că societatea reclamantă a solicitat, iar prima instanţă a încuviinţat prin încheiere interlocutorie, la termenul de judecată din 23.09.2021, proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluare întreprinderi.

Cu toate acestea, la termenul din 20.01.2022, instanţa de fond a înlocuit expertul desemnat iniţial, numind un expert în specialitatea contabilitate în vederea efectuării expertizei deja încuviinţate într-un alt domeniu.

În atare context, la 23.06.2022, reclamanta a depus cerere de anulare a raportului de expertiză şi efectuarea unui nou raport de expertiză, de către un alt expert, cu specialitatea evaluare întreprindere, în temeiul dispoziţiilor art. 338 din C. proc. civ., motivând că s-au încălcat atât dispoziţiile interlocutorii ale instanţei de fond din încheierea de încuviinţare a probei cu expertiza, cât şi dispoziţiile art. 7 din O.G. nr. 65/1994 şi art. 2 din O.G. nr. 24/2011.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.09.2022, prima instanţă a respins cererea de anulare a raportului de expertiză şi refacerea expertizei de un alt expert care să deţină specialitatea evaluare întreprinderi, aşa cum fusese încuviinţată.

Raportat la cele de mai sus, instanţa de apel a reţinut prin decizia recurată că "fiind vorba de o nulitate relativă, neinvocată în termenul stabilit de prevederile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., reclamanta era decăzută din dreptul de a o invoca, astfel că în mod corect prima instanţă, prin încheierea din data de 15.09.2022, a respins cererea reclamantei de anulare a raportului de expertiză, înregistrată la data de 23.06.2022, neputându-se reţine astfel criticile care vizează cele două încheieri de şedinţă".

Or, decizia instanţei de apel este criticabilă din două perspective. Pe de o parte, prevederile art. 7 din O.G. nr. 65/1994 şi art. 2 din O.G. nr. 24/2011 sunt norme imperative, nefiind posibilă derogarea de la acestea, astfel încât efectuarea expertizei cu încălcarea unor dispoziţii exprese imperative nu se poate sancţiona decât cu nulitatea absolută.

Pe de altă parte, cererea societăţii de anulare a raportului de expertiză, numirea unui expert în specialitatea evaluare întreprinderi şi refacerea raportului de expertiză a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 338 din C. proc. civ., de care instanţa de apel nu a ţinut cont şi nici nu a motivat, în niciun mod, înlăturarea temeiului de drept evocat în mod expres în susţinerea cererii de anulare şi refacere a raportului de expertiză; art. 338 permite refacerea raportului de expertiză pentru "motive temeinice", fără a condiţiona aplicabilitatea acesteia de incidenţa vreunei cauze de nulitate. Dispoziţiile art. 338 din C. proc. civ. reglementează posibilitatea de a formula cererea de refacere a raportului de expertiză "la primul termen după depunerea raportului", termen respectat de Societate.

În altă ordine de idei, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că reclamanta ar fi restrâns limitele sesizării instanţei de fond prin concluziile scrise - incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, prin decizia recurată s-a reţinut că:

"Reclamanta a formulat precizare la data de 14.09.2020, prin care a arătat modul de calcul al prejudiciului, ultima precizare cu privire la cuantumul pretenţiilor fiind cea formulată prin concluziile scrise, prin care a arătat că solicită sumele de 1.004.783 RON cu titlu de pierdere cauzată societăţii prin reducerea activităţii, 4.789.907 RON costuri rezultate din intrarea forţată în procedura reorganizării judiciare şi cheltuieli aferente limitării prejudiciului (937.779 RON onorarii avocaţi, 256.211 RON onorariu administrator judiciar, 660 RON taxe judiciare de timbru, 164 RON comisioane bancare aferente indisponibilizărilor de cont), în sumă de 1.193.814 RON.

Aceste sume nu au fost contestate de către pârâtă, astfel că instanţa de apel va aprecia că instanţa de fond a fost legal învestită conform acestei ultime precizări."

Recurenta precizează că nu există nicio prevedere legală care să reglementeze modificarea, prin concluzii scrise, a câtimii obiectului cererii cu care a fost sesizată instanţa de fond. Acestea s-au depus la dosar după închiderea dezbaterilor şi nu există niciun temei legal care să susţină raţionamentul instanţei de apel în sensul restrângerii limitelor sesizării instanţei de fond prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor privind fondul cauzei.

Instanţa de fond a fost sesizată prin cererea introductivă, astfel cum a fost aceasta detaliată prin răspunsul la adresa de regularizare depus la dosar la data de 14.09.2020, cuantumul pretenţiilor fiind acelaşi cu cel din cuprinsul cererii introductive, respectiv 8.513.594,25 RON.

Singura modalitate prin care dispoziţiile procesuale permit o eventuală modificare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată este aceea reglementată de art. 204 din C. proc. civ., în niciun caz prin concluzii scrise, după închiderea dezbaterilor. Oricum, o eventuală astfel de modificare nici nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Ca atare, faptul că reclamanta s-a raportat în concluziile scrise la raportul de expertiză depus în cauză şi validat de instanţa de fond, la acel moment procesual, nu poate susţine faptul că ar fi intervenit în cauză vreo renunţare din partea ei la dreptul de a obţine acoperirea integrală a prejudiciului.

Mai mult, prin cererea de apel, reclamanta a învestit instanţa de control judiciar să se pronunţe cu privire la toată suma solicitată cu titlu de despăgubiri prin cererea introductivă, respectiv 8.513.594,25 RON, având în vedere tocmai efectul devolutiv al căii de atac si necesitatea determinării exacte a prejudiciului prin prisma unui raport de expertiză evaluatorie.

Ca atare, se impune casarea deciziei recurate pentru încălcarea normelor de procedură evocate anterior. O abordare contrară ar presupune încălcarea principiilor disponibilităţii, al dreptului la apărare şi al aflării adevărului, reglementate de art. 9, art. 13 şi art. 22 din C. proc. civ.

Deopotrivă, prin restrângerea nelegală a pretenţiilor societăţii, instanţa de apel încalcă prevederi de drept material reglementate de art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357 alin. (1) din C. civ., privind atragerea răspunderii civile delictuale şi mai ales, dispoziţiile art. 1358 alin. (1) şi alin. (3) din C. civ., privind asigurarea reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, deşi prin raportul de expertiză evaluatorie depus în calea de atac a apelului, expertul desemnat a determinat în concret cuantumul prejudiciului cauzat Societăţii, instanţa de apel a ales să ignore proba cu expertiză evaluatorie, pe care a încuviinţat-o, raportându-se, în mod exclusiv şi nelegal, la concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor privind fondul cauzei.

Din raportul de expertiză evaluatorie depus la dosarul cauzei în calea de atac a apelului reiese un cuantum total al prejudiciului de 6.397.991,77 RON, expertul stabilind că pierderile cauzate societăţii prin emiterea deciziilor de impunere nelegale, înfiinţarea unui lung şir de măsuri de indisponibilizare şi executare silită asupra patrimoniului acesteia şi consecinţele acestora, inclusiv raportat la procedura de insolvenţă prin care a trecut societatea, sunt estimate la suma de 1.334.916,77 RON + 5.063.075 = 6.397.991,77 RON (pag. 21 din raportul de expertiză întocmit în apel, de expertul C.).

Ca atare, decizia recurată încalcă normele de drept material evocate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a lăsat nemotivată decizia recurată cu privire la capetele de cerere pentru care a reţinut că nu ar fi fost sesizată şi pe care nu le-a analizat în cadrul procesual al apelului.

În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu ar fi criticat soluţia instanţei de fond privind suma de 4.660.835 RON - incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6, pct. 8 din C. proc. civ.

Or, art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează că "devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărâri."

Aşadar, câtă vreme reclamanta a învestit instanţa de apel cu privire la întreaga cauză, precizând în mod expres în cuprinsul cererii de apel cuantumul total al despăgubirilor solicitat prin cererea introductivă, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că nu a fost sesizată cu privire la componenta de prejudiciu în sumă de 4.660.835 RON, în cauză fiind încălcate dispoziţiile de procedură privind limitele efectului devolutiv al apelului.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că, în baza unei situaţii de fapt eronate, care a condus la o aplicare/interpretare greşită a dispoziţiilor legale, instanţa de apel a reţinut faptul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi faptul că intimata-reclamantă ar fi dovedit prejudiciul cauzat prin reducerea activităţii, deşi nu s-a putut delimita în mod clar o influenţă negativă provocată de obligaţiile de plată şi accesorii asupra intrării societăţii reclamante în insolvenţă, în lipsa înregistrării în contabilitate a acestor obligaţii de plată şi nu s-a putut determina existenţa unui prejudiciu cert produs de actele administrative, întrucât sumele executate prin indisponibilizările pe conturile de disponibil ale societăţii la trezorerie s-au deblocat integral pentru plata salariilor şi obligaţiilor curente şi nu au influenţat negativ rezultatul financiar.

Consideră că în mod greşit instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., fiind reţinute numai prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ., indicate şi de către apelantă, în condiţiile în care natura sumelor solicitate ca despăgubiri era stabilită ca fiind cea a cheltuielilor de judecată.

Totodată, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., în sensul că, deşi a reţinut faptul că în cauză interesează necesitatea asigurării reparării integrale a prejudiciului, a acordat fără niciun temei repararea unui prejudiciu nedovedit.

În interpretarea/aplicarea dispoziţiilor legale reţinute, art. 1349 şi art. 1357, C. civ., având în vedere natura prejudiciului solicitat de către intimată, cheltuieli de judecată rezultate din contracte de asistenţă juridică, consideră că instanţa de apel avea obligaţia de a corobora aceste dispoziţii legale cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. în considerarea faptului că instanţa de judecată nu putea acorda decât prejudiciul dovedit, efectiv produs în patrimoniul intimatei, fără a permite o îmbogăţire fără justă cauză.

Interpretarea/aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. nu putea determina instanţa de fond să reţină necesitatea reparării integrale a prejudiciului constituit din cheltuielile de judecată solicitate în dosare ale Curţii de Apel Craiova, ale Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, nr. 588/101/2019 al Tribunalului Mehedinţi, întrucât respectivele cereri de chemare în judecată au fost respinse, deci nu era îndeplinită condiţia prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceea ca instituţia să fi pierdut procesul şi să fie obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată în aceste dosare.

Atâta timp cât instanţele de judecată au considerat că respectivele cereri de chemare în judecată sunt neîntemeiate şi le-au respins, nici în prezenta cauză nu se poate reţine că respectivele cheltuieli au fost făcute de către intimată pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, aşa cum în mod greşit s-a reţinut.

Prin singura cerere admisă în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Craiova, intimata a menţionat că nu doreşte cheltuieli de judecată, astfel că şi-a exercitat dreptul de opţiune, astfel încât nu mai poate solicita nici pe cale separată cheltuielile de judecată ce le-a suportat în litigiul respectiv, dar nu mai poate solicita suma respectivă nici pe calea acţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În dosarul nr. x/2017 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 109/21.02.2018 a fost admisă acţiunea şi s-a precizat că vor fi solicitate cheltuielile de judecată în recurs, însă instanţa supremă a respins recursul formulat prin decizia nr. 3053/01.07.2020, iar cheltuielile de judecată nu au mai fost solicitate nici prin întâmpinare, nici prin notele scrise şi nici în dezbateri. Intimata nu a solicitat în faţa Înaltei Curţi cheltuielile de judecată, exprimându-şi în mod clar opţiunea de a fi acordate în dosarul respectiv şi nu pe cale separată; instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. în sensul că dispus acordarea acestor sume cu titlu de despăgubiri.

Şi cu privire la dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2017 situaţia de fapt este aceeaşi, intimata-reclamantă şi-a exercitat dreptul de opţiune cu privire la cheltuielile de judecată, motiv pentru care nu mai avea deschisă calea de a le solicita printr-un litigiu separat.

În ceea ce priveşte dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2018 ale Tribunalului Mehedinţi, în care s-au soluţionat cererile intimatei de deschidere a procedurii insolvenţei, în condiţiile în care primul dosar s-a soluţionat prin cererea de renunţare la judecată (conform sentinţei nr. 36/28.02.2018), iar în cel de-al doilea s-a dispus închiderea procedurii reorganizării debitoarei, conform sentinţei civile nr. 100/21.09.2022, în mod greşit instanţa de apel a considerat că şi aceste sume constituie prejudiciu rezultat al emiterii deciziilor contestate şi anulate în procedura prealabilă, neputând fi reţinută o culpă procesuală a instituţiei atâta timp cât înaintarea cererii de deschidere a procedurii a fost opţiunea exclusivă a intimatei-reclamante fără nicio legătură cu emiterea actelor administrativ-fiscale.

Dovada îndeplinirii condiţiei legale a culpei procesuale a instituţiei nu a fost făcută în cauză de către intimata - reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei (art. 249 C. proc. civ.), din actele dosarului, respectiv contractul de asistenţă juridică Seria x nr. x/02.11.2017, actele adiţionale la contract, nr. x/17.01.2020 şi nr. y/08.09.2020, precum şi facturile fiscale emise în baza acestora, neputând fi determinată suma reprezentând onorariu avocaţial aferentă acestui litigiu.

Interpretarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. a determinat instanţa de apel să dispună plata acestor sume cu titlu de despăgubiri civile, deşi din acte şi din susţinerile intimatei-reclamante formulate pe parcursul litigiului s-a reţinut fără dubiu faptul că partea a înţeles să solicite cheltuieli de judecată cu titlu general, parte a prejudiciului pe care a considerat că l-a suferit ca urmare a tuturor actelor emise de pârâtă - în concret, a apreciat că pârâta trebuie să suporte întreaga sumă reprezentând contravaloarea serviciilor de care a beneficiat prin încheierea contractului de asistenţă juridică Seria x nr. x/02.11.2017 şi a actelor adiţionale la contract în cuantum de 936.779 RON.

În opinia recurentei, atâta timp cât recuperarea cheltuielilor de judecată se face în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., era necesară dovedirea culpei procesuale a pârâtei în fiecare litigiu în parte, ceea ce în cauză intimata-reclamantă nu a realizat, iar acest lucru, coroborat cu luarea în considerare a concluziilor eronate ale raportului de expertiză realizat în cauză, au condus la o aplicare/interpretare greşită a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ. rezultă că se impune condiţia existenţei unui prejudiciu provocat de o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, prejudiciu ce trebuie să fie cert, determinat sau determinabil.

În cauză prejudiciul nu este determinat sau determinabil prin raportare strict la litigiul soluţionat prin decizia nr. 76/28.11.2019, ceea ce a condus la o interpretare/aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În ceea ce priveşte suma totala de 245.000 RON, reprezentând onorariu administrator judiciar, stabilit în dosarul de insolvenţă, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra susţinerilor potrivit cu care intrarea în procedura insolvenţei a intimate-reclamante nu a fost determinată de actele de executare emise de ANAF.

Intrarea în insolvenţă s-a datorat societăţii afiliate D. S.R.L. ("partenerul tradiţional") care a calculat şi facturat către intimata-reclamantă suma de 4.660.835 RON, reprezentând penalităţi de întârziere pentru neplata la scadenţa a facturilor;

Prin Decizia nr. 406/07.08.2018 a fost desfiinţată decizia de impunere nr. x/26.10.2017 şi s-a dispus refacerea inspecţiei fiscale, astfel că la data intrării în insolventa (28.12.2018), intimata-reclamantă nu mai datora sumele înscrise în decizia de impunere menţionată anterior, iar deciziile de instituire a masurilor asigurătorii erau suspendate/anulate de către instanţele judecătoreşti.

În aceste condiţii intimata-reclamantă nu avea niciun motiv să-şi concentreze activitatea pentru limitarea efectelor actelor nelegale, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de apel.

Plata cu întârziere a facturilor către D. S.R.L. s-a făcut datorită încasării cu întârziere a contravalorii facturilor emise către Primăria Sector 3 Bucureşti, iar intimata-reclamantă în mod nejustificat nu a solicitat şi nu a facturat contravaloarea acestor penalităţi.

Raţionamentul instanţei de apel referitor la presupusele pierderi suferite de intimata-reclamantă evidenţiază o aplicare greşită a prevederilor art. 1385 C. civ. în condiţiile în care din analiza situaţiilor financiare rezultă că în perioada 2015-2019 intimata-reclamantă a deţinut disponibilităţi băneşti în conturi curente la bănci în cuantum mai mare decât suma totală a furnizorilor neachitaţi.

Nu poate fi reţinut raţionamentul evidenţiat de către instanţa de apel în sensul că pârâta a cauzat un prejudiciu total ce este egal cu contravaloarea serviciilor de asistenţă juridică acordate, nici instanţa de fond, nici intimata pârâtă necontestând prestarea serviciilor juridice şi plata acestora, întrucât pentru aceste servicii nu a fost reţinută culpa procesuală a instituţiei, deci nu au fost dovedite.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. instanţa de apel trebuia să aibă în vedere obiectul Contractului de asistenţă juridică Seria x nr. x/02.11.2017 potrivit căruia acesta cuprinde servicii de asistenţă juridică şi reprezentare necesare procedurilor de contestare principale ori asociate anulării deciziei de impunere nr. xj 487/26.10.2017 şi deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.10.2017(dar fără a se extinde obiectul contractului şi la deciziile de impunere emise în anul 2019).

Pentru aceste servicii, societatea s-a obligat să achite preţul prevăzut în contract pct. 4, care cuprinde şi un onorariu de succes de 1% respectiv de 2%.

Cuantumul onorariului a fost modificat de către părţi prin actul adiţional nr. x care a intrat în vigoare la data de 17.01.2020, deci după emiterea deciziei nr. 76/28.11.2019 de anulare a celui de-al doilea set de decizii (decizia de impunere nr. x/28.01.2019 şi decizia nr. 3178/26.02.2019).

Prin urmare, sumele cerute cu titlu de cheltuieli de judecată au un vădit caracter voluntar şi voluptoriu, cuprind ansamblul litigiilor derulate între părţi, inclusiv a celor respinse, şi ansamblul serviciilor juridice şi fiscale, dar şi onorarii de succes, activităţi pe care nu poate fi obligată intimata să le suporte.

În mod greşit, preluând concluziile expertului, instanţa de apel a reţinut că nu are relevanţă în cauză faptul că intimata-reclamantă a dedus o cheltuială în sumă totala de 910.270 RON fără tva şi prin deconturi a dedus tva în sumă totala de 172.950 RON, întrucât aceste sume au fost recuperate de către intimata-reclamantă, deci nu aveau cum să mărească presupusa pierdere.

În perioada 2017 - 2020 valoarea totală facturată (raportata prin declaraţiile cod 394) de către E. SPARL către apelantă a fost de 1.083.220 RON, din care tva în suma de 172.950 RON.

Întrucât aceste servicii de asistenţă juridică au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii şi declarate de aceasta, la calculul profitului impozabil a dedus o cheltuială în sumă totală de 910.270 RON fără TVA şi prin deconturile de TVA a dedus TVA în sumă totala de 172.950 RON.

Toate aceste aspecte constituie argumente clare în favoarea faptului că suma de 1.082.893,25 RON, solicitată de către intimata-reclamantă drept despăgubiri materiale, este nereală, iar soluţia pronunţată în apel este rezultatul unei aplicări/interpretări greşite a dispoziţiilor legale anterior menţionate.

În ceea ce priveşte petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.004.783 RON cu titlu de pierdere cauzată societăţii prin reducerea activităţii, în mod greşit instanţa de apel şi-a întemeiat concluziile numai pe raportul de expertiză realizat în apel, ignorând faptul că datele raportate prin situaţiile financiare anuale erau incorecte, iar indicatorii calculaţi (ex. activul net contabil, etc.) de expertul contabil nu au nici o relevanta şi nu puteau fi luaţi în considerare întrucât se bazau pe date incorecte, ceea ce a condus la stabilirea unei situaţii de fapt greşite.

În ceea ce priveşte diminuarea activului net contabil (31.12.2017 - 31.12.2019) cu suma de 5.063.075 RON, situaţia de fapt corectă este reprezentată de următoarele aspecte, pe care instituţia le-a expus, dar asupra lor instanţa de apel fie a omis să se pronunţe, fie a pronunţat o soluţie nemotivată:

- cele două decizii de impunere nu au fost înregistrate în evidenta contabila a societăţii şi implicit nu au influenţat rezultatele contabile şi poziţia financiară reflectate prin bilanţurile contabile (situaţiile financiare) anuale raportate în perioada 2017 - 2019.

- prima cauză a intrării în insolvenţă a fost facturarea de către societatea D. S.A. a penalităţilor de întârziere în suma totala de 4.660.835 RON;

- nefacturarea către Primăria Sector 3 Bucureşti a penalităţilor facturate de către D. S.A., neînregistrarea de venituri în evidenta contabila în suma totala de 4.660.835 RON si, implicit, neraportarea acestora prin situaţiile bilanţurile contabile (situaţiile financiare);

- neînregistrarea în evidenta contabila şi declararea la organul fiscal a veniturilor impozabile în suma totala de 2.361.721 RON, care ar fi condus fie la obţinerea de profit sau la diminuarea pierderii înregistrate; în acest fel au fost denaturaţi indicatorii financiari raportaţi prin situaţiile financiare anuale (bilanţuri);

Intimata-reclamantă era obligată, conform OMFP nr. 1802/2014 pentru aprobarea a Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, să raporteze prin situaţiile financiare anuale, venituri suplimentare în sumă totală de 7.022.556 RON (4.660.835 RON + 2.361.721 RON).

Instanţa de apel a ignorant susţinerile pârâtei legate de faptul că veniturile suplimentare în suma totala de 7.022.556 RON care ar fi trebuit fi înregistrate în contabilitate conform reglementarilor contabile în vigoare erau superioare:

- sumei de 5.063.075 RON care ar reprezenta diminuarea activului net contabil ("averea societăţii") pentru perioada 31.12.2017- 31.12.2019.

- sumei de 6.397.991 RON (diminuarea activului net contabil şi contravaloarea cheltuielilor cu onorariu avocaţi, onorariu administrator judiciar, etc.)

Solicită instanţei de recurs să constate faptul ca, în mod neîntemeiat, instanţa de apel a luat în considerare numai concluziile expertului desemnat în apel, deşi din precizările depuse la dosarul cauzei pentru termenul din 28.11.2023 rezultă faptul că specialitatea evaluare întreprinderi, solicitată de instanţă şi de către apelantă, nu figura în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice.

Raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul F. şi răspunsul la obiecţiuni au evidenţiat faptul că, în situaţia neînregistrării iniţiale în contabilitate a obligaţiilor fiscale conform celor două decizii emise de pârâtă în cauză, precum şi a deciziilor privind accesoriile aferente, nu se putea delimita impactul pe care titlurile de creanţă anulate şi, respectiv, desfiinţate, l-au avut asupra rezultatelor financiare ale societăţii reclamante în perioada 2017-2019.

Singura sumă în cuantum de 158.234 RON înregistrată în contabilitatea societăţii în perioada în care aceasta era în prima procedură a insolvenţei nu reprezintă un impact major asupra rezultatelor financiare până la intrarea în insolvenţă.

Contrar concluziilor instanţei de apel, din probele administrate a rezultat în mod clar faptul că nu s-a putut delimita o influenţă negativă provocată de obligaţiile de plată şi accesoriile ce decurg din deciziile emise de pârâtă asupra intrării intimate-reclamante în insolvenţă, în lipsa înregistrării în contabilitate a obligaţiilor de plată. Nu se putea determina existenţa unui prejudiciu cert produs de actele administrativ-fiscale emise în urma inspecţiei fiscale, deoarece sumele executate de ANAF din indisponibilizările pe conturile de disponibil ale societăţii la trezorerie conform Deciziei nr. 487/26.10.2017 s-au deblocat integral pentru plata salariilor şi obligaţiilor curente şi nu au influenţat negativ rezultatul financiar.

În 2017, decizia nr. 487/26.10 2017 nu a produs efecte semnificative asupra rezultatului financiar anual, efecte producând doar contractul de asistenţă juridică Seria x nr. x/02.11.2017 încheiat pentru contracararea titlurilor de creanţa emise conform deciziei în cauză, prin cheltuielile suplimentare, în sumă de 68.396 RON din care TVA 10.920,49 RON.

În 2018, decizia nr. 487/13.11.2017 a fost suspendată prin decizia nr. 406/07.08.2018 cu excepţia accesoriilor aferente. Nici aceste debite nu au fost înregistrate de intimata-reclamantă în evidenţa proprie.

Sumele executate în perioada ianuarie 2018 - februarie 2018 reprezintă 42% din totalul indisponibilizărilor, restul sumelor a fost utilizat pentru plata salariilor şi contribuţiilor aferente.

În 2019, intimata - reclamantă a raportat prin bilanţul contabil o pierdere de 1.176.811 RON din cauza debitelor de plata înregistrate în evidenta proprie a societăţii ca fiind sume prezentate de creditori la masa credală şi care urmau a fi executate de administratorul judiciar în procesul insolvenţei. Ponderea o deţine D. S.R.L. cu suma de 4.660.835 RON penalităţi la facturile emise în anul 2018 şi nedecontate.

Decizia nr. 1/31.01.2019 a fost emisă în perioada în care societatea se afla în insolvenţă, aceasta beneficiind de protecţia Legii nr. 85/2014.

Aşadar, nu a existat un impact negativ direct asupra activităţii economice generat de către controlul ANAF prin emiterea deciziilor de impunere şi a actelor subsecvente, deoarece, prima decizie de impunere a fost emisă la data de 26.10.2017, iar la finalul anului 2017 reclamanta a înregistrat datorii în sumă de 14.579.159 RON în condiţiile în care suma imputată prin decizia de impunere nr. x/26.10.2017 nu a fost înregistrată în contabilitate.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra faptului că în 2017 pierderile intimate-reclamante au fost în cuantum de 14.579.159 RON, această constatare fiind raportată la susţinerile intimatei-reclamante care fac referire la această sumă.

Consideră că soluţia instanţei de apel este nelegală şi prin prisma faptului că nu se bazează pe înregistrările contabile concrete, care ar fi putut influenţa activitatea intimate-reclamante, ci a avut în vedere numai criterii sugerate de către intimata-reclamantă şi al doilea raport de expertiză, în funcţie de dorinţa de a se stabili un prejudiciu de 12 ori mai mare decât cel estimat în cauză.

Instanţa de apel a stabilit o situaţie de fapt eronată, care a condus la o aplicare/interpretare greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, pe baza susţinerilor eronate ale intimate - reclamante.

În mod neîntemeiat instanţa de apel a dispus acordarea unui prejudiciu nedovedit, neexistând o legătură de cauzalitate între măsurile luate şi pierderile intimatei -reclamante (contrar susţinerilor instanţei de apel care reţine ca fiind evidentă această legătură de cauzalitate), în condiţiile în care:

- portofoliul de clienţi a crescut începând cu anul 2018;

- numărul mediu de salariaţi în perioada 2014 - 2019 nu a suferit modificări semnificative şi nu a scăzut în mod semnificativ;

- cifra de afaceri a societăţii a început sa scadă începând cu anul 2016, cu mult timp înainte de începerea primei inspecţii fiscale;

- cifra de afaceri aferenta anului 2017 (anul primei inspecţii fiscale) este mai mare decât cifra de afaceri aferenta anului 2016;

- daca în perioada 2014 - 2017, sumele facturate către Primăria Sector 3 Bucureşti au reprezentat peste 90% din cifra de afaceri, se constata ca începând cu anul 2018, portofoliul de clienţi a crescut, în sensul în care a scăzut ponderea sumele facturate către Primăria Sector 3 Bucureşti, contrar celor susţinute de reclamanta;

- scăderea cifrei de afaceri în anii 2018 şi 2019 fata de anul 2017 se datorează în primul rând scăderii sumelor facturate către Primăria Sector 3 a Municipiului Bucureşti urmare a finalizării lucrărilor de execuţie din acordul cadru de lucrări nr. x/19.08.2014; începând cu anul 2020 nu s-au mai facturat sume către Primăria Sector 3 Bucureşti;

- cifra de afaceri din anul 2019 este similara cu cea din anul 2018.

Prin urmare, inspecţiile fiscale nu au condus la scăderea activităţii economice a societăţii şi la pierderea de contracte, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel ("această pierdere este urmarea direct a măsurilor nelegale întreprinse de intimata-pârâtă câtă vreme din raportul de expertiză rezultă că anterior acestora reclamanta realiza profit, iar ulterior a fost nevoită şi să declanşeze procedura insolvenţei, pentru a contracara sau limita efectele negative ale actelor pârâtei"); dimpotrivă portofoliul de clienţi al societăţii a crescut în anii 2018 şi 2019, iar numărul de salariaţi a rămas relativ constant în perioada 2014 - 2019.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 21.11.2024, recurenta-reclamantă, A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la motivul de recurs formulat de DGRFP Craiova vizând aplicarea în dosar a art. 453 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Instanţa de apel a constatat în mod expres o contradicţie între cuprinsul încheierii din 23.09.2021 şi cuprinsul sentinţei din dosar tocmai cu privire la chestiunea dacă pentru raportul juridic dedus judecăţii era sau nu aplicabilă "instituţia cheltuielilor de judecată". Distincţia dintre cele două acte constă mai departe în faptul că, în timp ce sentinţa în fond a fost atacată (iar raţionamentul instanţei de fond referitor la aplicabilitatea art. 451-453 C. proc. civ. a fost invalidat în apel), încheierea din 23.09.2021 a rămas neatacată de părţi, sens în care nu a făcut la niciun punct obiectul devoluţiei în faţa instanţei de apel beneficiind ca atare inclusiv la acest moment de putere de lucru judecat.

Ca atare, există autoritate de lucru judecat în prezentul dosar care se opune argumentelor recurentei pârâte cu privire la aplicabilitatea art. 453 C. proc. civ. raportului juridic dedus judecăţii şi care derivă din două acte: i). Din încheierea interlocutorie din 23.09.2021, rămasă neatacată, conform căreia "fundamentul juridic al demersului judiciar [iniţiat de Societatea] îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, reglementată de normele C. civ., precum şi din ii) decizia pronunţată în apel în dosar care califică în mod expres constatările din încheierea din 23.09.2021 ca o dezlegare dată de instanţa de fond de natură să se opună aplicării "instituţiei cheltuielilor de judecată" şi a art. 453 C. proc. civ. raportului juridic dedus judecăţii, dezlegare ce a dobândit între timp putere de lucru judecat prin neatacare.

În ceea ce priveşte respingerea recursului formulat de DGRFP Craiova cu privire la componenta de prejudiciu în cuantum de 1.193.814 RON, reprezentând onorarii de avocat şi administrator judiciar, taxe de timbru şi onorarii bancare, după cum a punctat prin recursul pe care Societatea, la rândul său, l-a formulat în cauză, acţiunea în răspundere delictuală a fost întemeiată pe dreptul civil comun, respectiv pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1373 şi art. 1381 din C. civ., aşadar, prejudiciul cauzat Societăţii are mai multe componente, printre care şi pierderea determinată de suportarea onorariilor cu asistenţa şi consultanţa oferită de avocaţi si consultanţi fiscali, onorariul administratorului judiciar, taxe judiciare de timbru şi comisioanele bancare aferente.

În cauză, intenţia Societăţii nu a fost de a formula o acţiune pentru cheltuieli de judecată pe cale separată, ci o cerere de despăgubire împotriva recurentei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a unor acte de executare şi acte de indisponibilizare abuzive, emise de recurentă şi prepuşii acesteia în urmărirea unor creanţe obligaţii fiscale despre care cunoştea că erau nelegale şi care au fost în final constatate ca atare la nivelul fazei de soluţionare a contestaţiei.

În ceea ce priveşte respingerea recursului DGRFP Craiova privind componenta de prejudiciu în cuantum de 1.004.783 RON, reprezentând pierderi cauzate subscrisei prin reducerea activităţii, aceasta arată că prin raportul de expertiză depus în dosarul de apel, expertul desemnat a stabilit că în ce priveşte componenta prejudiciului reprezentând pierderi suferite de Societate prin reducerea activităţii, aceasta este în cuantum de 5.063.075 RON, şi apreciază că nu poate fi primită afirmaţia recurentei, preluată din concluziile raportului de expertiză întocmit la fondul cauzei, că "nu se putea determina existenţa unui prejudiciu cert produs de actele administrativ - fiscale emise în urma inspecţiei fiscale efectuate", câtă vreme, în mod evident, un expert contabil nu avea specializarea necesară evaluării impactului actelor de impunere nelegale.

În data de 21.11.2024, recurenta-pârâtă DGRFP Craiova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenta-reclamantă, ca nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei - reclamante de modificare a celor două încheieri, din datele de 20.01.2022 şi 15.09.2022, reclamanta a solicitat, în dovedirea pretenţiilor sale, încuviinţarea probei cu expertiză în specialitatea evaluarea întreprinderii, probă încuviinţată prin încheierea din data de 23.09.2021, desemnând expert tehnic in sistem informatic pe doamna expert G., care a fost înlocuită la termenul din data de 20.01.2022 cu expert F..

La acest termen, reclamanta nu a fost prezentă, neformulând însă obiecţiuni cu privire la specializarea noului expert desemnat de instanţă nici la această dată şi nici la termenul următor, din data de 14.04.2022.

În aceste condiţii, fiind vorba de o nulitate relativă, neinvocată în termenul stabilit de prevederile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., reclamanta era decăzută din dreptul de a o invoca, astfel că in mod corect prima instanţă, prin încheierea din data de 15.09.2022 a respins cererea reclamantei de anulare a raportului de expertiză.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei - reclamante potrivit cărora decizia recurată încalcă normele de drept material, art. 204, art. 477, C. proc. civ., art. 1349, alin. (1) şi alin. (2), art. 1357, alin. (1), art. 1385, alin. (1) şi (3), C. civ. şi decizia recurată este nemotivată cu privire la capetele de cerere pentru care a reţinut că nu ar fi fost sesizată şi pe care instanţa de apel nu le-a analizat în cadrul procesual al apelului, acestea sunt nefondate.

Interpretarea/aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357, C. civ. nu putea determina instanţa de fond să reţină necesitatea reparării integrale a prejudiciului constituit din cheltuielile de judecată solicitate în dosarele nr. x/2017, nr. y/2017/a1, nr. 67/54/2018, nr. 1941/54/2018 şi nr. 271/54/2020 ale Curţii de Apel Craiova, nr. 15150/225/2017, nr. 1090/225/2018, nr. 13464/225/2017 şi nr. 4469/225/2019 ale Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, nr. 588/101/2019 al Tribunalului Mehedinţi, întrucât respectivele cereri de chemare în judecată au fost respinse, deci nu era îndeplinită condiţia prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceea ca instituţia să fi pierdut procesul şi să fie obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de către intimată în aceste dosare.

În opinia recurentei-pârâte, atâta timp cât recuperarea cheltuielilor de judecată se face în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., era necesară dovedirea culpei procesuale a pârâtei în fiecare litigiu în parte derulat între părţi, ceea ce în cauză intimata -reclamantă nu a realizat, iar acest lucru, coroborat cu luarea în considerare a concluziilor eronate ale raportului de expertiză realizat în cauză, au condus la o aplicare/interpretare greşită a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel.

Instanţa de apel a stabilit o situaţie de fapt eronată, care a condus la o aplicare/interpretare greşită a dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, pe baza susţinerilor eronate ale intimatei-reclamante, susţineri ce nu puteau fi reţinute întrucât, pe de o parte presupusul prejudiciu solicitat nu se putea analiza decât prin raportare la pierderea contabilă, iar pe de altă parte, pierderile contabile înregistrate în perioada 2017 - 2019 au fost determinate şi de venituri şi cheltuieli (venituri aferente costurilor serviciilor în curs de execuţie - cont 712, cheltuieli cu amortizarea - cont 6811, etc.) care nu au un corespondent imediat în sume de bani.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

II.1 Recursul reclamantei

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita respingere a apelului său împotriva încheierilor de şedinţă din data de 20.01.2022, respectiv 15.09.2022, ale primei instanţe, acestea vor fi înlăturate, nu atât pentru că apelul împotriva încheierilor a fost admis, conform dispozitivului deciziei recurate, ci mai ales pentru că, deşi argumentele dezvoltate în cererea de apel au fost înlăturate de Curtea de apel Craiova, reţinându-se că în mod corect prima instanţă a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a invoca o nulitate relativă, totuşi instanţa de apel a încuviinţat ea însăşi administrarea probei cu expertiză în specialitatea evaluarea întreprinderii, întocmită de un expert cu această calificare, dorită de reclamantă, fiind acoperită orice vătămare procesuală ce ar fi putut decurge din eventuale neregularităţi săvârşite de prima instanţă atunci când a refuzat anularea raportului de expertiză întocmit de un expert de o altă specialitate (contabilitate).

Pe de altă parte, în mod corect recurenta-reclamantă critică soluţia instanţei de apel, care a valorizat referirile făcute de cea dintâi în concluziile scrise depuse după dezbaterea fondului, în faţa primei instanţe, la solicitarea admiterii acţiunii pentru o anumită sumă - 1.004.783 RON - referiri făcute de reclamantă în considerarea concluziilor raportului de expertiză acolo administrat (şi ulterior criticat în apel), câtă vreme precizarea pretenţiilor prin majorarea sau micşorarea câtimii lor nu se poate face decât în condiţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., adică până la finalizarea dezbaterilor ce se consemnează în încheierea de şedinţă, iar nu prin note ulterioare închiderii dezbaterilor.

Deşi notele scrise par a se referi la o solicitare privind o sumă restrânsă faţă de cea menţionată în cererile formulate pe parcursul procesului, totuşi, aceasta nu este de natură a învesti instanţa cu o micşorare de pretenţii făcută în afara cadrului procesual, iar partea este îndreptăţită să invoce faptul că semnificaţia celor trecute în notele scrise e diferită de cea dată de instanţa de apel, nefiind vorba despre o restrângere a pretenţiilor, ci de susţineri formulate în condiţiile unor anumite concluzii ale raportului de expertiză ulterior contestat în calea de atac.

Totodată, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că prin cererea de apel reclamanta nu ar fi formulat critici cu privire la soluţia dată de prima instanţă celui de al treilea petit, referitor la plata sumei de 4.660.835 RON reprezentând penalităţile cu care creditoarea D. S.R.L. s-a înscris la masa credală în procedura de reorganizare a apelantei reclamante, astfel încât soluţia ar fi rămas definitivă.

Potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., în apel devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Or, din lectura cererii de apel nu rezultă că reclamanat ar fi înţeles să-şi limiteze calea de atac doar la o anumită parte a soluţiei, ci dimpotrivă, a precizat în mod expres că solicită schimbarea sentinţei prin acordarea integrală a despăgubirilor solicitate prin acţiune, adică inclusiv sumele cerute prin petitul al treilea, învestind, astfel, instanţa de apel cu privire la întreaga cauză.

Este adevărat că nu se dezvoltă critici specifice şi anume legate de suma de 4.660.835 RON decurgând din penalităţile cu care creditoarea D. S.R.L. s-a înscris la masa credală în procedura de reorganizare a apelantei reclamante, însă aceasta nu înseamnă că s-a renunţat la ele; dimpotrivă, criticile care urmăreau administrarea unei noi expertize, cu specialitatea evaluarea întreprinderii, se poate presupune că tindeau tocmai la dovedirea întinderii prejudiciului conform pretenţiilor iniţiale şi vizau inclusiv aceste pretenţii.

Prin urmare, constatând că în mod eronat instanţa de apel s-a considerat neînvestită cu reanalizarea unui capăt de cerere, greşit apreciat ca fiind intrat, prin neatacare, în puterea lucrului judecat şi că în mod eronat a dat unor note scrise depuse după închiderea dezbaterilor valenţa unei cereri precizatoare a pretenţiilor, încălcându-se astfel normele de procedură prevăzute de art. 477 alin. (2) şi art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în baza art. 488 pct. 5 şi art. 497 C. proc. civ. va fi admis recursul şi, în urma casării deciziei, va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului, spre o devoluţiune completă a pretenţiilor reclamantei, fără limitele greşit puse la prima judecată a apelului.

II.2 Recursul pârâtei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la presupusa greşită admitere a petitului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.004.783 RON cu titlu de pierdere cauzată societăţii prin reducerea activităţii, recurenta pârâtă invocă faptul că în mod greşit instanţa de apel şi-a întemeiat concluziile numai pe raportul de expertiză realizat în apel, ignorând faptul că datele raportate prin situaţiile financiare anuale erau incorecte, iar indicatorii calculaţi de expertul contabil nu au nici o relevanţă şi nu puteau fi luaţi în considerare întrucât se bazau pe date incorecte, ceea ce a condus la stabilirea unei situaţii de fapt greşite.

Recurenta pârâtă arată, în ceea ce priveşte diminuarea activului net contabil (31.12.2017-31.12.2019) cu suma de 5.063.075 RON, că

- cele două decizii de impunere nu au fost înregistrate în evidenta contabila a societăţii şi implicit nu au influenţat rezultatele contabile şi poziţia financiară reflectate prin bilanţurile contabile (situaţiile financiare) anuale raportate în perioada 2017 - 2019.

- prima cauză a intrării în insolvenţă a fost facturarea de către societatea D. S.A. a penalităţilor de întârziere în suma totala de 4.660.835 RON;

- nefacturarea către Primăria Sector 3 Bucureşti a penalităţilor facturate de către D. S.A., neînregistrarea de venituri în evidenta contabila în suma totala de 4.660.835 RON si, implicit, neraportarea acestora prin situaţiile bilanţurile contabile (situaţiile financiare);

- neînregistrarea în evidenta contabila şi declararea la organul fiscal a veniturilor impozabile în suma totala de 2.361.721 RON, care ar fi condus fie la obţinerea de profit sau la diminuarea pierderii înregistrate; în acest fel au fost denaturaţi indicatorii financiari raportaţi prin situaţiile financiare anuale (bilanţuri);

Mai arată că intimata-reclamantă era obligată, conform OMFP nr. 1802/2014 pentru aprobarea a Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, să raporteze prin situaţiile financiare anuale, venituri suplimentare în sumă totală de 7.022.556 RON (4.660.835 RON + 2.361.721 RON).

Se arată că instanţa de apel i-a ignorat susţinerile legate de faptul că veniturile suplimentare în suma totala de 7.022.556 RON care ar fi trebuit fi înregistrate în contabilitate conform reglementarilor contabile în vigoare erau superioare sumei de 5.063.075 RON care ar reprezenta diminuarea activului net contabil ("averea societăţii") pentru perioada 31.12.2017- 31.12.2019, ori sumei de 6.397.991 RON (diminuarea activului net contabil şi contravaloarea cheltuielilor cu onorariu avocaţi, onorariu administrator judiciar, etc.)

Prin urmare, consideră că în mod neîntemeiat instanţa de apel a luat în considerare numai concluziile expertului desemnat în apel.

De asemenea, recurenta pârâtă consideră că în mod neîntemeiat instanţa de apel a dispus acordarea unui prejudiciu nedovedit, neexistând o legătură de cauzalitate între măsurile luate şi pierderile intimatei-reclamante, în condiţiile în care:

- portofoliul de clienţi a crescut începând cu anul 2018;

- numărul mediu de salariaţi în perioada 2014-2019 nu a suferit modificări semnificative şi nu a scăzut în mod semnificativ;

- cifra de afaceri a societăţii a început să scadă începând cu anul 2016, cu mult timp înainte de începerea primei inspecţii fiscale;

- cifra de afaceri aferenta anului 2017 (anul primei inspecţii fiscale) este mai mare decât cifra de afaceri aferenta anului 2016;

- dacă în perioada 2014 - 2017, sumele facturate către Primăria Sector 3 Bucureşti au reprezentat peste 90% din cifra de afaceri, se constată ca începând cu anul 2018, portofoliul de clienţi a crescut, în sensul în care a scăzut ponderea sumele facturate către Primăria Sector 3 Bucureşti, contrar celor susţinute de reclamantă;

- scăderea cifrei de afaceri în anii 2018 şi 2019 fata de anul 2017 se datorează în primul rând scăderii sumelor facturate către Primăria Sector 3 a Municipiului Bucureşti urmare a finalizării lucrărilor de execuţie din acordul cadru de lucrări nr. x/19.08.2014; începând cu anul 2020 nu s-au mai facturat sume către Primăria Sector 3 Bucureşti;

- cifra de afaceri din anul 2019 este similara cu cea din anul 2018.

Prin urmare, inspecţiile fiscale nu au condus la scăderea activităţii economice a societăţii şi la pierderea de contracte, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte observă că toate aceste critici privesc exclusiv chestiuni ce ţin de situaţia de fapt şi de analiza în fond a existenţei unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate dintre acesta şi acţiunile pârâtei, argumentele vizând reeavaluarea probatoriului, chestiuni ce nu pot fi primite în calea de atac a recursului, care se limitează la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi rejudecată pricina în fond.

Chestiunile de fapt şi de reevaluare a probatoriului nu se numără printre cazurile de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi care se limitează la motive de nelegalitate, constând în verificarea aplicării legii procesuale sau materiale la situaţii de fapt deplin şi suveran stabilite de instanţele fondului.

Prin urmare, tot acest set de critici va fi înlăturat.

De asemenea, din aceleaşi considerente, nu vor fi analizate în această fază acele critici referitoare la componentele prejudiciului decurgând din onorariile de avocat, în măsura în care tind la analiza pe fond a acestui prejudiciu.

Sunt fondate, însă, acele critici care vizează greşita înlăturare de la aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 451-453 C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată şi aplicarea neajustată, în favoarea reclamantei, a dreptului comun în materie delictuală (art. 1349 şi 1357 C. civ.) în privinţa unor sume cerute ca echivalent al unui prejudiciu decurgând din cheltuieli făcute în legătură cu activităţi de tip judiciar şi de apărare în diferite proceduri fiscale.

Într-adevăr, atunci când se solicită pe cale separată, cu titlu de depăgubiri pentru prejudiciul creat, sumele cheltuite pentru onorariile de avocat achitate în baza unui contract de asistenţă juridică în vederea reprezentării şi asistării juridice în proceduri cu caracter judiciar, acestea trebuie analizate în cadrul specific acestei varietăţi de prejudiciu, conform regimului propriu şi parţial derogatoriu de la dreptul comun privind răspunderea delictuală, respectiv în cadrul prevăzut de dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ.

Este întru totul adevărat că obligaţia de reparare a prejudiciului constând în cheltuieli făcute pentru expertiză şi asistenţă juridică cauzate de o acţiune a unui terţ care s-a dovedit a nu fi fost legitimă reprezintă o varietate a răspunderii delictuale, o formă a acesteia, însă, atâta timp cât regimul său are elemente specifice, proprii (spre pildă, posibilitatea cântăririi şi reducerii sumelor ce pot fi acordate ca echivalent al cheltuielilor făcute), pretenţiile formulate cu acest titlu nu pot fi analizate decât în cadrul special, derogatoriu.

Nu există nicio justificare pentru care ceea ce se putea solicita cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul procesului în care au fost făcute, sub umbrela regimului special prevăzut de art. 451 şi urm. C. proc. civ., să ajungă să fie analizat în cadrul mai larg - şi mai generos pentru reclamant, din anumite puncte de vedere - al dreptului comun în materie delictuală, care doar completează, dar nu este alternativ normei speciale.

Creditorul nu are un drept de opţiune cu privire la regimul sub care îşi poate pretinde repararea pagubei pentru a beneficia de acela care îi apare mai avantajos şi, chiar dacă indică în cererea de chemare în judecată ca temei de drept prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ. (norma generală), analiza trebuie făcută de judecător conform dreptului aplicabil faptei reclamate care l-a învestit (repararea pagubei constând în costuri cu cheltuieli de asistenţă juridică), adică cel prevăzut în dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., chiar şi atunci când nu a fost indicată şi identificată în mod explicit de parte textul de lege aplicabil, întrucât judecătorul este dator să dea calificarea juridică exactă, potrivit art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.

Prin urmare, în mod corect recurenta-pârâtă a criticat greşita analiză de către instanţa de apel a pretenţiilor reclamantei din perspectiva dreptului comun şi nu a normei speciale în privinţa acelor pretenţii decurgând din cheltuielile făcute cu asistenţa juridică şi alte costuri de natură similară - onorarii de avocat, de expert, etc.

Chiar şi în măsura în care pretenţiile se referă la costuri ale expertizei şi asistenţei juridice extraprocesuale, acestea trebuie analizate tot din perspectiva regimului prevăzut de art. 451-453 C. proc. civ., cu posibilităţile de apărare acolo deschise pârâtei - spre pildă, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. poate fi evocat chiar şi în cazul în care, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţele fondului ar ajunge la concluzia că prejudiciul constând în cheltuieli de apărare ar trebui apreciat global, iar nu scindat, adică proces cu proces, sau fază procesuală cu fază procesuală luate separat.

În orice caz, trebuie menţionat că inclusiv cheltuielile făcute în procedura administrativă în faţa Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor ori a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul de Soluţionare al Contestaţiilor urmează acelaşi regim al cheltuielilor de judecată, câtă vreme procedurile administrative sau administrativ-jurisdicţionale prealabile pot premerge o fază de contestare în instanţă şi fac astfel parte din proces, noţiunea de proces uzitată de prevederile art. 451 C. proc. civ. trebuind a fi înţeleasă extensiv şi dând posibilitatea recuperării integrale a costurilor procesuale, atât din instanţă cât şi din etapa premergătoare. Împrejurarea că reclamanta a dobândit câştig de cauză chiar din această fază premergătoare nu scoate chestiunea cheltuielilor acolo făcute în afara cadrului reglementat de art. 451-453 C. proc. civ. doar pentru că nu a mai fost nevoie să se ajungă în faţa unei instanţe.

Va fi înlăturată obiecţia ridicată de reclamantă în sensul că ar exista o presupusă autoritate de lucru judecat a încheierii interlocutorii din 23.09.2021 a primei instanţe - care ar fi stabilit că temeiul acţiunii este reprezentat de răspunderea civilă delictuală şi nu a fost atacată cu apel, astfel încât judecata nu se mai putea face decât în cadrul dreptului comun - întrucât această obiecţie are la bază un sofism.

Astfel, ceea ce a căpătat un caracter interlocutoriu nu este orice menţiune a încheierii, ci numai soluţia dată acolo excepţiilor nulităţii şi tardivităţii cererii de chemare în judecată; evocarea în cuprinsul încheierii, de către prima instanţă, a temeiului delictual din C. civ. al unei acţiuni care cuprindea mai multe tipuri de pretenţii - dintre care unele, cele mai consistente, puteau avea ca fundament doar acest temei din dreptul comun - nu echivalează cu faptul că prima instanţă ar fi înţeles să statueze în sensul inaplicabilităţii normelor prevăzute de art, 451-453 C. proc. civ. în cazul unei anumite părţi a pretenţiilor. Dacă asta ar fi fost intenţia, prima instanţă ar fi făcut-o explicit, dezbătând anume şi distinct chestiunea regimului juridic în care urma a se soluţiona cauza.

Că prima instanţă nu a avut astfel de intenţii rezultă inclusiv din faptul că rezolvarea pe fond a pretenţiilor decurgând din cheltuielile procesuale ale reclamantei a dat-o prin filtrul art. 451-453 C. proc. civ. şi nu pe dreptul delictual comun, iar chestiunea a făcut obiectul dezbaterii în apel, neintrând în puterea lucrului judecat nicio statuare care să se refere la excluderea temeiului al art. 451-453; de altminteri, nici nu ar fi avut cine să atace în mod distinct această încheiere din 23.09.2021 pe chestiunea temeiului de drept în care urma să se facă analiza pe fond, de vreme ce pârâta nu avea interes, pentru că prima instanţă i-a soluţionat cauza din perspectiva art. 451-453 C. proc. civ., aşa cum se apărase, iar reclamanta nu avea niciun interes întrucât dispoziţiile încheierii îi era favorabile.

Faţă de toate cele expuse, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (chestiunea identificării fundamentului juridic substanţial al pretenţiilor fiind o problemă de drept material, iar prevederile art. 451-453 C. proc. civ. fiind o normă de drept substanţial în partea în care reglementează dreptul subiectiv la repararea prejudiciului constând în cheltuieli făcute în legătură cu procesul), va fi admis şi recursul pârâtei în privinţa sumelor la care a fost obligată cu titlu de daune decurgând din cheltuielile făcute de reclamantă în legătură cu procesele desfăşurate în contra pârâtei, inclusiv în fazele administrative, cu consecinţa casării deciziei instanţei de apel şi rejudecării acestor pretenţii din perspectiva art. 451-453 C. proc. civ., texte de lege completate, iar nu înlocuite, de dreptul comun din materie delictuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva deciziei civile nr. 222 din 18 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.