Appeals rejected: acquitted defendant's detention compensation upheld, travel ban damages denied, costs awarded

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 06.06.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale, cauzate prin detenţia nelegală, impunerea măsurii preventive de a nu părăsi teritoriul ţării, condamnarea nelegală şi condiţiile inumane şi degradante de detenţie la care a fost supus în perioada încarcerării; obligarea pârâtului la plata sumei de 223.213.7 ron reprezentând daune materiale ce constau în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2007, constând în onorarii de avocat, transport, cazare, expedieri poştale; obligarea pârâtului la plata dobânzii aferente sumei solicitate de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a sumei datorate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului dosar.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale cauzate prin detenţia nelegală şi măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul ţării impusă, condamnarea dispusă nelegal şi condiţiile inumane şi degradante de detenţie la care a fost supus în perioada încarcerării; obligarea pârâtului la plata sumei de 223.213.7 ron reprezentând daune materiale ce constau în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2007, constând în onorarii de avocat, transport, cazare, expedieri poştale; obligarea pârâtului la plata dobânzii aferente sumei solicitate de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a sumei datorate, cu obligarea la plata cheltuielor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 539 şi urm. Cod de procedură penală, art. 61, 72, art. 1349 şi urm. C. civ., art. 52, 53 din Constituţia României, art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr. 85513.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea formulată de petentul A. şi a fost dispusă strămutarea judecării acţiunii civile ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Cluj, la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.

Prin încheierea civilă nr. 537/F/23.11.2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost dispusă scoaterea de pe rol a acţiunii civile formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, având ca obiect acţiune în răspundere delictuală şi trimiterea dosarului spre soluţionare Tribunalului Bistriţa Năsăud.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia I civilă la 05.12.2018, sub nr. x/2018.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud

Prin sentinţa civilă nr. 783/F/27.04.2022, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Finanţelor Publice Bistriţ-Năsăud; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 250.000 de euro (sau echivalentul în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale şi suma de 207.379,7 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor de 250.000 de euro şi de 207.379,7 RON, începând cu 06.06.2018, data introducerii acţiunii, până la data plăţii efective.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia civilă nr. 601/21.02.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelurile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Bistriţa Năsăud împotriva sentinţei civile nr. 783/F/27.04.2022, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 de euro (sau echivalentul în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale şi suma de 180.602,42 RON, cu titlu de daune materiale; a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată; a respins apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 601/21.02.2024 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud şi recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, arătând că prin decizia atacată s-a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material şi procedural (art. 539 C. proc. pen., art. 1349 şi urm. C. civ.), astfel că se impune rejudecarea pentru a asigura o soluţionare corectă şi echitabilă a cauzei.

Într-o primă critică, recurentul-reclamant a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a acordat despăgubiri pentru măsura restrictivă de libertate constând în interdicţia de a părăsi ţara, sens în care a aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Instanţa de apel a apreciat eronat că în situaţia dată nu ne-am afla în prezenţa unei fapte ilicite constând în aplicarea unor măsuri restrictive de libertate nedrepte.

Recurentul a fost supus unor măsuri restrictive de libertate extrem de intruzive, respectiv obligaţia de a nu părăsi ţara, însoţită de următoarele obligaţii suplimentare: să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să se prezinte la organele de poliţie, respectiv IPJ Cluj ori de câte ori este chemat; să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme; să nu se apropie de nici una dintre persoanele vătămate, de membrii familiei acestora, de martorii şi inculpaţii din cauză, respectiv să nu comunice direct sau indirect cu aceştia, un număr de peste 150 persoane, pentru o perioadă de 5 ani, 7 luni şi 20 de zile.

Instanţa de apel adaugă la lege când afirmă că pentru a reţine caracterul ilicit al măsurii restrictive de libertate este necesar să se fi hotărât anterior caracterul nelegal al acesteia. Adăugarea acestei cerinţe a nelegalităţii măsurii nu are un fundament legal, fiind rezultatul unei analogii eronate cu textul de la art. 539 C. proc. pen.. În primul rând, condiţia caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv a fost prevăzută pentru legiuitor exclusiv pentru această formă specială de angajare a răspunderii. Întocmai cum instanţa de apel reţine că art. 539 C. proc. pen. nu poate fi extrapolat pentru alte măsuri restrictive, nici condiţiile instituite prin această reglementare nu vor putea fi extrapolate. În al doilea rând, întreaga argumentaţie din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 porneşte de la ideea că textul art. 539 C. proc. pen.. nu respectă standardul impus de art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, criticând condiţionarea dreptului la reparaţie de stabilirea caracterul nelegal al măsurii prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei.

În aceste condiţii, rămâne de analizat dacă simpla emitere a unei soluţii de achitare, precum cea dispusă prin decizia penală nr. 1342/A/2017 de Curtea de Apel Galaţi, este aptă să determine caracterul nedrept şi, implicit ilicit, nu şi neapărat nelegal, al măsurii restrictive dispuse în cauză. Or, poziţia recurentului este în sens afirmativ, ilicitul fiind consecinţă automată a achitării, prin raportare la analiza retroactivă ce poate şi se impune a fi făcută, respectiv că acea măsură nu a fost necesară şi a îngrădit libertatea inculpatului într-o manieră vătămătoare şi inutilă. Astfel, ilicitul este derivat al nedreptăţii şi nu neapărat al nelegalităţii.

În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăţia unui acuzat nu mai este admisibilă. Prezumţia de nevinovăţie înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzaţie penală şi procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în faţa legii şi trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăţie. Astfel, soluţia de achitare va genera caracterul nedrept al măsurii restrictive de liberate, aptă să constituie ilicitul, devenind indiferent şi eventualul caracter nelegal. Această concluzie derivă din imperativul aplicării art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dreptul la despăgubire urmând a fi recunoscut inclusiv în ipoteza restricţionării nedrepte a libertăţii în cursul procesului penal.

În aceste condiţii, argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 nu vor fi direct aplicabile, dar recurentul se poate prevala de aceste raţionamente pentru a dovedi că simpla achitare în baza deciziei penale nr. 1342/A/2017 de Curtea de Apel Galaţi conferă acestuia dreptul la despăgubire pentru măsurile restrictive de liberate menţinute pentru o perioadă de 5 ani, 7 luni şi 20 de zile.

Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a acordat despăgubiri pentru atingeri aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii.

Instanţa de apel a apreciat că singurele temeiuri apte să genereze despăgubiri sunt răspunderea specială pentru arestul dispus într-o procedură penală finalizată cu achitarea, instituită prin art. 539 C. proc. pen., şi răspunderea delictuală de drept comun pentru durata excesivă şi nerezonabilă a procedurilor penale. Cu toate acestea, motivele pentru care recurentul a solicitat, iar Tribunalul Bistriţa a acordat despăgubiri pentru atingerea acestor valori nepatrimoniale nu se rezumă la caracterul nedrept al măsurii preventive şi durata excesivă a procedurilor penale. Astfel, afectarea recurentului s-a materializat într-o manieră complexă, ce excedează dispoziţiilor art. 540 C. proc. pen. şi consecinţelor duratei procesului.

În acest sens, prima instanţă a avut în vedere modalitatea în care s-au derulat procedurile penale sau condiţiile de detenţie de pe perioada arestului preventiv, arătând expres că este vorba de lezarea altor drepturi fundamentale ale omului şi, implicit, invocarea altor temeiuri de drept decât cele ce privesc repararea prejudiciilor privind lezarea dreptului la libertate.

Or, instanţa de apel omite să aibă în vedere această faptă ilicită distinctă, limitându-se să reţină că "pentru mediatizarea excesivă a cazului, nu poate fi antrenată răspunderea statului, cât timp nu s-a reţinut o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie de către organele de cercetare penală şi, mai apoi, de către instanţele de judecată." Instanţa de apel omite că prin administrarea declaraţiilor de martori şi pe baza înscrisurilor de la dosar, instanţa de fond reţine o faptă ilicită suplimentară, constând în derularea defectuoasă a urmăririi penale. Mai departe, se dezvoltă o eroare de raţionament, mediatizarea nefiind fapta ilicită în sine, ci consecinţa vătămătoare a acesteia. Cu alte cuvinte, din cauza modalităţii defectuoase de derulare a anchetei, (prezentarea inculpaţilor cu cătuşe în faţa presei, furnizarea şi scurgerea de informaţii trunchiate către presă, etc.) s-a generat o mediatizare a dosarului ce, în final, a condus la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale recurentului.

Prin aceasta au fost încălcate drepturile stipulate de articolele 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă), 6 (dreptul la un proces echitabil) şi 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A treia critică a recurentului-reclamant a vizat greşita neacordare de daune materiale pentru a doua noapte de cazare.

Instanţa de apel a apreciat justificată critica referitoare la acordarea de daune materiale reprezentând cheltuieli cu a doua noapte de cazare, cea ulterioară fiecărui termen de judecată. În acest sens, deşi instanţa de apel este de acord cu aplicarea prezumţiei judiciare referitoare la nevoia de cazare pentru asigurarea prezentării la termenele de judecată din Brăila şi Galaţi de după strămutare, apreciază că aceasta se aplică exclusiv pentru noaptea de cazarea anterioară judecăţii.

Potrivit art. 329 C. proc. civ., în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Ele însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori. În acest sens, trebuie reţinut cu titlu de element factual, că şedinţele de judecată de pe parcursul dosarului penal presupuneau cu regularitate audierea de martori. Astfel, numărul mare de termene de judecată şi durata acestora s-a datorat volumului mare de martori din dosarul penal. În aceste condiţii, termenele de judecată aveau o durată considerabilă, finalizându-se constant în a doua parte a zilei şi de multe ori în cursul nopţii. Mai departe, trebuie avut în vedere că distanţa dintre Cluj-Napoca şi Brăila sau Galaţi este de peste 500 km, drumul normal, fără condiţii de trafic sau meteo ieşite din comun, necesitând aproximativ 10 ore de condus.

Ultima critică a recurentului-reclamant se referă la acordarea daunelor morale într-un cuantum nejustificat de redus, situaţie faţă de care au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1385, art. 1391 şi art. 252 C. civ.

Astfel, deşi instanţa de apel face o trimitere corectă la criteriile abstracte ce guvernează stabilirea daunelor morale şi surprinde modalitatea în care s-a materializat suferinţa fizică şi psihică a recurentului, greşeala este generată de aplicarea în concret a acestora, din prisma stabilirii cuantumului de acordat. Modalitatea de cuantificare generează o încălcare întocmai a criteriilor la care face trimitere instanţa de apel, aprecierea devenind astfel nerezonabilă, injustă şi lipsită de echitate, generând în final o sumă derizorie. Însăşi discrepanţa faţă de suma acordată de prima instanţă arată o lipsă de rezonabilitate din partea instanţei de control judiciar. Suma acordată nu doar că nu aduce alinare sau satisfacţie morală recurentului ci generează frustrare suplimentară, percepţia acestuia fiind că însăşi hotărârea menită să atenueze dezagreabilul face parte din materializarea opresiunii aduse asupra acestuia, ce aparent nu a luat sfârşit nici în prezent.

Relevante în amploarea suferinţei produse recurentului sunt elementele la care acesta a făcut trimitere constant pe durata litigiului, respectiv: persoana acestuia (istoricul profesional, situaţia familială şi poziţia din societate, reputaţia de care se bucura, faptul că la debutul dosarului penal cariera era în ascensiune); specificul acuzaţiilor penale, respectiv că recurentul ar fi furnizat ziariştilor coinculpaţi informaţii utilizate pentru şantaj la care avea acces, dat fiind că îşi desfăşurase anterior activitatea în instituţii ale statului specializate în culegerea de informaţii; condiţiile inumane de detenţie ce au afectat însăşi integritatea fizică şi psihică a recurentului şi au accentuat suferinţa produsă de măsura arestului.

Totodată trebuie avută în vedere modalitatea în care s-a derulat dosarul penal: mediatizare exagerată plecând de la scurgeri de informaţii din partea organelor de cercetare, cu articole de presă la nivel naţional în care inculpaţii erau redaţi într-o conotaţie negativă, cu decupări din interceptări sau extrase din actele procesuale menite să inducă publicului ideea de vinovăţie a inculpaţilor, imagini TV cu inculpaţii în cătuşe; recurentul a fost supus unor diverse forme de presiuni atât directe cât şi asupra membrilor familiei; strămutarea şi complexitatea dosarului au impus 180 de deplasări Cluj-Napoca - Brăila, ce a determinat ca simpla derulare a procesului penal să reprezinte o executare în sine a unei pedepse, soluţia de achitare devenind astfel un panaceu derizoriu; suferinţa îndurată prin raportare la traumele produse familiei acestuia; gravitatea acuzaţiilor, durata şi amploarea activităţilor judiciare.

Recurentul arată că parte din criticile aduse în privinţa manierei de cuantificare este şi cea privind raportarea la un pretins standard derivat din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că deşi instanţa de apel trimite la valori acordate de instanţa europeană, omite să ia în considerare faptul că practica naţională conturează un standard mai ridicat din prisma compensării vătămării prin daune.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii supuse reformării şi reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale şi materiale.

O primă critică a recurentului-pârât a vizat modalitatea de stabilire a caracterului nelegal al privării de libertate.

Astfel, în contradictoriu cu susţinerile instanţei de apel, recurentul arată că în ceea ce priveşte stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în urma arestării preventive, nu se poate pronunţa decât judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată. Pentru a se naşte dreptul la despăgubire este necesar ca încheierea sau hotărârea pronunţată de judecător să fie definitivă şi să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menţinută cu încălcarea dispoziţiilor legale. Nu se pune problema nelegalităţii atunci când măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale, însă ulterior s-a apreciat că se impune înlocuirea ei cu o măsură preventivă mai blândă (exact ca în prezenta cauză, când măsura arestării preventive a fost înlocuită cu obligaţia de a nu părăsi ţara), întrucât nelegalitatea unei măsuri preventive vizează aspecte ce ţin de nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire sau menţinere a măsurii respective.

Caracterul nelegal al privării de libertate nu rezultă implicit din soluţia dispusă de organele judiciare, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui, temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

În acest sens, prin Decizia nr. 15/18.09.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946/29.11.2017, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul textului de lege menţionat. În acelaşi timp, Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. În sens contrar, prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen. sau achitare, încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen.

De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

Prin urmare, conform Curţii Constituţionale, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.

Or, în litigiul pendinte, încheierile prin care s-a dispus şi apoi s-a prelungit măsura arestării preventive au fost contestate de către apelantul reclamant, iar prin încheieri definitive, contestaţiile au fost respinse, ca neîntemeiate.

În ceea ce îl priveşte pe reclamantul din prezenta cauza, nici prin încheierile definitive prin care s-a dispus şi apoi s-a prelungit măsura arestării sale preventive de către judecătorii de drepturi şi libertăţi, şi nici prin încheierea judecătorului de cameră preliminară sau prin hotărârea instanţei de judecata nu s-a stabilit caracterul nelegal al privării sale de libertate, împrejurare care reiese cu claritate din hotărârile judecătoreşti dispuse în prezenta cauză.

Prin încheierea penală nr. 146/2006 s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, iar prin încheierea din 26.03.2007 s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, ce a fost revocată prin încheierea din 13.11.2012, observându-se faptul că apărarea nu a formulat critici referitoare la legalitatea măsurilor preventive, iar instanţa, din oficiu, nu a identificat aspecte de natură să pună la îndoială condiţiile de luare a măsurilor preventive şi de menţinere a acestora. Mai mult, examinarea măsurilor preventive dispuse în cauză indică respectarea condiţiilor de legalitate.

O a doua critică a recurentului-pârât se referă la daunele morale acordate pentru arestarea abuzivă.

În acest sens, recurentul învederează că dreptul la repararea pagubei conferit de art. 5 paragraful 5 din Convenţie este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei convenţionale. Totodată, Curtea de la Strasbourg a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

În cauză, acordarea daunelor morale se poate face numai în condiţiile legii, iar legea în vigoare, respectiv art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., restrânge acordarea despăgubirilor numai în cazul în care măsura preventivă a fost dispusă în mod nelegal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune şi ea verificarea caracterului nelegal al arestării/detenţiei, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1 - 4 din Convenţie şi face acest lucru pentru simplul motiv că, în caz contrar, respectiv în cazul unei privări legale de libertate, nu poate activa dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie în vederea acordării de despăgubirii.

Exigenţele mai sus menţionate caracterizează, şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (5) şi art. 539 din C. proc. pen., întrucât ambele norme de procedură penală condiţionează recunoaşterea dreptului la repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei învestite cu judecarea cauzei. Constatarea nelegalităţii măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită şi să rezulte din încălcări determinate ale legii, respectiv din nerespectarea, condiţiilor legale de luare, prelungire sau menţinere a măsurii preventive.

În doctrină, în mod constant, s-a arătat că dreptul la despăgubire consacrat de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., respectiv de prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie, subzistă, în condiţiile arătate, independent de împrejurarea că la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat definitiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, deoarece dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. nu condiţionează dreptul la despăgubire de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalităţii privării de libertate, în raport cu normele care o reglementează şi cu prevederile art. 5 paragrafele 1 - 4 din Convenţie, respectiv ale art. 9.alin. (1) - (4) din C. proc. pen.

Prin urmare, pentru recunoaşterea dreptului la repararea pagubei consacrat de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. nu interesează temeiul de drept în baza căruia inculpatul a fost achitat, norma fiind incidenţă chiar şi în cazul condamnării definitive a persoanei, singura condiţie de fond pentru activarea dreptului la despăgubire fiind legată de dovedirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate dispuse faţă de inculpat în cursul procesului penal. Soluţia legislativă reglementată de prevederile art. 539 din Codul de procedură penală este confirmată şi de dispoziţiile art. 540 din acelaşi cod - având denumirea marginală "Felul şi întinderea reparaţiei"-, care prevăd expres că "la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538".

Cu privire la daunele morale, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proportionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

În cauză, suma de 30.000 euro contravine jurisprudentei şi principiilor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care, în Cauza Micu împotriva României, pentru condiţii inumane de detenţie s-a acordat ca prejudiciu moral suma de 13.200 euro.

Solicită instanţei de control judiciar ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale să aibă în vedere ca acestea să nu constituie un temei al îmbogăţirii fără justă cauză şi să fie proporţionale cu atingerea adusă persoanei, proportionalitate care trebuie analizată prin raportare la cuantumul acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze simulare, asa cum recurentul a arătat mai sus.

O a treia critică a recurentului-pârât a vizat daunele materiale acordate reclamantului.

Referitor la cheltuielile de cazare în cuantum de 72.077.2 RON, recurentul arată că acestea sunt nedovedite, întrucât deşi reclamantul a depus unele facturi, el nu a depus facturi care să dovedească suma acordată de instanţă în cuantum de 72.077,2 RON.

În ceea ce priveşte acordarea de cheltuieli de deplasare în cuantum de 88.599,73 RON doar în baza unor prezumţii, aceasta nu este legală, întrucât art. 452 din Codul de procedură civilă prevede faptul că aceste cheltuieli trebuie dovedite în concret prin înscrisuri doveditoare care să releve dincolo de orice îndoială că reclamantul a efectuat acele cheltuieli.

Referitor la cheltuielile de deplasare care trebuie dovedite prin înscrisuri, nu este aplicabil art. 329 C. proc. civ., întrucât nu este permisă proba cu martori.

Solicită reducerea cuantumului despăgubirilor acordate cu acest titlu.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul a făcut o amplă expunere a situaţiei de fapt, arătând că recurentul A. a fost implicat într-un caz de corupţie de mare amploare, ce a avut implicaţii majore în sistemul judiciar din România. Acesta a fost iniţial condamnat pentru crimă organizată şi şantaj, acuzaţii grave care au dus la impunerea unor măsuri preventive, inclusiv detenţie. Cazul său a fost investigat de DIICOT Bistriţa-Năsăud, structura specializată a Ministerului Public responsabilă cu combaterea crimei organizate. De asemenea, A. a fost acuzat de implicare într-un grup organizat care desfăşura activităţi ilegale, printre care se numărau şi acte de şantaj şi crimă organizată.

Recurentul a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit legea şi a ignorat aspectele procedurale esenţiale, astfel încât se impune ca soluţia să fie revizuită şi cauza trimisă spre o nouă judecată.

O primă critică adusă deciziei atacate este că instanţa de apel a respins critica Ministerului Public vizând greşita obligare a pârâtului la plata sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale, în condiţiile în care reclamantul nu a solicitat constatarea depăşirii duratei rezonabile şi repararea prejudiciului cauzat prin aceasta, reducând doar cuantumul sumei acordate cu acest titlu la suma de 15.000 euro. Or, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au dispus extra petita obligarea Statului Român la plata despăgubirilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale doar pentru detenţia nelegală, măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul ţării impusă acestuia, condamnarea nelegală şi condiţiile inumane şi degradante de detenţie la care a fost supus în perioada încarcerării.

Nu a fost solicitată plata de despăgubiri morale pentru durata excesivă procesului penal. Doar s-a menţionat în susţinerea cererii că durata procesului penal nu este de neglijat. O atare menţiune nu poate fi echivalată cu manifestarea de voinţă de a pretinde sume de bani de la pârât pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Printr-o a doua critică, recurentul a învederat că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1349 C. civ. şi art. 276 alin. (5) C. proc. pen.. Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale privind despăgubirile şi a ignorat faptul că A. nu a dovedit toate elementele necesare pentru a justifica cererea de despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal. De asemenea, instanţa de apel a greşit prin schimbarea sentinţei fără a respecta procedurile legale corecte şi fără a lua în considerare toate dovezile relevante prezentate de părţi.

Recurentul a mai arătat că statul nu ar trebui să suporte întreaga responsabilitate pentru cheltuielile de judecată, iar reclamantul A. ar trebui să contribuie la costurile procesului, având în vedere natura cererilor sale şi circumstanţele cazului.

Acordarea sumei de 180.602,42 RON cu titlu de daune materiale constând în cheltuieli ocazionate de derularea procesului penal, nu se justifică, cel puţin în parte. Pe de o parte, pentru că reclamantul nu a solicitat în faţa instanţei penale obligarea persoanelor vătămate (în număr de 53), să-i achite cheltuielile judiciare efectuate, pentru ca instanţa penală să poată verifica în ce măsură cheltuielile făcute de reclamant au fost provocate de o parte dintre persoanele vătămate. Pe de altă parte, nici instanţa de apel nu a făcut o astfel de cercetare, deşi dispoziţiile art. 276 alin. (5) din C. proc. pen. o impuneau cu prisosinţă, cu atât mai mult cu cât, în rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, la rubrica mijloace de probă pe care se sprijineau acuzaţiile aduse acestuia, erau menţionate plângerile şi declaraţiile persoanelor vătămate, care au constituit principalele mijloace de probă, dar cu privire la care instanţa penală a decis definitiv că aduceau acuzaţii neîntemeiate inculpaţilor din cauza penală, inclusiv reclamantului.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel constituie o eludare evidentă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) din C. proc. pen., prin transferarea în sarcina statului a întregii responsabilităţi de despăgubire a reclamantului şi, de asemenea, nesocoteşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentul arată că în cauza Calmonovici contra României s-a respins capătul de cerere prin care reclamantul solicita despăgubiri pentru încălcarea vieţii sale private protejate de art. 8 din Convenţie, cu motivarea că orice procedură penală are anumite repercusiuni asupra vieţii private şi de familie a individului suspus acesteia, dar care nu încalcă art. 8 din Convenţie dacă nu depăşesc consecinţele normale şi inevitabile într-o asemenea situaţie. În consecinţă, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, statul nu este ţinut a răspunde pentru consecinţele normale şi inevitabile pe care le generează supunerea unei persoane la o procedură judiciară. Recurentul apreciază că efectuarea anumitor cheltuieli ocazionate de derularea procesului penal reprezintă astfel de consecinţe.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 20.06.2024, recurentul A. a solicitat respingerea recursurile formulate de către celelalte părţi şi menţinerea deciziei recurate în limitele indicate prin memoriul său de recurs.

Referitor la recursul Ministerului Public, arată că instanţele anterioare nu s-au pronunţat extra petita, criticile sub acest aspect fiind pur formale. Trimiterea la cauza Calmanovici contra României este irelevantă, argumentaţia Curţii privind acordarea de daune morale pentru pretinsa încălcare a vieţii private protejate prin art. 8 din Convenţie. Recurentul pretinde că reclamantul nu a solicitat în faţa instanţelor penale obligarea persoanelor vătămate să-i achite cheltuielile efectuate, prin raportare la prevederile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., dar neindicând niciun temei de drept ce justifică obligaţia reclamantului de a fi formulat o astfel de cerere, ori prin care să se stabilească drept o condiţie prealabilă angajării răspunderii statului solicitarea adresată persoanelor vătămate.

Dispoziţiile art. 276 alin. (5) Cod procedură penală vizează exclusiv ipoteza în care cheltuielile inculpatului achitat au fost provocate de persoana vătămată, noţiunea urmând să fie interpretată prin raportare la principiul oficialităţii urmăririi penale. Astfel, în ipoteza în care acţiunea penală se exercită din oficiu şi infracţiunile nu se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum situaţia dată, mijlocul de sesizare devine indiferent raportat la oficialitatea urmăririi penale. Astfel, chiar dacă ar exista plângeri penale formulate de persoanele ce s-au considerat vătămate, reprezentantul Ministerului Public a exercitat acţiunea penală din oficiu şi odată cu continuarea urmăririi penale a preluat responsabilitatea generării de cheltuieli judiciare, fiind elementul determinant în lanţul cauzal generator al prejudiciului.

Potrivit regulilor de procedură penală (art. 16), acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă este incident un caz de achitare sau încetare a procesului penal. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a apelantului reclamant, derulând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) Cod procedură penală, în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

Aceeaşi orientare se desprinde şi din cuprinsul deciziilor civile nr. 2367/2021, nr. 2533/2021, nr. 517/2022 şi nr. 77/2022, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind susţinută şi de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021. Problema caracterului ilicit al faptei Statului Român nu se pune în cauză, astfel cum s-a subliniat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, răspunderea statului fiind una obiectivă.

Pe de altă parte, în situaţia dată nu au fost formulate plângeri penale faţă de apelantul reclamant A.. Mai mult, prin analizarea dosarului penal, s-ar putea observa că majoritatea persoanelor vizate din cuprinsul articolelor de presă au fost audiaţi în calitate de martori şi nu de persoane vătămate, dovadă că acţiunea penală nu a fost limitată la faptele redate prin plângerile penale formulate. De asemenea, niciuna dintre persoanele vătămate nu s-au constituit parte civilă în dosarul penal, soluţia de achitare fiind emisă inclusiv prin raportare la declaraţiile persoanelor vizate de materialele de presă în sensul că s-au simţit vătămate/lezate de acţiunile inculpaţilor.

Referitor la recursul Statului Român arată că, deşi recurentul identifică în mod corect aplicabilitatea Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, omite să expună esenţa acestei decizii, potrivit căreia în acord cu jurisprudenţă altor instanţe de contencios constituţional din alte sisteme de drept (evocată în considerentele deciziei), se impune ca statul român să ofere o protecţie superioară celei stabilită de art. 5 CEDO, cu privire la libertăţile individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluţie de respingere a acuzaţiei în materie penală, protecţie ce nu este asigurată prin limitarea condiţiilor de acordarea a despăgubirilor pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

În aceste condiţii, toate considerentele recurentului în sensul că despăgubirile în temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen. se pot acorda exclusiv dacă s-a demonstrat caracterul nelegal al măsurii preventive sunt lipsite de relevanţă, dat fiind că acestea fac abstracţie de raţionamentul neechivoc ce reiese din decizia Curţii Conbstituţionale menţionată.

În ce priveşte cuantumul daunelor morale, nu vor fi relevante criticile recurentului care pretind că în jurisprudenţa Curţii Europene nu se identifică speţe în care se acordă despăgubiri într-un cuantum similar cu cel din cauză, nefiind de competenţa Curţii Europene să verifice condiţiile sau modalitatea în care statele membre aleg să confere un standard de protecţie mai ridicat celui impus de Convenţie.

În ce priveşte daunele materiale, sumele pretinse au fost dovedite prin înscrisuri (facturi fiscale ordine de plată), martori (care au afirmat în mod expres că fiecare inculpat era obligat să se deplaseze separat în contextul în care acestora le era prohibit să discute unul cu celălalt) şi prezumţii premise de lege.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15.01.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 601 din 21 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 19 martie 2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanţele fondului şi care nu a fost contestat de părţi, relevă faptul că recurentul-reclamant A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2006 din data de 19.01.2007, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Serviciul Teritorial Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 şi săvârşirea infarcţiunii de şantaj calificat în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. (1968), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968).

În prezenta cauză urmărirea penală a fost începută prin procesul-verbal din 09.12.2005.

Alături de alţi inculpaţi, recurentul-reclamant A. a fost reţinut o perioadă de 24 de ore prin ordonanţa de reţinere din 30.10.2006, dată la care a fost pusă în mişcare şi acţiunea penală împotriva acestuia.

Prin încheierea penală nr. 146/C/30.10.2006 a Tribunalului Cluj, secţia penală s-a dispus arestarea inculpaţilor, printre care şi recurentul-reclamant A., pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la 31.10.2006 şi până la 28.11.2006, măsură ce a fost prelungită succesiv, inculpaţii fiind trimişi în judecată în stare de arest preventiv.

Prin sentinţa penală nr. 70/15.04.2016 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul penal nr. x/2007, recurentul-reclamant A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de asociere la un grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, respectiv la 1 an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969). Cele două pedepse aplicate inculpatului au fost contopite în baza art. 33 lit. a) raportat art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), în final inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare. În baza art. 81 C. pen. (1969) s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, de 2 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în conformitate cu art. 82 alin. (1) C. pen. (1969).Având în vedere că inculpatul a fost reţinut şi arestat în perioada 30.10.2006-13.03.2007, a fost dedusă această perioadă din pedeapsa principală, în baza art. 88 C. pen. (1969).

Prin decizia penală nr. 1342/A/20.12.2017, Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Brăila şi de inculpaţii B., C., D., A., E., F. şi G.. A desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 70/15.04.2016 a Tribunalului Brăila. În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpaţii B., C., D., A., E., F., G., H. şi I. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003.

Totodată, prin această decizie penală s-a constatat faptul că inculpatul A. a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 30.10.2006-23.03.2007.

Recurentul-reclamant a formulat acţiune în despăgubiri împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întemeiată în principal, pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., solicitând: daune morale în cuantum de 1.000.000 euro, pentru detenţia nelegală, măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul ţării, condamnarea nelegală şi condiţiile necorespunzătoare de detenţie; daune materiale în cuantum de 223.213.7 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal (onorarii de avocat, transport, cazare, expedieri poştale); dobânzi aferente sumei solicitate de la data cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a acesteia; cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 783/F/27.04.2022, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 250.000 euro daune morale (pentru detenţia nelegală, obligarea de a nu părăsi ţara, durata nerezonabilă a procesului penal, atingeri aduse dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie), 207.379,7 RON daune materiale (asistenţă juridică şi reprezentare, cheltuieli de cazare, cheltuieli de deplasare).

Prin decizia civilă nr. 601/21.02.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, urmare a admiterii apelurilor declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei mai sus menţionate, a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului la suma de 30.000 euro daune morale (excluzând de la această reparaţie măsura obligării de a nu părăsi ţara şi afectarea dreptului la imagine, onoare şi demnitate), respectiv la suma de 180.602,42 RON daune materiale (excluzând din cuantumul acestora a doua noapte de cazare şi parte din cheltuielile de transport).

I. Referitor la recursul reclamantului A., Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., caz de casare ce prevede nelegalitatea hotărârii recurate atunci când aceasta este pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant supune analizei de legalitate mai multe aspecte, respectiv faptul că, în mod greşit, instanţa de apel nu a acordat despăgubiri pentru măsura obligării de a nu părăsi ţara, excluderea eronată a dreptului la despăgubiri pentru atingeri aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii, excluderea eronată a dreptului la daune materiale pentru a doua noapte de cazare, precum şi acordarea de despăgubiri morale într-un cuantum nesemnificativ.

În ce priveşte măsura obligării de a nu părăsi ţara, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o obligaţie subsecventă măsurii preventive a controlului judiciar prevăzute de art. 215 din C. proc. pen., text legal care în alin. (2) lit. a) prevede faptul că organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, "să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea acestuia".

În cadrul solicitării de acordare a daunelor morale pentru arestarea nelegală, recurentul-reclamant asimilează măsura controlului judiciar (în forma obligării de a nu părăsi ţara) unei privări nejustificate de libertate, posibil a fi remediată prin acţiunea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că forma actuală a textului art. 539 din C. proc. pen.. a fost adoptată în urma pronunţării Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională".

În soluţionarea cauzei prezintă relevanţă paragrafele 30, 34 - 45, 53 şi 55 ale deciziei anterior menţionate, fiind esenţial faptul că "statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care, în final, neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar."

Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

Din conţinutul art. 539 din C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pagubei aparţine persoanei faţă de care s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate. Aşadar, nu orice măsură preventivă este aptă să atragă incidenţa textului legal menţionat, ci doar o măsură care a presupus privarea de libertate a persoanei.

În conformitate cu art. 202 alin. (4) C. proc. pen., măsurile preventive sunt: a) reţinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă.

Din observarea acestor dispoziţii legale, se constată însă că unele măsuri sunt privative de libertate (reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu), iar altele sunt neprivative de libertate sau restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune).

În consecinţă, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. dacă în cauză a fost dispusă o măsură privativă de libertate, nu şi atunci când este vorba despre o măsură restrictivă de libertate, cum este obligarea de a nu părăsi ţara.

Această distincţie este relevantă deoarece acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale speciale a statului, în temeiul art. 539 din C. proc. pen., este deschisă pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, respectiv atunci când faţă de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu), măsură care a fost constatată nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală) sau atunci când pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.).

Se reţine, aşadar, că, în raport de dispoziţiile legale incidente, calea răspunderii civile delictuale speciale a statului în temeiul art. 539 din C. proc. pen., este deschisă doar în ipoteza privării nelegale sau nedrepte de libertate, nu şi pentru ipoteza în care măsura preventivă a vizat doar o restrângere de libertate, cum este cazul obligării de a nu părăsi ţara.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurentul-reclamant invocă numai formal dispoziţiile art. 1349 şi urm. din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală în ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru măsura controlului judiciar concretizată prin obligarea de a nu părăsi ţara, nefiind detaliate elementele răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită a statului, existenţa şi dovada prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

Astfel, în mod corect a statuat instanţa de apel că nu sunt întrunite nici elementele răspunderii civile delictuale de drept comun.

Prin urmare, critica va fi respinsă, ca nefondată.

Cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra dreptului la despăgubiri pentru atingeri aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii, Înalta Curte reţine că, în prezentul cadru procesual, în care despăgubirile solicitate de către recurentul-reclamant sunt subsumate caracterului nelegal al privării de libertate la care acesta a fost supus, rezultat din soluţia finală de achitare dispusă în dosarul penal respectiv, sediul materiei este dat de art. 539-540 din C. proc. pen., dispoziţii legale ce se aplică cu prioritate, potrivit considerentelor anterioare.

Astfel, potrivit art. 540 C. proc. pen., "(1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale sau injuste de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538, iar în cazul celui aflat în situaţia prevăzută la art. 5391 alin. (1), de durata, precum şi de consecinţele măsurii asupra persoanei şi asupra vieţii intime, familiale şi private a acesteia. (2) În cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală. În cazul prevăzut la art. 5391 alin. (1), reparaţia constă în plata unei sume de bani. (3) La alegerea felului reparaţiei şi la stabilirea întinderii acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse. (4) Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. (5) Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice."

Din economia textului legal menţionat, rezultă că despăgubirile solicitate în cadrul acestei proceduri judiciare includ şi consecinţele negative pe care arestarea nelegală le are asupra unor drepturi fundamentale ale persoanei supuse acestei măsuri dar şi ale familiei sale, respectiv dreptul la demnitate, onoare şi reputaţie, care sunt derivate din starea de arestare nedreaptă sau nelegală.

Este adevărat că despăgubirile acordate pentru arestarea nelegală nu se rezumă la caracterul nedrept al măsurii preventive şi la durata excesivă a procedurilor penale, aşa cum învederează recurentul, însă, contrar susţinerilor acestuia, afectarea dreptului la imagine, onoare şi reputaţie reprezintă o componentă reparatorie reglementată de textul legal anterior menţionat, astfel încât la cuantificarea reparaţiei se ţine cont inclusiv de această lezare, despre care recurentul în mod eronat afirmă că nu a fost avută în vedere ori că ar fi fost exclusă.

Instanţa de apel nu a exclus dreptul la despăgubiri pentru atingeri aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii, aşa cum afirmă recurentul, ci, prin raportare la susţinerile recurentului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, a apreciat că aceste despăgubiri nu pot fi acordate în mod separat, întrucât au fost avute în vedere cu prilejul stabilirii despăgubirilor pentru arestarea nedreaptă.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că "Este de netăgăduit că orice arestare nelegală sau injustă produce celui în cauză o traumă emoţională, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală..." şi, valorificând criteriile avute în vedere de către prima instanţă cu privire la situaţia particulară a recurentului, a procedat la reevaluarea prejudiciului în raport de dispoziţiile art. 540 din C. proc. pen., reţinând că "...durata arestului preventiv de 145 de zile, consecinţele resimţine în plan fizic şi psihic de reclamant, atingerile aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei acestuia prin arestarea preventivă nedreaptă, precum şi consecinţele produse asupra familiei, asupra părinţilor, astfel cum a reţinut prima instanţă..." sunt de natură să atragă o reparaţie în cuantum de 15.000 euro, sumă reprezentând ",...o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de apelantul-reclamant pentru privarea nedreaptă de libertate."

Împrejurarea că instanţa de apel a apreciat că implicarea recurentului într-un dosar penal şi mediatizarea excesivă a cazului nu sunt elemente care să justifice răspunderea statului, nu semnifică o omisiune a acestei instanţe, cum eronat pretinde recurentul, ci reprezintă un considerent bazat pe inexistenţa faptei ilicite în sarcina organelor de cercetare penală cu privire la aceste aspecte.

Aceasta întrucât nu simpla calitate de inculpat într-un dosar penal este cea care atrage răspunderea statului în asemenea situaţii, ci caracterul nelegal sau nedrept al privării de libertate rezultat din soluţia finală dată în procesul penal, în cauză, achitarea recurentului.

Pe de altă parte, gradul de mediatizare al pricinii nu s-a dovedit a fi imputabil organelor de cercetare penală, astfel încât nu poate constitui temei al răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art. 539-540 C. proc. pen.

Faţă de cale expuse, critica va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la daunele materiale, Înalta Curte reţine că recurentul este nemulţumit de faptul că instanţa de apel a exclus de la acordarea acestui tip de daune, contravaloarea unei a doua nopţi de cazare, respectiv cea ulterioară fiecărui termen de judecată, invocând durata şedinţei de judecată, despre care arată că se finaliza în mod constant în partea a doua a zilei şi distanţa dintre localităţi, despre care arată că necesita aproximativ 10 ore de condus.

Totodată, recurentul apreciază că o astfel de abordare este contrară dreptului la repararea integrală a prejudiciului şi invocă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 327 din Codul de procedură civilă, "Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut."

Dacă art. 328 din C. proc. civ. reglementează prezumţiile legale, respectiv cele care, în principal, scutesc de dovadă pe acela în folosul căruia operează, dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. reglementează prezumţiile judiciare şi statuează că "În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

În cauză, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a aplicat prezumţiile judiciare, având în vedere existenţa unor elemente factuale necontestate de către părţi şi dovedite, respectiv prezenţa recurentului, în calitate de inculpat la fiecare termen de judecată şi distanţa dintre localitatea de domiciliu şi instanţa învestită cu soluţionarea dosarului penal.

De asemenea, în mod corect instanţa de apel a apreciat că suma de 164,55 RON reprezentând costul mediu pe noaptea de cazare, astfel cum a fost reţinut de prima instanţă pe baza probelor administrate, şi care nu mai pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, este unul care să poată fi luat în considerare în ce priveşte cheltuielile cazării pe durata desfăşurării procesului penal la Brăila şi Galaţi.

Recurentul nu a contestat acest cost mediu pe baza căruia a fost calculată suma acordată cu titlu de despăgubire materială şi nici stabilirea despăgubirii pe baza prezumţiilor judiciare, ci faptul că în apel s-a apreciat că reparaţia nu este justificată şi pentru cea de-a doua noapte de cazare.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. privind prezumţiile judiciare au fost corect aplicate de către instanţa de apel, care a reţinut, în mod legal, că ceea ce se poate prezuma în mod rezonabil este numai faptul că din cauza distanţei mari dintre localitatea de domiciliu şi localitatea în care s-a desfăşurat procesul penal era necesară deplasarea în ziua anterioară dezbaterilor, nefiind posibilă deplasarea în aceeaşi zi.

Împrejurarea că recurentul a ales să rămână în localitatea în care s-a judecat procesul penal şi o a doua noapte de cazare, ulterioară şedinţei de judecată pentru care s-a deplasat, reprezintă o opţiune personală, suplimentară, facultativă, ce nu poate fi imputată pârâţilor din perspectiva daunelor materiale.

Repararea integrală a pagubei nu presupune admiterea tuturor solicitărilor părţii, ci numai a acelora care au fost dovedite în condiţiile legii, ori asupra cărora instanţa şi-a format convingerea pe baza probelor administrate şi a prezumţiilor incidente.

Raportat la distanţa dintre localităţile de referinţă, respectiv cea de domiciliu a recurentului şi cea în care se desfăşura procesul penal, o prezumţie simplă presupune că deplasarea acestuia trebuia să se realizeze anterior termenului de judecată, astfel încât necesitatea cazării se impunea pentru o singură noapte, cea de dinaintea şedinţei de judecată, iar nu şi pentru noaptea ulterioară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a înlăturat din sfera despăgubirii materiale contravaloarea celei de-a doua nopţi de cazare şi a diminuat, pe cale de consecinţă, cuantumul sumei acordate cu acest titlu, situaţie faţă de care şi această critică va fi respinsă, ca nefondată.

În ce priveşte cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant invocă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1385 şi art. 1391 din C. civ. raportat la art. 252 şi urm. C. civ. în ce priveşte regulile de stabilire şi reparaţie a prejudiciului, în sensul că instanţa de apel a restrâns, în mod nejustificat, daunele morale de la suma de 250.000 euro astfel cum a fost acordată de prima instanţă, la suma de 30.000 de euro acordată în apel.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pe lângă o aplicare greşită a textelor legale anterior menţionate, recurentul reiterează toate acele elemente la care a făcut trimitere constant pe durata litigiului privind persoana acestuia, specificul acuzaţiilor penale, condiţiile inumane de detenţie, modalitatea în care s-a derulat dosarul penal, suferinţa îndurată atât personal de recurent, dar şi de familia sa.

Totodată, recurentul a evocat o jurisprudenţă naţională recentă în materie în ce priveşte cuantumul daunelor morale, despre care a arătat că a consacrat un standard mai ridicat al sumelor acordate cu acest titlu, decât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care s-a raportat instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1385 C. civ., "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei."

De asemenea, potrivit art. 1391 C. civ., "(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. (2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. (3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. (4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct. (5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile."

Dispoziţiile art. 252 din C. civ. statuează în sensul că "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Este de observat că dispoziţiile art. 1385 din C. civ. reglementează întinderea reparaţiei în cazul răspunderii civile delictuale, dispoziţiile art. 1391 din C. civ. reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, iar dispoziţiile art. 252-256 din C. civ. reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale.

Prin urmare, toate dispoziţiile legale invocate de către recurent a fi greşit interpretate sau aplicate vizează întinderea despăgubirii acordate acestuia cu titlu de daune morale.

Înalta Curte reţine că, în procesul de evaluare a prejudiciului nepatrimonial produs recurentului-reclamant, prima instanţă a acordat acestuia suma de 250.000 euro cu titlu de daune morale, şi anume: 80.000 euro daune morale pentru arestarea nelegală, 35.000 euro pentru obligarea de a nu părăsi ţara, 35.000 euro pentru durata nerezonabilă a procesului penal şi 100.000 euro pentru lezarea dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie.

Admiţând apelurile pârâţilor, instanţa de apel a acordat suma de 15.000 euro pentru arestarea nelegală, a înlăturat suma de 35.000 euro dată de prima instanţă pentru obligarea de a nu părăsi localitatea, a acordat suma de 15.000 euro pentru durata nerezonabilă a procesului şi a înlăturat suma de 100.000 euro pentru lezarea dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, apreciind că această vătămare se circumscrie, potrivit art. 539-540 C. proc. pen., prejudiciului produs prin arestarea nelegală.

Astfel, ajustarea cuantumului daunelor morale a fost determinată de mai multe aspecte, după cum urmează:

În ce priveşte reducerea daunelor morale pentru privarea nelegală de libertate (de la 80.000 euro, astfel cum au fost acordate de prima instanţă, la 15.000 euro, acordate de instanţa de apel), Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere toate acele circumstanţe factuale şi personale pe care recurentul-reclamant le-a susţinut în toate etapele procesuale, dispoziţiile legale incidente, dar şi criteriile jurisprudenţiale obiective pe baza cărora se stabileşte un echivalent bănesc unui prejudiciu care, prin esenţa lui, nu se poate cuantifica în bani.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere criteriile reglementate de art. 540 din C. proc. pen. (durata privării nelegale de libertate, consecinţele produse asupra persoanei supuse acestei măsuri, consecinţele produse asupra familiei celui privat de libertate), criteriile subiective privind vârsta, starea de sănătate, consecinţele pe plan social, profesional şi familial şi afectarea dreptului la imagine ale recurentului, precum şi impactul pe care condiţiile de detenţie le-au avut asupra acestuia.

În acest sens, instanţa de apel a dat eficienţă juridică constatărilor făcute de prima instanţă cu privire la situaţia particulară a reclamantului, care a fost 28 de ani ofiţer de poliţie cu funcţii importante, doctorand, urmărind o carieră universitară, şocul puternic resimţit în momentul reţinerii, sentimentele negative care l-au încercat, frustrarea cauzată de separarea de familie, condiţiile de detenţie precare, ce au condus la accentuarea acestor sentimente.

În reevaluarea prejudiciului, instanţa de apel s-a raportat la durata arestului preventiv de 145 de zile, la consecinţele resimţite în plan fizic şi psihic de reclamant, atingerile aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei acestuia prin arestarea preventivă nedreaptă, precum şi consecinţele produse asupra familiei acestuia, apreciind, în mod corect, că suma de 15.000 euro este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica din punct de vedere pecuniar prejudiciul moral suferit de recurent pentru privarea nedreaptă de libertate.

În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte reţine că despăgubirile acordate cu titlu de daune morale trebuie să fie caracterizate de rezonabilitate, respectiv trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă care, pe de o parte să corespundă prejudiciului moral produs, dar pe de altă parte să nu reprezinte o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să primească o astfel de reparaţie.

În materia daunelor morale, reparaţia nu este una integrală, întrucât valorile lezate nu sunt cuantificabile din punct de vedere economic, ci este una simbolică, având un caracter aproximativ, prin care se tinde la oferirea unui echivalent care să atenueze rezultatul dezagreabil produs.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, daunele morale se stabilesc în raport de consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere atât aspectele ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum şi faptul că în ce priveşte modul de calcul şi cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport cu natura neeconomică a respectivelor daune.

Împrejurarea că recurentul nu este mulţumit de dimensiunea reparaţiei acordate nu este de natură să contureze aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, câtă vreme instanţa de apel a statuat că prin privarea nelegală de libertate s-a produs recurentului-reclamant un prejudiciu, a constatat îndeplinite condiţiile art. 539-540 din C. proc. pen. şi a avut în vedere toate circumstanţele şi consecinţele unei astfel de măsuri nedrepte/injuste.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză, suma de 15.000 RON stabilită de către instanţa de apel pentru prejudiciul moral produs recurentului-reclamant prin privarea nelegală de libertate, este una în acord cu criteriile jurisprudenţiale menţionate anterior şi corespunzătoare situaţiei particulare deduse judecăţii, astfel încât critica formulată nu poate fi primită.

În ce priveşte înlăturarea daunelor morale pentru măsura controlului judiciar în forma obligării de a nu părăsi ţara, Înalta Curte constată că a expus, prin considerente anterioare, care sunt raţiunile pentru care apreciază că în mod corect, instanţa de apel a exclus această măsură de la reparaţia reglementată de art. 539 C. proc. pen. şi a statuat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale şi, pe cale de consecinţă, a înlăturat daunele morale în cuantum de 35.000 euro acordate de prima instanţă.

Prin urmare, considerentele aferente criticii privind excluderea măsurii obligării de a nu părăsi ţara de la acordarea daunelor morale rămân valabile şi nu se mai impun a fi reluate.

În ce priveşte reducerea daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procesului (de la 35.000 euro astfel cum au fost acordate de prima instanţă, la 15.000 euro acordate de instanţa de apel), Înalta Curte reţine că şi această soluţie a instanţei de apel este una conformă legii şi nu justifică motivul de recurs invocat.

Considerentele expuse în cadrul reducerii daunelor morale pentru privarea de libertate sunt valabile şi pentru această situaţie, cu următoarele completări:

Astfel, deşi durata procesului penal în care recurentul-reclamant a figurat ca inculpat a fost una considerabilă (11 ani, o lună şi 20 de zile), Înalta Curte constată că daunele morale aferente unei asemenea durate nerezonabile trebuie să fie stabilite astfel încât să asigure un raport de proporţionalitate între despăgubire şi prejudiciu, cu luarea în considerare a principiului judecării în echitate.

Criteriile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a evalua dacă o procedură s-a desfăşurat într-un interval rezonabil de timp sau nu sunt complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi miza procedurii pentru partea interesată.

De asemenea, cuantificarea prejudiciului trebuie să se realizeze şi în raport cu jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, jurisprudenţă pe care instanţa de apel a avut-o în vedere şi a valorificat-o într-o modalitate eficientă şi legală.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că în cauze similare, pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare au fost acordate, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, daune morale situate între 3500 şi 8000 euro, iar de către instanţele naţionale, daune morale situate între 15.000 RON şi 6000 euro.

Împrejurarea că instanţa de apel face trimitere la o jurisprudenţă în materie ce cristalizează un anumit standard în acordarea daunelor morale pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare, în timp ce recurentul-reclamant evocă hotărâri judecătoreşti naţionale prin care s-au acordat sume mai mari cu acest titlu, nu este una care să contureze aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, întrucât în ambele situaţii (atât cele reţinute de instanţa de apel, cât şi cele învederate de către recurentul-reclamant), practica judiciară este una pur orientativă, instanţa de judecată formându-şi convingerea prin raportare la situaţia particulară dedusă judecăţii în cauza pendinte.

În cauză, instanţa de apel a avut în vedere inclusiv situaţia personală a recurentului, care a fost nevoit să se supună rigorilor procedurale pe toată durata procesului penal, să se prezinte în instanţă sau la alte autorităţi ori de câte ori era necesar, cu efecte negative asupra vieţii cotidiene a acestuia şi asupra stării sale psihice, incertitudinea în ceea ce priveşte deznodământul procesului penal, de natură a produce un puternic disconfort emoţional.

În acord cu cele reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că prin durata excesivă a procesului penal a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea căruia statul este obligat să creeze un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen echitabil.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, această încălcare impune acordarea de despăgubiri, iar cuantumul de 15.000 euro stabilit de către instanţa de apel este unul care se circumscrie criteriilor evocate mai sus şi care este apt să repare prejudiciul cauzat recurentului ca urmare a duratei excesive a procedurilor penale derulate împotriva sa.

Nemulţumirea recurentului privind cuantumul reparaţiei nu atrage, prin ea însăşi, incidenţa vreunui aspect de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată, câtă vreme analiza instanţei de apel s-a realizat în acord cu dispoziţiile legale incidente, pe baza probelor administrate de către instanţele devolutive şi raportat la circumstanţele particulare ale cauzei.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că suma de 15.000 RON stabilită de către instanţa de apel pentru prejudiciul moral produs recurentului-reclamant prin durata nerezonabilă a procedurii judiciare, este una în acord cu criteriile jurisprudenţiale menţionate anterior şi corespunzătoare situaţiei particulare deduse judecăţii, astfel încât critica formulată nu poate fi primită.

În ce priveşte înlăturarea reparaţiei aferente dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, Înalta Curte constată că şi această chestiune reprezintă obiectul unui motiv de recurs distinct, analizat de către instanţă în cadrul unor considerente anterioare, care rămân valabile şi cu referire la prezenta critică de nelegalitate, care vizează cuantumul total al daunelor morale, fiind inutil a mai fi reluate.

Faţă de cele arătate, critica privind cuantumul daunelor morale acordate recurentului-reclamant va fi respinsă, ca nefondată.

II. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., caz de casare ce prevede nelegalitatea hotărârii recurate atunci când aceasta este pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi vizează trei aspecte: faptul că hotărârea judecătorească de achitare nu constituie, prin ea însăşi, temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate; faptul că acordarea daunelor morale în acest gen de litigii se realizează numai în temeiul art. 9 alin. (5) C. proc. pen., iar acestea au un cuantum nejustificat; faptul că daunele materiale reprezentând cheltuieli de cazare şi deplasare nu pot fi acordate în temeiul unor prezumţii, ci trebuie dovedite cu înscrisuri.

În ce priveşte critica potrivit căreia hotărârea judecătorească de achitare nu constituie, prin ea însăşi, temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, Înalta Curte reţine că recurentul ignoră realitatea juridică creată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539, în raport cu efectele deciziei de neconstituţionalitate menţionată, precum şi modificările legislative determinate de aceste decizii.

Astfel, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat faptul că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) Cod procedură penală sau achitare, este neconstituţională.

Ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, prin Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142/20.02.2023, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15/18.09.2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

Urmare a acestor decizii, prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. precum şi pentru modificarea altor acte normative, dispoziţiile art. 539 Cod procedură penală au fost modificate în sensul că are dreptul la repararea pagubei în această procedură judiciară şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a luat o măsură privativă de libertate dacă, pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite-art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Chiar dacă aceste statuări sunt ulterioare cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., întrucât soluţionarea cauzei nu a fost finalizată până la momentul în care efectele lor juridice se produc, instanţa de recurs nu poate face abstracţie de acestea.

Pe de altă parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, iar Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142/20.02.2023, astfel încât de la momentul publicării sunt obligatorii atât în ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele.

Astfel, întrucât faţă de reclamant s-a dispus soluţia achitării conform art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 şi Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de recurs constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile privind acordarea despăgubirii pentru prejudiciul suferit urmare a arestării injuste (nu şi pentru măsura preventivă a controlului judiciar, pentru care nu au fost acordate dezdăunări).

Prin urmare, critica este nefondată.

În ce priveşte cuantumul şi temeiul acordării daunelor morale, Înalta Curte reţine că recurentul afirmă că daunele morale nu puteau fi acordate decât în temeiul art. 9 alin. (5) din Codul de procedură penală, text legal incident în situaţia invocării unor încălcări ale condiţiilor prevăzute în pargrafele 1,2,3, sau 4 ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. la care face trimitere recurentul-pârât, "Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal sau injust, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate, are dreptul la repararea pagubei, în condiţiile prevăzute de lege."

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că textul legal este unul general, de principiu şi nu condiţionează dreptul la repararea pagubei de îndeplinirea anumitor condiţii (cum ar fi invocarea unor încălcări ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum pretinde recurentul), ci doar prevede, la modul general, că o astfel de procedură se desfăşoară potrivit legii.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi sediul materiei în prezenta cauză nu îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cum eronat susţine recurentul-pârât, ci dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. în forma de la data promovării cererii de chemare în judecată, aşa cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021 şi Decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat 1.000.000 euro pentru prejudiciul cauzat prin detenţia nelegală, impunerea măsurii preventive de a nu părăsi teritoriul ţării, condamnarea nelegală şi condiţiile inumane şi degradante de detenţie la care a fost supus în perioada încarcerării.

În procesul de evaluare a prejudiciului nepatrimonial produs recurentului-reclamant, prima instanţă a acordat acestuia suma de 250.000 euro cu titlu de daune morale, iar instanţa de apel 30.000 euro (15.000 euro pentru arestarea nelegală şi 15.000 euro pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare), astfel încât solicitarea iniţială a fost cu mult diminuată, fiind raportată la privarea efectivă de libertate şi la durata procesului penal în cadrul căruia s-a dispus această măsură.

Cu prilejul cuantificării reparaţiei, Înalta Curte constată că, pe lângă situaţia particulară a reclamantului, instanţa de apel a avut în vedere criteriile generale jurisprudenţiale consacrate la nivel naţional şi comunitar pentru evaluarea despăgubirii, caracterul rezonabil al acesteia, principiul proporţionalităţii, al echităţii, dar şi faptul că o astfel de reparaţie nu trebuie să conducă la îmbogăţirea fără just temei a persoanei îndreptăţite.

În materia daunelor morale, reparaţia nu este una integrală, întrucât valorile lezate nu sunt cuantificabile din punct de vedere economic, ci este una simbolică, având un caracter aproximativ, prin care se tinde la oferirea unui echivalent care să atenueze rezultatul dezagreabil produs.

În acest context, suma de 30.000 de euro despre care recurentul-pârât afirmă că este una exagerată, a fost acordată avându-se în vedere toate consecinţele negative suportate de către reclamant şi familia acestuia prin privarea nelegală de libertate pe o perioadă de 145 de zile, dar şi prin întinderea procesului penal pe o perioadă de timp considerabilă (peste 11 ani), cu respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii stabilite la nivel naţional şi comunitar în această materie şi fără ca prin reparaţia acordată să se producă reclamantului o îmbogăţire nemeritată.

Împrejurarea că sumele acordate cu titlu de daune morale în situaţii aparent similare diferă în ce priveşte cuantumul, este lipsită de relevanţă din perspectiva aspectelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu aspectele de practică judiciară neunitară formează convingerea instanţei, ci situaţia specifică dedusă judecăţii şi circumstanţele particulare ale cauzei.

Considerentele instanţei de recurs expuse în cadrul recursului reclamantului asupra cuantumului daunelor morale sunt valabile şi cu privire la prezenta critică de nelegalitate, completând cele statuate anterior.

Faţă de cele arătate, critica nu poate fi primită şi va fi respinsă ca atare.

În ce priveşte daunele materiale, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât este nemulţumit atât de acordarea cheltuielilor de cazare, cât şi de acordarea cheltuielilor de deplasare, despre care arată că nu pot fi dovedite prin martori sau prezumţii, ci prin înscrisuri, în cauză nefiind aplicabil art. 329 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 327 din C. proc. civ., "Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut."

Dacă art. 328 din C. proc. civ. reglementează prezumţiile legale, respectiv cele care, în principal, scutesc de dovadă pe acela în folosul căruia operează, dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. reglementează prezumţiile judiciare şi statuează că "În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Astfel, în cazul prezumţiilor simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, ce are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare, iar în cazul prezumţiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabileţte şi puterea doveditoare a prezumţiilor.

În ce priveşte incidenţa art. 329 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului, că deplasarea şi cazarea reclamantului la termenele de judecată reprezintă fapte conexe ce pot fi dovedite cu martori, astfel încât costurile acestor deplasări şi, eventual, al cazărilor aferente, pot fi dovedite cu aplicarea prezumţiilor reglementate de textul legal menţionat.

În cauză, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a aplicat prezumţiile judiciare, având în vedere existenţa faptelor conexe necontestate de către părţi şi dovedite prin martori şi înscrisuri, respectiv prezenţa recurentului, în calitate de inculpat la fiecare termen de judecată şi distanţa dintre localitatea de domiciliu şi instanţa învestită cu soluţionarea dosarului penal.

De asemenea, în mod corect instanţa de apel a apreciat că suma de 164,55 RON reprezentând costul mediu pe noaptea de cazare, astfel cum a fost reţinut de prima instanţă pe baza probelor administrate, şi care nu mai pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, este unul care să poată fi luat în considerare în ce priveşte cheltuielile cazării pe durata desfăşurării procesului penal la Brăila şi Galaţi.

În mod similar, pentru cheltuielile de deplasare, în mod corect au fost avute în vedere declaraţiile de martori, care au atestat situaţia de fapt a deplasării la termenele de judecată, precum şi preţul mediu al combustibilului pentru perioada 2007-2017, raportat la distanţa dintre localităţile de referinţă, rezultând suma de 88.599,73 RON.

În acest mod, instanţa de apel a apreciat ca fiind dovedit faptul conex al deplasării (prin declaraţiile de martori care au atestat acest lucru şi menţiunile din cuprinsul încheierilor de şedinţă referitor la prezenţa inculpatului în faţa instanţei de judecată), respectiv al cazării (prin facturile depuse la dosar), astfel încât a fost în măsură, cu luarea în considerare şi a altor elemente de fapt (costul mediu de cazare pe noapte, contravaloarea unui litru de combustibil raportat la distanţa dintre localitatea de domiciliu a reclamantului şi cea în care se desfăşura procedura judiciară), să aprecieze asupra cuantumului acestor cheltuieli.

Chiar dacă, aşa cum învederează recurentul-pârât, din facturile depuse la dosarul cauzei nu a rezultat întreaga sumă acordată de instanţa de apel pentru cheltuielile de cazare, diferenţa a fost apreciată că i se cuvine reclamantului pe baza prezumţiilor reglementate de art. 329 din C. proc. civ., prin raportare la termenele de judecată la care acesta a fost prezent în cadrul procesului penal şi la probele administrate (facturile depuse).

Prin urmare, aceste prezumţii nu au fost valorificate în mod singular, ci au fost coroborate cu probele administrate în cauză, necontestate de părţi, fiind valorificate ca atare şi de către instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că nu sunt întemeiate criticile formulate, se constată caracterul nefondat al recursului declarat.

III. Referitor la recursul Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., caz de casare ce prevede nelegalitatea hotărârii recurate atunci când aceasta este pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., recurentul învederează că, acordând daune morale pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare, instanţele anterioare s-au pronunţat asupra ceea ce nu s-a cerut, cu depăşirea limitelor investirii, încălcând astfel dispoziţiile art. 397 alin. (1) Cod procedură civilă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel."

Textul legal reprezintă o expresie a principiului disponibilităţii astfel cum este reglementat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.", normă legală ce instituie prerogativa procesuală a părţilor de a determina existenţa procesului, prin declanşarea/sistarea procedurii judiciare, precum şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual cu privire la părţi, obiect şi cauză.

De asemenea, potrivit art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (alin. (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

În lumina acestui text legal, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.

În acest sens, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauză aceste dispoziţii legale nu au fost încălcate, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat ca situaţie prejudiciabilă generatoare de răspundere "...durata deosebit de mare în care s-au desfăşurat procedurile penale...", indicând faptul că acestea au debutat la data de 30.10.2006, când reclamantul a fost reţinut, şi s-au încheiat la data de 20.12.2017, când s-a pronunţat hotărârea de achitare, fiind vorba de o perioadă de 11 ani şi 2 luni.

Afirmând că instanţele devolutive s-au pronunţat asupra ceva ce nu s-a cerut, recurentul a avut în vedere partea introductivă a cererii de chemare în judecată, însă pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.) ori de modalitatea sau ordinea în care aceasta a înţeles să expună pretenţiile formulate.

În cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei, pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a arestării nelegale/nedrepte în cadrul dosarului penal finalizat cu soluţia de achitare, dar şi pentru durata excesivă a procedurii judiciare, astfel încât nu se poate reţine că soluţionarea acestui din urmă capăt de cerere s-a realizat extra petita, cum în mod eronat afirmă recurentul.

Nu în ultimul rând, este de observat că durata nerezonabilă a procedurii judiciare a fost dedusă judecăţii şi în apelul incident formulat de către reclamantul A. împotriva hotărârii de primă instanţă, situaţie faţă de care instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce a fost investită prin motivele de apel, în conformitate cu regula tantum devolutum quantum apellatum.

Prin urmare, critica sub acest aspect nu poate fi primită şi va fi respinsă, ca nefondată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din Codul de procedură civilă, recurentul învederează că, acordând reclamantului daune materiale, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 276 alin. (5) din C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 1349 din C. civ., întrucât partea care trebuie să suporte cheltuielile judiciare ale inculpatului achitat este persoana vătămată sau partea civilă care a provocat aceste cheltuieli.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen.. statuează următoarele:

"(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (2) Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. (3) În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor. (4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) şi (3). (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile."

De asemenea, potrivit art. 1349 din C. civ., "(1)Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială."

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluţia de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din Cod procedură penală, în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

Dispoziţiile art. 1349 C. civ. invocate de către recurent sunt lipsite de relevanţă, întrucât reprezintă o reglementare cu caracter general privind răspunderea civilă delictuală.

Astfel, cu referire la obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen.. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma celelalte cazuri inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reţine că acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu şi a fost finalizată prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă, iar nu dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol, cum eronat afirmă recurentul.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

Chiar dacă Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din Codul de procedură penală, obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute în acel dosar penal, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul faţă de care se pronunţă o soluţie de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată efectuate într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Faţă de cele arătate, nici această critică nu poate fi primită, urmând a fi respinsă, ca nefondată.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 601 din 21 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud şi de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 601 din 21 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.