Recourse dismissed in copyright royalty dispute over hotel TV streaming, upholding obligation to pay performers' equitable remuneration

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2022, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia din urmă:

1. la plata sumei de 7339,92 RON, cu TVA inclus/6168 RON, fără TVA, ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada: 01.12.2020 - 31.03.2022 în temeiul art. 1349 C. civ., pentru unităţile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv B. clasificat 3 stele, situat în Gura Humorului, judeţ Suceava şi restaurantul aflat în cadrul hotelului;

2. să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate;

3. la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., Legea nr. 8/1996, Decizia ORDA nr. 10/2016, Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 90/2019, ca norme de aplicare.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 20 septembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de către reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi -CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta societatea A. S.R.L., pe care a obligat-o la plata sumei de 6168 de RON reprezentând despăgubiri pentru comunicarea publică a prestaţiilor artistice până la data de 31.03.2022 şi la plata sumei de 920 de RON reprezentând cheltuieli de judecată şi a respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei tribunalului a formulat apel pârâta societatea A. S.R.L.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 744A din 26 iunie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1009/20.09.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, ca nefondat.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 744A din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 5 septembrie 2024, sub nr. x/2022, şi a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie .

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a respins în mod eronat apelul, reţinând fără niciun fundament că pârâta ar fi avut obligaţia de a semna un contract cu reclamanta.

De asemenea, a menţionat că unitatea sa este catalogată ca unitate de 3 stele, beneficiază de aparate TV în fiecare cameră, dar acestea sunt folosite doar cu platforme de streaming, nefiind utilizate pentru difuzarea publică de fonograme, sens în care a semnat cu operatorul de televiziune un singur contract pentru un singur televizor.

Recurenta-pârâtă a susţinut că aceste aspecte nu au fost verificate niciodată de reprezentanţii reclamantei, aceştia mulţumindu-se doar cu fotografiile de pe diferite platforme on-line şi cu clasificarea hotelului, considerând că este suficient pentru a se stabili în sarcina sa obligaţia de plată.

A mai învederat că la data de 28.12.2021 i s-a transmis o comunicare prin care i s-a solicitat să transmită către reclamantă o serie de informaţii şi i s-a pus în vedere să achite suma de 6433,43 RON, reprezentând remuneraţia înmulţită cu triplul.

Recurenta-pârâtă a învederat că a contactat reclamanta şi i-a explicat exact situaţia în care îşi desfăşoară activitatea şi în ce condiţii funcţionează aparatele TV, invitând-o în locaţie să constate acest lucru (aspect constatat de UPFR, asociaţie cu care are contract şi îşi achită contribuţiile), dar a fost refuzată, fiindu-i transmis că sunt suficiente datele pe care le au pentru ca instanţa de judecată să o oblige la plata acestor contribuţii.

Recurenta-pârâtă a subliniat că nu a semnat nici un contract cu reclamanta, iar pentru sumele solicitate nu i-au fost emise niciodată facturi, nici facturi proforme şi nici facturi fiscale, astfel încât solicitarea reclamantei de a fi obligată la plata triplă a remuneraţiei este absolut fantezistă şi urmează să fie respinsă ca nefondată, instanţa neputând să dispună penalităţile în sarcina pârâtei în condiţiile în care nu au fost create obligaţii în sarcina sa.

De asemenea, a susţinut că urmează să fie admis apelul şi pe fondul cauzei să fie dispusă respingerea cererii şi pentru faptul că în cauză produce efecte Hotărârea CJUE dată în cauza C-147/2019, prin care s-a dispus că remuneraţia echitabilă unică (...) nu trebuie achitată de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audio vizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

Totodată a precizat că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene de Justiţie, această remuneraţie reprezintă contraprestaţia pentru utilizarea unei fonograme comerciale la o astfel de radiodifuzare sau comunicare publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2003, SENA, C-245/00, punctul 37, şl Hotărârea din 14 iulie 2005, Lagardere Active Broadcast, C-192/04, punctul 50). Aceste dispoziţii conferă, aşadar, persoanelor vizate de acestea un drept cu caracter compensatoriu, al cărui element declanşator este radiodifuzarea sau comunicarea publică a interpretării sau a execuţiei operei fixate pe o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau pe o reproducere a unei astfel de fonograme (Hotărârea din 8 septembrie 2020, Recorded Artists Actors Performers, C-265/19, punctul 54 şi jurisprudenţa citată).

A mai învederat că reclamanta nu a făcut dovada în numele căror artişti solicită remuneraţii, în condiţiile în care tot mai mulţi artişti români acţionează în judecată această Asociaţie prin care arată că nu se simt reprezentaţi de aceasta.

Faţă de aceste aspecte, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, desfiinţarea deciziei şi sentinţei civile atacate, iar în rejudecare să se respingă cererea formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483, art. 485 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat respingerea recursului în principal ca fiind nul şi în subsidiar ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei atacate şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, intimata-reclamantă a susţinut că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul fiind nul.

Intimata-reclamantă a susţinut că recurenta-pârâtă nu a indicat în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii sau care sunt normele de drept încălcate, ci a formulat doar apărări identice celor din apel, apărări care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia recurată.

Simplele afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigenţelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-reclamantă a susţinut că acesta este nefondat.

Astfel, a învederat că deţinerea de televizoare în fiecare cameră a unităţii de cazare reprezintă o dovadă clară că are loc o activitate de comunicare publică în scop ambiental.

În ceea ce priveşte susţinerea părţii adverse referitoare la lipsa facturilor emise de reclamantă, intimata-reclamantă susţine că în mod corect instanţa de apel a considerat că s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale, astfel încât nu s-ar putea emite facturi fiscale, iar prejudiciul nu poate face obiectul emiterii respectivelor facturi, emiterea acestora impunându-se în materie contractuală.

Totodată, a susţinut că obligaţia recurentei-pârâte de a achita remuneraţiile datorate artiştilor interpreţi are un izvor legal, intimata-reclamantă efectuând doar calculul efectiv al despăgubirilor cuantificate la triplul remuneraţiei datorate de aceasta, prin raportare la unităţile deţinute şi la remuneraţiile fixe, remuneraţii stabilite prin Deciziile ORDA nr. 10/2016, nr. 120/2016 şi nr. 60/2019.

Referitor la existenţa unui contract încheiat cu UPFR, intimata-reclamantă a solicitat să se constate că în mod corect instanţa de apel a concluzionat că încheierea unui contract cu un alt organism de gestiune colectivă face dovada faptelor contestate chiar de apelantă, respectiv că unitatea sa difuzează muzică în scop ambiental, fără a o exonera de obligaţia de plată a remuneraţiilor către reclamantă.

În ceea ce priveşte invocarea cauzei C-147/2019 cu privire la exonerarea de plata remuneraţiilor aferente prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, intimata-reclamantă a învederat că o astfel de concluzie nu poate fi întemeiată în absenţa unor probe suplimentare. Simpla invocare a jurisprudenţei recente a CJUE nu este suficientă pentru a se conchide în acest sens (paragraful 55 din cauza C-147/19). Invocarea acestei cauze în speţa de faţă nu este suficientă pentru a aprecia că recurenta nu datorează remuneraţie pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, drept pentru care este prevăzut în mod expres şi în cuprinsul metodologiei aplicabile, cât şi la art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Aşadar, legiuitorul, tocmai pentru protecţia lor, a prevăzut faptul că, artiştii interpreţi sau executanţi beneficiază de o remuneraţie echitabilă obligatorie prin efectul legii (raportat şi la art. 145 lit. f) din lege), întrucât aceştia, pentru comunicarea publică în scop ambiental, nu se pot opune utilizării fonogramelor lor şi prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, incluzând în această categorie şi fonogramele încorporate în operele audiovizuale/cinematografice. Pentru acest motiv, un administrator al unei unităţi care intră sub incidenţa metodologiilor aplicabile pe sursa comunicare publică în scop ambiental, trebuie autorizat/licenţiat în mod neexclusiv de către organismul de gestiune colectivă colector şi nu în mod direct de către artist. Acest fapt înseamnă că artiştii nu ar putea autoriza sau interzice folosirea prestaţiilor lor în ambiental, dar nici utilizatorii nu pot cunoaşte dacă aceştia au fost remuneraţi sau nu pentru încorporarea fonogramelor publicate în scop comercial în operele audiovizuale la data încheierii contractului cu producătorii acestora.

Astfel, recurenta-pârâtă, pentru a dovedi că nu datorează remuneraţie pentru comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor publicate în scop comercial, ar trebui să prezinte pentru acei artişti interpreţi care au în repertoriul lor fonograme publicate în scop comercial, dovezi în sensul că aceştia au fost remuneraţi în mod direct. Cum o astfel de probă nu a fost făcută, instanţa de judecată nu poate primi apărarea recurentei-pârâte.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.

Astfel, sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său. Prin urmare, ea nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.

În cauza dedusă judecăţii, din cuprinsul cererii de recurs, se decelează critici de nelegalitate, cum ar fi cele ce vizează aplicabilitatea în speţă a principiilor rezultate din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-147/2019, critici ce pot fi analizate prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care dau posibilitate instanţei de recurs să realizeze examenul de legalitate în calea de atac cu care a fost învestită.

În acest context, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac

În ceea ce priveşte recursul, se constată că recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că pârâta ar fi avut obligaţia de a semna un contract cu reclamanta. Această susţinere este contrară celor stabilite prin dispoziţiile pct. 1 alin. (3) din Metodologiile aprobate prin Deciziile ORDA nr. 10 şi nr. 120 din 2016 conform cărora "utilizatorul are obligaţia de a obţine din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi - Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - C.R.E.D.I.D.A.M., (...) autorizaţii-licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii activităţii de comunicare publică (...)". Astfel, din această dispoziţie rezultă că pârâta, în calitate de utilizator, are obligaţia de a obţine autorizaţia de la reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectoare ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, anterior începerii activităţii de comunicare publică. În acest context, fapta pârâtei de a comunica public prestaţii ale artiştilor interpreţi, fără a solicita în prealabil autorizaţia/licenţa neexclusivă în calitate de utilizator, desfăşurând activitatea fără a achita remuneraţiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condiţiile art. 1349 C. civ.

Recurenta pârâtă a susţinut că nu comunică public fonograme, întrucât aparatele TV pe care le deţine sunt folosite doar cu platforme de streaming, iar cu operatorul de televiziune are încheiat un singur contract pentru un singur televizor. Se constată că recurenta-pârâtă pleacă de la premisa că existenţa contractului încheiat cu operatorul de televiziune pentru un singur televizor, precum şi faptul că aparatele TV sunt folosite doar cu platforme de streaming o exonerează de la plata remuneraţiilor către intimata-reclamantă.

În speţa pendinte însă, pe baza materialului probator al cauzei şi raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza acestuia de instanţele de fond, care excedează controlului de legalitate care poate fi exercitat de instanţa de recurs, dat fiind caracterul acestei căi extraordinare de atac, astfel cum este reglementat de art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut calitatea pârâtei de utilizator, în sensul Deciziei ORDA nr. 120/2013, considerând, totodată, relevantă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (camera a treia) din 15 martie 2012 în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-162/10, menţionată mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a concluzionat următoarele: 1) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale; 2) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligaţia de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remuneraţie echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării.

În considerentele acestei hotărâri, instanţa europeană a interpretat noţiunile de utilizator şi comunicare publică prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare şi/sau radiouri instalate în camerele de hotel şi a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziţie a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestora, hotelierul are calitatea de utilizator, realizând acte de comunicare publică.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, care nu poate nu mai poate fi cenzurată în etapa recursului, se constată că recurenta-pârâtă are instalate în unitatea de cazare ce îi aparţine aparate TV (pentru a fi clasificat cu 3 stele, printre criteriile minime obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească un hotel, este şi existenţa televizoarelor cu recepţie canale TV, astfel cum rezultă din Anexa nr. 1 a Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism din 10.06.2013 aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism).

Astfel, această chestiune a fost reţinută de prima instanţă, care a stabilit, pe baza probelor administrate, că "spaţiile pe care le administrează pârâta au în dotare mijloace prin care poate comunica public fonograme şi videograme" iar "recepţia canalelor TV este o condiţie pentru clasificarea hotelului cu 3 stele, potrivit Anexei 1 a Ordinului 65/2013". De asemenea, instanţa a constatat că "împotriva prezumţiei rezultând din această clasificare pârâta nu a administrat nicio probă". Instanţa de apel a confirmat această situaţie de fapt, apreciind că s-a făcut "dovada faptului vecin şi conex al existenţei aparatelor TV în unitatea de cazare deţinută de apelantă (deoarece clasificarea cu 3 stele a unităţii de cazare presupune existenţa aparatelor TV în camere), ceea ce dă naştere prezumţiei că pârâta are calitatea de utilizator, faţă de prevederile Metodologiei aplicabile cauzei, publicată în Monitorul Oficial în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016".

În consecinţă, în speţa pendinte devin aplicabile dezlegările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, expuse mai sus, cu privire la calitatea de utilizator, instanţele de fond reţinând că, din punct de vedere probatoriu, recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia care rezultă din existenţa aparatelor TV în unitatea de cazare pe care o deţine, aceea a calităţii sale de utilizator.

În ceea ce priveşte suţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia aparatele TV sunt folosite doar cu platforme de "streaming", Înalta Curte reţine că acest aspect factual nu a fost lămurit de recurenta pârâtă cu privire la conţinutul său şi nici nu a fost dovedit.

În sensul general recunoscut al noţiunii de "streaming", aceasta reprezintă o tehnologie multimedia, un proces de transmiterea continuă de conţinut digital (video, audio, multimedia) prin intermediul reţelelor de comunicaţii electronice, fără descărcarea permanentă a acestuia pe dispozitivul utilizatorului final, ci prin punerea la dispoziţie a conţinutului în timp real sau aproape în timp real, pentru a fi accesat numai pe durata transmiterii.

Streaming-ul este folosit pentru a reda videoclipuri şi muzică online pe platforme precum C., D., E. şi altele şi permite accesarea şi vizualizarea imediată a conţinutului.

Aşadar, pornind de sensul acestei noţiuni, rezultă că tehnologia în discuţie permite difuzarea unui conţinut variat audiovizual, care poate include comunicarea publică a operelor protejate, acestea putând fi puse la dispoziţia utilizatorilor într-un mod ce permite accesarea acestora în timp real, fără stocare permanentă.

În consecinţă, nici această critică nu poate fi primită, instanţa de apel ajungând în mod legal la concluzia că activitatea recurentei-pârâte implică o comunicare publică a fonogramelor, cu consecinţa naşterii în sarcina sa a obligaţiei de a achita remuneraţia echitabilă datorată pentru această utilizare.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei pârâte în sensul că are un contract încheiat cu UPFR căreia îi achită contribuţiile, Înalta Curte constată că noţiunea de remuneraţie unică regăsită în cuprinsul normei de la art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se raportează la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artişti interpreţi sau executanţi, producători de fonograme. Asfel, utilizarea prin comunicarea publică a fonogramelor atrage obligaţia de achitare a remuneraţiilor pentru toate tipurile de drepturi pe care respectivele opere le înglobează; de aceea, pe lângă remuneraţia datorată UPFR, pentru comunicarea publică a fonogramelor, utilizatorul datorează şi remuneraţii către artiştii interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile acestora fixate pe fonograme. Prin urmare, existenţa autorizaţiei-licenţă neexclusivă eliberată pârâtei de către UPFR în temeiul căreia colectează remuneraţiile echitabile ce li se cuvin producătorilor de fonograme nu atrage exonerarea de la obligaţia reţinută în sarcina pârâtei în cauza de faţă, întrucât priveşte alte categorii de drepturi de autor şi conexe gestionate de alt organism, distincte de drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi gestionate de Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi.

Susţinerile din cererea de recurs referitoare la lipsa facturilor emise de CREDIDAM nu sunt întemeiate, prezenta cauză având ca obiect angajarea răspunderii utilizatorului pe tărâmul răspunderii civile delictuale, or în cazul acestui tip de răspundere nu se poate susţine necesitarea emiterii unor documente contabile de către persoana ale cărei drepturi au fost încălcate prin săvârşirea faptei ilicite.

Susţinerile din cererea de recurs prin care recurenta pârâtă a contestat calitatea reclamantei de reprezentant pentru titularii de drepturi în numele cărora acţionează nu pot fi reţinute. Reclamanta CREDIDAM colectează remuneraţii corespunzătoare atât comunicării publice a fonogramelor, cât şi comunicării publice a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

Pentru prima categorie de drepturi, legea califică expres gestiunea colectivă ca fiind obligatorie, cu consecinţa existenţei unui mandat extins al organismului de gestiune colectivă reclamant, dedus din prevederile art. 144 alin. (1) şi art. 145 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată.

Pentru a doua categorie de drepturi supuse colectării, faţă de dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, gestiunea colectivă are caracter facultativ; în acest context, faţă de calitatea de colector a reclamantei, pentru acest tip de utilizare, din dispoziţiile art. 153 alin. (1) lit. b) din lege rezultă o prezumţie simplă că reclamanta îndeplineşte şi condiţia de a fi fost mandatată de membrii săi pentru a colecta, în caz contrar neputând fi desemnată colector.

Astfel, deşi susţine că era necesar ca reclamanta să facă dovada existenţei mandatelor date de titularii de drepturi în numele cărora acţionează, recurenta nu sprijină această susţinere pe argumente concrete arătând doar că artiştii români acţionează în judecată entitatea reclamantă deoarece nu se simt reprezentaţi de aceasta. În privinţa gestiunii obligatorii, reglementarea legală a mandatului extins scuteşte reclamanta de dovada mandatului particular dat de fiecare titular de drepturi, iar în privinţa gestiunii facultative, de vreme ce este desemnată colector de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, rezultă pe calea prezumţiei judiciare că reclamanta îndeplinea cerinţele legale pentru a fi desemnată, deci inclusiv calitatea de mandatar al membrilor săi. O concluzie diferită putea fi trasă numai pe baza unor probe contrare, or astfel de probe nu au fost administrate în speţă.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei pârâte în sensul că nu datorează remuneraţie pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, întrucât în speţă produce efecte cauza C-147/2019 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a dispus că remuneraţia echitabilă unică nu trebuie achitată de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audio vizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată în cauza C-147/19 Atresmedia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 şi articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115 trebuie interpretate în sensul că remuneraţia echitabilă unică, vizată la aceste dispoziţii, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

În cuprinsul considerentelor hotărârii instanţei europene se reţine că distincţia dintre fonogramă şi opera audiovizuală se realizează în raport de existenţa sau inexistenţa contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de parte şi producătorii de fonograme. De altfel, rezultă cu claritate din paragrafele 24 şi 25 ale considerentelor hotărârii invocate că premisa factuală de la care a plecat instanţa europeană a fost aceea că încorporarea fonogramelor în opere audio-vizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză şi în schimbul unei remuneraţii plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

O astfel de împrejurare nu a fost însă invocată în mod concret în faţa instanţelor de fond, motiv pentru care susţinerile făcute de recurentă în acest sens, asemănător celor din apel, fără invocarea unor împrejurări şi probe concrete, nu pot fi primite.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, astfel că văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 744A din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte, cererea de recurs formulată de aceasta urmând a fi respinsă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acesteia, ca parte care a pierdut procesul în sensul textului legal menţionat, la plata sumei de 1800 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului achitat de aceasta conform înscrisului doveditor aflat la dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 744A din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.