Restitution of undue payment for temporary occupation of state forest land: cessation of good faith and legal interest under Civil Code Art. 1645

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 13 noiembrie 2018, pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 527.336,7 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creştere şi reinstalare vegetaţie pe anul 2015, chirie anuală pe anul 2017 şi chirie anuală pe anii 2015 - 2016; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data achitării sumelor şi până la data restituirii de către pârâtă a sumei solicitate la petitul l.

Prin sentinţa civilă nr. 126 din 6 februarie 2019, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la secţia a II-a civilă din cadrul Tribunalului Caraş-Severin, complet specializat în judecarea cauzelor cu profesionişti.

Cauza a fost înregistrată la secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin la 04 martie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 18 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului C8 din cadrul secţiei a II-a civile a Tribunalului Caraş-Severin şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 44/PI/CC din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Caraş-Severin.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, la 22 mai 2019, sub nr. x/2018.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 998 din 26 iunie 2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la plata efectuată conform OP nr. x din 10 noiembrie 2015, invocată de către pârâtă prin notele scrise depuse la dosar.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva pârâtei Comuna Ciudanoviţa prin Primar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 267 din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu intimata-pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 998 din 26 iunie 2019 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al A. S.A. împotriva deciziei nr. 267 din 12 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 176 din 30 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis excepţia de nelegalitate invocată de apelanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A.

A constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015 în ceea ce priveşte condiţionarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv".

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Ciudanoviţa, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 998/26.06.2019 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:

A admis acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar.

A obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăţilor de către reclamantă şi până la data restituirii acestora de către pârâtă.

A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.615,85 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 56 din 19 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - sectia I civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis recursul declarat de pârâta Comuna Ciudanoviţa împotriva deciziei nr. 176 din 30 septembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, numai în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

I.7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 104 din 23 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Ciudanoviţa prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 998/26.06.2019, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanoviţa prin Primar.

A obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data cererii de chemare în judecată şi până la data restituirii efective.

A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.615,85 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.8. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 104 din 23 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs pârâta Comuna Ciudanoviţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 10 iunie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi procesul-verbal de repartizare aleatorie .

Prin cererea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului casarea în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând, să se dispună modificarea în parte a deciziei civile nr. 104/23.04.2024 date în apel, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumei de 527.336,7 RON, de la data cererii de chemare în judecată şi până la data restituirii efective, respectiv respingerea integrală a acestui capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata de accesorii constând în dobândă legală solicitată de intimata-reclamantă de la data achitării sumelor şi până la data restituirii sumei de la petitul 1 al cererii introductive de instanţă.

Recurenta-pârâtă a solicitat şi suspendarea în parte a efectelor hotărârii pronunţate în apel, doar în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata dobânzii legale, de la data depunerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective, conform dispoziţiilor art. 484 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta pârâtă a arătat că, prin decizia civilă nr. 56/2023, Înalta Curte a calificat ca fiind fondate criticile sale privind acordarea dobânzii legale aferente debitului principal, din perspectiva neanalizării chestiunii de fapt a bunei sau relei credinţe în care s-ar fi aflat pârâta prin raportare la cadrul normativ care reglementa obligaţia de plată a debitului principal.

Recurenta pârâtă a arătat că, în temeiul art. 501 din C. proc. civ., dezlegările în drept ale instanţei de casare se impun în rejudecare, în ceea ce priveşte incidenţa regulilor instituite de art. 1635 - 1649 din C. civ., în sensul că numai în situaţia în care se dovedeşte reaua sa credinţă poate fi obligată la plata dobânzii aferente debitului principal, iar instanţa de recurs a constatat contradicţia dintre actele normative care reglementau obligaţia de plată, respectiv exceptările de la această obligaţie.

Recurenta pârâtă a arătat că soluţia Curţii de Apel Timişoara prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 841/2015 a rămas definitivă la data de 19.01.2023 iar în motivare, instanţa de apel, analizând apelul în limita rejudecării, a reţinut că buna credinţă a pârâtei a încetat de la data cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că soluţia de admitere a cererii accesorii vizând dobânda legală a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor în materie de bună-credinţă şi de restituire a prestaţiilor în caz de plată nedatorată.

Recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că raportul juridic creat între părţi are la bază, în privinţa obligaţiei de plată, o serie de acte normative care, deşi cu forţă juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligaţii de plată, cel puţin în aparentă contradicţie cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Or, dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Codul silvic instituie obligaţia de achitare a respectivelor sume anticipat predării-primirii imobilului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier naţional.

În condiţiile în care plata a fost efectuată în baza unor texte legale nu se poate reţine reaua-credinţă în sarcina recurentei-pârâte, astfel că se impune exonerarea acesteia de la plata accesoriilor solicitate.

Chiar instanţa de apel a reţinut că nu se poate aprecia că pârâtei i se poate reproşa săvârşirea unui abuz de drept, în sensul art. 15 C. civ., ci dimpotrivă aceasta s-a regăsit în ipoteza erorii de drept scuzabile, în sensul art. 1208 alin. (2) C. civ., aplicabil prin analogie, cu consecinţa incidenţei art. 14 C. civ. cu privire la buna-credinţă.

În cauză operează în favoarea recurentei-pârâte instituţia bunei-credinţe, astfel că nu poate fi obligată la plata accesoriilor. Mai mult, de la momentul încasării sumelor în discuţie, recurenta-pârâtă a fost supusă controlului de legalitate de către Curtea de Conturi în ceea ce priveşte activitatea sa financiară şi s-a constatat că nu a încasat niciodată sume necuvenite.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că buna-credinţă nu poate opera în favoarea intimatei-reclamante, întrucât acţiunea a fost introdusă cu o zi înainte de împlinirea termenului de prescripţie. Pentru acest motiv nu poate fi primită nici motivarea reclamantei în sensul că a efectuat plata pentru a nu se întârzia proiectul.

Recurenta-pârâtă a susţinut că nu poate fi obligată la plata dobânzilor legale datorate de la data achitării sumelor şi până la data restituirii sumei, întrucât culpa nu îi aparţine. Cauza restituirii nu îi este imputabilă, astfel că nu datorează şi fructele bunurilor primite care, în cazul unei sume de bani, sunt reprezentate de dobânda legală remuneratorie, astfel cum este reglementată de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

O a doua critică, întemeiată, de asemenea, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. civ.. Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 9, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Prin încheierea din 17 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018, instanţa a dispus citarea Guvernului României, în calitate de emitent al H.G. nr. 841/2015 a cărei nelegalitate s-a invocat în cauză, cu menţiunea ca acesta să depună la dosar Nota de fundamentare care a stat la baza emiterii actului.

Deşi instanţa nu a dispus introducerea în cauză a Guvernului României în calitate de pârât, totuşi a fost conceptat în această calitate.

Printr-o a treia critică, recurenta-pârâtă susţine că, prin decizia nr. 176/30.09.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018, a fost schimbată în tot sentinţa nr. 998/26.06.2019 a Tribunalului Caraş-Severin, iar pârâta a fost obligată la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăţilor de către reclamantă şi până la data restituirii acestora de către pârâtă.

De asemenea, a susţinut că decizia recurată modifică în parte sentinţa civilă nr. 998/2019 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018 şi obligă pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data cererii de chemare în judecată şi până la data restituirii efective.

Or, având în vedere că decizia civilă nr. 176 din 30 septembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara a fost modificată doar în ceea ce priveşte sumele accesoriilor privind obligaţiile de plată principale, totuşi în cauză există două titluri executorii.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

I.9. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.

Totodată, a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs, având în vedere că dovada achitării taxei judiciare de timbru nu este anexată cererii de recurs.

De asemenea, susţine că taxa de timbru aferentă cererii de recurs trebuie achitată raportat la valoarea accesoriilor aferente debitului principal şi solicită respingerea susţinerii părţii adverse în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 şi că recurenta-pârâtă ar fi scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

A mai invocat intimata-reclamantă şi excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază, susţinând că în cerere sunt indicate critici de netemeinicie cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat şi interpretat probele. Mai mult, aşa-zisele critici reprezintă de fapt paragrafe extrase din hotărârile instanţei de apel şi recurs.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

I.10. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de partea adversă şi admiterea recursului pentru motivele invocate prin cererea de recurs.

I.11. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, completul de filtru a respins excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat recurenta-pârâtă Comuna Ciudanoviţa prin Primar împotriva deciziei nr. 104 din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, stablind termen de judecată la data de 08 aprilie 2025, ora 09:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei nr. 104/23.04.2024 a Curţii de Apel Timişoara, prin încheierea din 27 iunie 2024, Înalta Curte a respins această cerere.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o critică adusă hotărârii recurate, recurenta-pârâtă a susţinut, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. civ., arătând că acesta se referă la dreptul de dispoziţie al părţilor.

În argumentarea acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că, deşi nu s-a dispus introducerea în cauză a Guvernului României în calitate de pârât, acesta a fost conceptat în cauză în această calitate, cu toate că fusese citat ca emitent al H.G. nr. 841/2015, pentru a depune la dosar nota de fundamentare care a stat la baza emiterii acestui act.

Cu titlu prealabil, se impune a se menţiona faptul că, deşi pretinde încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. civ., recurenta-pârâtă a redat, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, textul art. 9 C. proc. civ., ceea ce conduce la concluzia că, în realitate, invocă încălcarea unor norme de procedură reprezentate de aceste din urmă dispoziţii.

În aceste coordonate, Înalta Curte reţine că, deşi această critică este întemeiată pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a fi analizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (care vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).

Principiul disponibilităţii vizează faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a etapelor pe care le-ar putea parcurge.

În speţa pendinte, Înalta Curte constată că analiza actelor şi lucrărilor dosarului a relevat faptul că, în cel de-al doilea ciclu procesual, cu ocazia invocării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, instanţa de apel, la termenul de judecată din data de 17 iunie 2021, a dispus citarea Guvernului României, însă nu în calitate de pârât, ci în calitate de emitent al acestui actului normativ anterior menţionat, punându-i în vedere să depună la dosar nota de fundamentare care a stat la baza emiterii respectivei hotărâri (încheierea de şedinţă din 17 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, dosarul nr. x/2018). De asemenea, potrivit citativului aflat la dosarul instanţei de apel nr. 3153/115/2018, se constată că Guvernul României a fost conceptat în Sistemul ECRIS în calitate de participant. În consecinţă, în respectivul ciclu procesual, această entitate nu a făcut parte din cadrul procesual pasiv.

Mai observă Înalta Curte că, în actualul ciclu procesual, Guvernul României nu figurează ca parte în cauză, hotărârea recurată nefiind pronunţată în contradictoriu cu acesta.

Aşadar, această critică este nefondată, dreptul de dispoziţie al părţilor nefiind încălcat de instanţa de apel în cea de-a treia rejudecare prin lărgirea cadrului procesual pasiv, aşa cum în mod eronat susţine recurenta-pârâtă.

O altă critică, circumscrisă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale, aceasta susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale în materie de bună-credinţă şi de restituire a prestaţiilor în caz de plată nedatorată, respectiv dispoziţiile art. 14 C. civ. şi art. 1645 din acelaşi Cod, deşi pârâta a fost de bună-credinţă. Recurenta a mai arătat că, faţă de dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., dezlegările în drept ale instanţei de casare se impun în rejudecare, în ceea ce priveşte incidenţa regulilor instituite de art. 1635 - 1649 din C. civ., în sensul că numai în situaţia în care se dovedeşte reaua sa credinţă poate fi obligată la plata dobânzii aferente debitului principal.

De asemenea, recurenta pârâtă a arătat că soluţia Curţii de Apel Timişoara prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 841/2015 a rămas definitivă la data de 19.01.2023 iar în motivare, instanţa de apel, analizând apelul în limita rejudecării, a reţinut că buna credinţă a pârâtei a încetat de la data cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a mai susţinut că nu se poate reţine în sarcina sa reaua-credinţă şi se impune exonerarea sa de la plata accesoriilor solicitate de intimata-reclamantă, întrucât plata a fost efectuată în baza unor acte normative care, deşi cu forţă juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligaţii de plată, cel puţin în aparentă contradicţie cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2020.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată faptul că, în ciclul procesual anterior, prin decizia de casare nr. 56 din 19 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a statuat în mod definitiv cu privire la caracterul nedatorat al plăţii efectuate de către reclamantă pârâtei, reţinând, în esenţă, că "norma generală care impune respectivele obligaţii băneşti în situaţia ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional şi stabileşte astfel un raport obligaţional, de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plăţii efectuate, este înlăturată de la aplicare de norma specială şi derogatorie conţinută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expres scutirea de la plata acestora, astfel încât, în acord cu opţiunea legiuitorului, plata efectuată de reclamantă nu este una datorată, ceea ce o îndreptăţeste la restituirea sumei de bani".

În consecinţă, aşa cum s-a reţinut deja în ciclul procesual anterior, reclamanta solvens este îndreptăţită la restituirea de către pârâta accipiens a plăţii nedatorate, întinderea obligaţiei de restituire fiind supusă dispoziţiilor art. 1635 - 1649 C. civ., care reglementează restituirea prestaţiilor, astfel cum prevede în mod expres norma de trimitere cuprinsă în art. 1344 din acelaşi Cod.

În acest sens, prin decizia de casare s-a stabilit că, întrucât obiectul plăţii primite a fost o sumă de bani, pârâta poate fi ţinută să plătească şi dobânda legală aferentă sumei de 527.336,7 RON, numai în situaţia în care se dovedeşte reaua sa credinţă, întrucât în privinţa restituirii fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului, dispoziţiile art. 1645 C. civ. (ce reglementează restituirea fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului) introduc distincţia care trebuie realizată, prin raportare la buna sau reaua-credinţă a celui obligat la restituire.

Raportat la criticile concrete formulate de recurenta pârâtă, este de observat că buna sau reaua-credinţă a părţii obligate la restituire reprezintă un element al situaţiei de fapt analizate în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, stabilite de instanţa de apel în urma interpretării probelor administrate în cauză, iar nu o problemă de interpretare sau aplicare a dispoziţiilor legale. Aşadar, instanţa de recurs nu poate tranşa aceste aspecte de fapt, stabilind în fapt buna sau reaua-credinţă a părţii în această cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se realizează exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii atacate.

În cauză, conform puterii instanţei de apel de apreciere a ansamblului probator administrat, putere rezultată din caracterul devolutiv al apelului, ultima instanţă a fondului a reţinut buna-credinţă a recurentei-pârâte, considerentele relevante în acest sens fiind următoarele:

"În speţă, Curtea constată că, în raport de modul neclar de reglementare a obligaţiei de plată/exceptării de la plată a debitului principal ce face obiectul cauzei, generat de existenţa concomitentă în câmpul legislativ a unor acte normative, inclusiv hotărâri de guvern emise de beneficiarul obiectivului de investiţii, a căror nelegalitate a fost constatată doar pe parcursul soluţionării prezentului litigiu, nu se poate aprecia că pârâtei i se poate reproşa săvârşirea unui abuz de drept, în sensul art. 15 C. civ., după cum pretinde reclamanta, ci, dimpotrivă aceasta s-a regăsit în ipoteza erorii de drept scuzabile, în sensul art. 1208 alin. (2) C. civ., aplicabil prin analogie, cu consecinţa incidenţei art. 14 C. civ. cu privire la buna-credinţă".

Aceste considerente respectă coordonatele în care trebuia realizată analiza, astfel cum au fost acestea trasate prin decizia de casare, în care s-a statuat că situaţia concretă a speţei "evidenţiază că plata nedatorată a fost făcută în contextul unui cadru normativ în care era prescrisă, prin norme juridice concurente atât din punct de vedere ierarhic, cât şi din cel al câmpului diferit de acţiune, o conduită antagonică pe seama reclamantei, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, cu privire la exceptarea sau, dimpotrivă, la obligaţia legală de a plăti taxele şi sumele de bani la care se referă dispoziţiile Codului silvic, în ipoteza terenului forestier proprietate publică."

De asemenea, decizia de casare a relevat că "raporturile între părţi au la bază, în privinţa obligaţiilor de plată, o serie de acte normative care, deşi cu forţă juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligaţii de plată, cel puţin în aparentă contradicţie cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010".

Ulterior acestor constatări, instanţa de apel a apreciat că buna-credinţă a pârâtei a încetat de la data cererii de chemare în judecată, astfel încât a obligat pârâta la restituirea debitului principal şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data comunicării cererii de chemare în judecată şi până la data restituirii acesteia de către pârâtă.

Criticile recurentei pârâte prin care au fost evidenţiate coordonatele stabilite prin decizia de casare în raport cu care trebuia realizată aplicarea art. 1645 din C. civ. şi care vizează modul concret în care a procedat instanţa de apel stabilind buna credinţă în raport cu împrejurarea constatării nelegalităţii hotărârii de guvern pe parcursul soluţionării prezentului litigiu şi reţinând reaua credinţă de la data formulării cereri de chemare în judecată sunt întemeiate, fiind incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul considerentelor care urmează.

Pentru a stabili momentul în care a încetat buna credinţă a pârâtei, instanţa de apel a aplicat art. 1522 alin. (1) din C. civ., reţinând că buna-credinţă încetează prin punerea în întârziere a debitorului de către creditor, inclusiv sub forma cererii de chemare în judecată.

Or, deşi instanţa de apel a reţinut, pentru a stabili existenţa erorii de drept scuzabile, în sensul art. 1208 alin. (2) din C. civ., cu consecinţa incidenţei art. 14 din C. civ. cu privire la buna-credinţă, elemente obiective constând în modul neclar de reglementare a obligaţiei de plată/exceptării de la plată a debitului principal generat de existenţa concomitentă în câmpul legislativ a unor acte normative, inclusiv hotărâri de guvern emise de beneficiarul obiectivului de investiţii, a căror nelegalitate a fost constatată doar pe parcursul soluţionării prezentului litigiu (mai precis prin decizia nr. 176 din 30 septembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, definitivă la data de 19 ianuarie 2023, întrucât soluţia cu privire la nelegalitatea respectivelor dispoziţii a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă prin decizia nr. 56 din 19 ianuarie 2023), a concluzionat că buna-credinţă a acestei părţi a încetat la un alt moment, anterior constatării nelegalităţii hotărârii de guvern în discuţie.

În acest sens, a fost reţinută data manifestării de voinţă a creditorului concretizată în formularea cererii de chemare în judecată fără însă a se stabili efectele acestui aspect de natură subiectivă, constând în momentul în care creditorul a ales să formuleze acţiunea, asupra bunei sau relei credinţe a celui obligat la restituire, în condiţiile în care, prin raţionamentul expus anterior acestei concluzii, instanţa a reţinut existenţa erorii de drept scuzabile rezultate din modul neclar de reglementare a obligaţiei de plată, referindu-se astfel la un element de natură obiectivă, constând în cadrul legal în care s-au desfăşurat raporturile dintre părţi, element care subzista la momentul la care pârâta a fost considerată ca fiind de rea credinţă.

Lipsa unui raţionament care să explice felul în care manifestarea de voinţă a creditorului în sensul introducerii cererii de chemare în judecată este aptă a determina încetarea efectelor generate de elementele obiective reţinute pentru a reţine buna credinţă a condus la aplicarea greşită a art. 1645 din C. civ., care stabileşte întinderea obligaţiei de restituire prin raportare la bunei sau relei credinţe a celui obligat la restituire.

Prin urmare, hotărârea recurată este casabilă prin prisma acestui motiv, astfel că se impune admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel numai în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal, instanţa de apel urmând a stabili, în mod concret şi argumentat în fapt, momentul la care a încetat buna-credinţă a pârâtei şi urmând a aplica, în raport cu situaţia de fapt astfel stabilită, dispoziţiile art. 1645 din C. civ.

Sunt de observat în acest sens, pe lângă împrejurările învederate, şi considerentele deciziei de casare din primul ciclu procesual, respectiv decizia nr. 52 din 21 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care Înalta Curte a statuat cu privire la situaţia distinctă, din punctul de vedere al temeiurilor de drept care le stabilesc, a sumelor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Referitor la susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia în prezentul dosar există două titluri executorii, întrucât decizia civilă nr. 176/30.09.2021 a Curţii de Apel Timişoara a fost modificată doar în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal, însă instanţa de apel, prin decizia recurată, a obligat-o la a restitui încă o dată debitul principal, Înalta Curte observă că, prin decizia nr. 176 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., şi a obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăţilor de către reclamantă şi până la data restituirii acestora de către pârâtă.

Prin decizia de casare nr. 56/2023, Înalta Curte a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, numai în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal. S-a arătat expres că, în rejudecare, urmează a fi analizate toate motivele de apel şi apărările cu care Curtea de Apel Timişoara a fost învestită în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal.

Din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a respectat aceste coordonate ale rejudecării, arătând expres în cuprinsul hotărârii recurate, prin menţiunea de la paragraful 2, fila x, că deliberarea asupra apelului are loc exclusiv în limitele stabilite prin decizia de casare a instanţei de recurs, cu observarea dezlegărilor date prin această decizie, ca şi a motivelor de apel referitoare la dobânda legală aferentă debitului principal.

În această situaţie, simpla menţiune formală constând în reluarea dispoziţiei privind debitul principal în cadrul redactării dispozitivului nu poate avea valoarea unei duble obligări a pârâtei la plata respective sume, neputând fi reţinută în acest sens o eroare de judecată cum a considerat recurenta pârâtă, o astfel de susţinere negăsindu-şi suport în considerentele hotărârii, prin care nu a fost reluată judecata în privinţa capătului principal de cerere.

În consecinţă, văzând prevederile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comuna Ciudanoviţa prin Primar împotriva deciziei nr. 104 din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă pronunţate în dosarul nr. x/2018, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel numai în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comuna Ciudanoviţa prin Primar, împotriva deciziei nr. 104 din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Compania Naţională de Transport al A. S.A..

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel numai în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.