Heirs' liability for employee embezzlement: cassation allowed for plaintiff, quashed and remanded due to violation of adversarial proceedings

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2021 pe rolul Tribunalului Alba sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâţii B. şi B. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună următoarele:

1. să se constate calitatea de moştenitori a numiţilor B. şi B. după defuncta C. decedată la data de 26.12.2020;

2. obligarea pârâţilor la plata în solidar, în favoarea reclamantei, a sumei de 4.303.244,06 RON şi 235.981,21 euro, cu titlu de prejudiciu cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (fapta săvârşită de către defuncta C.);

3. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2799 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., împotriva pârâţilor B., în calitate de soţ supravieţuitor, şi B., în calitate de fiu al defunctei C.. A fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor suma de 4760 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 2650 din 10 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2799/2022 pronunţate de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2021, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul B., în calitate de moştenitor al defunctei C., a fost obligat pârâtul B., în calitate de moştenitor al defunctei C., să plătească în favoarea reclamantei A. S.A., în limita activului succesoral, suma de 4.303.244,06 RON şi 235.981,21 euro, cu titlu de prejudiciu cauzat de defuncta C., a fost respinsă cererea pârâtului B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligată reclamanta să plătească în favoarea pârâtului B. suma de 2380 RON, cu titlu cheltuieli de judecată la fond. A fost menţinută în rest sentinţa atacată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2650 din 10 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 02 septembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi procesul-verbal de repartizare aleatorie .

I.4.1. Recursul formulat de reclamanta A. S.A.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului dosarului penal, recurenta-reclamantă a învederat că înţelege să critice decizia instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, la pagina 10, alin. (4), (5), (6) şi 7, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Referitor la pârâtul B., reclamanta nu a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea, deşi avea sarcina probei, la dosar nefiind depusă nicio declaraţie de acceptare a succesiunii. Pe de altă parte, pârâtul era minor la data deschiderii moştenirii, astfel cum rezultă din cartea de identitate depusă la dosar fond, acceptarea moştenirii fiind un act de dispoziţie, ce trebuia să respecte condiţiile prevăzute de lege în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acesta putând să răspundă doar în limita activului succesoral.

Însă, în lipsa dovezii calităţii de moştenitor, va fi menţinută soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul B..

Ca urmare a admiterii cererii în contradictoriu cu pârâtul B., se impune respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe.

Cum pârâţii au fost reprezentaţi de aceleaşi apărător în faţa instanţei de fond, chitanţa privind cheltuielile de judecată fiind în cuantum de 4760 RON -f.6 dosar fond, vol. II- iar cererea de chemare în judecată va fi admisă doar în contradictoriu cu un pârât, respectiv reclamanta este în culpă procesuală doar în raport cu pârâtul B., în baza art. 453 C. proc. civ., aceasta va fi obligată să plătească în favoarea pârâtului B. suma de 2380 RON, cu titlul cheltuieli de judecată la fond".

În cuprinsul considerentelor sentinţei civile nr. 2799 din 29.11.2022 pronunţate de Tribunalul Alba s-a reţinut la pagina 5 alin. (3):

"Pârâţii B. şi B., au depus întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii dedusă judecăţii, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată", iar la pagina 9, alin. (1):

"Nefiind întrunit un element esenţial al răspunderii, fapta ilicită săvârşită de pârâţi, instanţa va respinge acţiunea exercitată ca nefondată, conform dispozitivului, fiind de prisos a mai analiza şi celelalte elemente".

Comparând considerentele care au stat la baza soluţiilor pronunţate de cele două instanţe, cu privire la acţiunea promovată împotriva numitului B., fiul numitei C., se constată că motivele sunt diferite.

Astfel, instanţa de fond a respins acţiunea apreciind că nu este întrunit elementul esenţial al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită nefiind săvârşită de pârâţi, implicit de B., iar instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu B. însă pentru un alt motiv, respectiv pentru faptul că nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor a acestuia.

Se poate observa că motivele pentru care s-a respins acţiunea cu privire la B. de către instanţa de fond şi instanţa de apel sunt contradictorii.

În opinia recurentei-reclamante, menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei cu privire la respingerea acţiunii faţă de B. pentru alt motiv decât cel reţinut de instanţa de fond se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1100 şi 1108 C. civ., atunci când a reţinut faptul că "în lipsa dovezii calităţii de moştenitor, va fi menţinută soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâtul B.".

Recurenta-reclamantă a susţinut că a promovat acţiunea în contradictoriu cu B., soţul defunctei C., şi cu B., fiul defunctei C..

Aceştia au depus în dosarul de fond întâmpinare, prin care nu au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Mai mult, în ultima pagină a întâmpinării, alin. (5), aceştia au precizat că întinderea răspunderii moştenitorilor se poate angaja, dacă se admite acţiunea, doar până la concurenţa valorii masei succesorale dobândite prin moştenire. De asemenea, au precizat că B. este minor, astfel încât moştenirea sub beneficiu de inventar este evidentă.

Aşadar, câtă vreme la data promovării acţiunii nu a fost invocată lipsa calităţii procesuale pasive a numitului B., acţiunea a fost corect promovată în contradictoriu cu acesta.

Recurenta-reclamantă a apreciat că acceptarea moştenirii de către B. este una tacită în sensul prevederilor art. 1108 alin. (3) C. civ., având în vedere că a depus întâmpinare la instanţa de fond, că s-a prezentat în faţa instanţei de apel, precum şi că în apel B. nu a invocat lipsa calităţii procesuale pasive raportat la faptul că nu are calitate de moştenitor al defunctei C..

A mai apreciat recurenta-reclamantă că prezentarea în faţa instanţelor de judecată, fără a invoca lipsa calităţii procesuale pasive raportat la lipsa calităţii de moştenitor reprezintă un fapt care poate fi exercitat doar în calitate de moştenitor. Aşadar, în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a acţiunii cu privire la B., motivat de faptul că nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., precum şi textele de lege arătate în cuprinsul recursului.

I.4.2. Recursul formulat de pârâtul B.

Prin cererea formulată, recurentul-pârât, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, susţinând că hotărârea atacată este nelegală, întrucât este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, atât cele din vechiul C. civ., cât şi cele din C. civ. în vigoare.

Astfel, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a analizat în mod sumar condiţiile răspunderii civile delictuale, fără a observa multitudinea faptelor ilicite invocate de reclamant şi momentul la care acesta a susţinut că ar fi fost comise.

Atât din hotărârile penale pronunţate în dosarul nr. x/2017 în fond şi apel, cât şi din acordul de recunoaştere a faptelor încheiat de defuncta C., reiese că faptele culpabile ar fi fost comise în perioada 2005-2016. În aceste condiţii, norma de drept material aplicabilă este diferită pentru faptele comise în perioada 2005 până la intrarea în vigoare a noului C. civ., 1 octombrie 2011, şi ulterior acestei date.

Instanţa de apel s-a limitat să prezume existenţa unor fapte culpabile, fără a se indica clar care sunt acestea, a unui prejudiciu conform susţinerilor reclamantului, fără a se indica cu privire la fiecare faptă culpabilă care este acel prejudiciu, prezumând raportul de cauzalitate şi vinovăţia.

În situaţia în care condiţiile răspunderii civile delictuale ar fi fost analizate prin prisma normelor de drept material aplicabile, s-ar fi putut observa că acestea nu sunt îndeplinite în cauză.

Instanţa de apel era obligată să constate care parte a pretenţiilor reclamantului erau supuse prevederilor art. 998 C. civ. din 1865 şi care prevederilor art. 1357 şi urm. C. civ. din 2011. Sarcina probei pentru această defalcare era a reclamantului, iar în lipsa unor probe clare, concrete, nu se putea reţine că întregul prejudiciu s-ar fi produs pentru fapte comise după 1 octombrie 2011, pentru a se reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor noului C. civ.

Or, condiţiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite în prezenta cauză nici pentru faptele pretins a fi comise sub imperiul vechiul C. civ. şi nici pentru cele comise sub imperiul actualului C. civ.

Instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea acestor condiţii prin raportare la situaţia concretă a cauzei, ci a arătat că existenţa hotărârii de condamnare a unui terţ faţă de prezentul litigiu, respectiv a numitei D., duce la concluzia că şi antecesoarea în drepturi a recurentului-pârât a comis aceleaşi fapte culpabile, cu vinovăţie şi cu consecinţa prejudiciului invocat de reclamant.

Fapta ilicită trebuie analizată prin prisma caracteristicilor sale raportat la starea de fapt reţinută în speţă. Or, în cazul de faţă nu s-a indicat modalitatea în care antecesoarea recurentului-pârât ar fi comis peste 200 de prezumate fapte ilicite care au dus la cauzarea pretinsului prejudiciu invocat de reclamant.

Instanţa de apel nu a analizat nici raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Reiese cu certitudine că fapta ilicită, culpabilă, trebuie să fie probată în mod clar, pentru că în caz contrar nu se poate stabili prejudiciul şi legătura de cauzalitate. Trimiterea făcută la decizia penală nr. 429/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia şi la sentinţa penală nr. 210/2017 nu atestă că s-au analizat faptele comise de defuncta C. deoarece în respectivele hotărâri este vorba despre faptele săvârşite de D., care susţine că ea a comis aceste fapte şi şi-a însuşit sumele de bani.

În acordul de recunoaştere invocat în decizia recurată este indicată o faptă concretă, respectiv cea care o viza pe numita E., pentru suma de 19.800 RON. Nici în acordul de recunoaştere nu se arată modalitatea concretă în care ar fi fost comisă de defuncta C. această faptă şi nici instanţa de apel nu face nicio consideraţie cu privire la aceasta.

Simpla recunoaştere a vinovăţiei, făcută în respectivul acord de recunoaştere, nu este de natură să ducă la concluzia că ar fi îndeplinite condiţiile art. 998, 999 C. civ. din 1865 sau cele ale art. 1357 şi urm. C. civ. din 2011, întrucât acest acord de recunoaştere nu a fost validat de instanţa de judecată. După restituirea cauzei la parchet s-a procedat la o schimbare a încadrării juridice a faptei defunctei C., fără a mai fi finalizate cercetările cu privire la aceasta şi făcută trimiterea în judecată timp de peste 4 ani cât au trecut de la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei (28.11.2016) şi până la decesul defunctei C. (26.12.2020).

Instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1365 C. civ. din 2011, cu privire la efectele hotărârii penale în faţa instanţei civile, apreciind că textul prezumă existenţa vinovăţiei chiar în situaţia achitării sau încetării procesului penal.

Textul art. 1365 C. civ. nu justifică însă raţionamentul instanţei de apel, întrucât din dispoziţiile acestuia se deduce că nu se poate exclude îndeplinirea condiţiilor pentru existenţa răspunderii civile delictuale chiar în condiţiile existenţei unei soluţii de achitare sau încetare a procesului penal. Acest text de lege nu exclude însă obligaţia celui care invocă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale de a le proba.

A mai apreciat instanţa de apel că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 1382 C. civ. din 2011, privitoare la răspunderea solidară, apreciind solidaritatea pasivă între defuncta C. şi D.. Însă, instanţa de apel a omis dispoziţiile art. 1383 C. civ. care stabilesc raporturile dintre debitorii solidari.

Răspunderea solidară trebuia să fie analizată raportat la prevederea legală din care reiese o astfel de răspundere solidară, iar dacă avea o astfel de natură, prin prisma art. 1383 C. civ. trebuie să se stabilească cu certitudine întinderea răspunderii. Tocmai pentru lămurirea acestor aspecte era necesară identificarea fiecărei fapte culpabile la care se pretinde că ar fi participat antecesoarea recurentului-pârât şi stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta sa şi prejudiciul cauzat intimatului-reclamant.

Susţinerea instanţei de apel potrivit căreia în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1370 C. civ. sunt simple afirmaţii care sunt contrazise de chiar cele reţinute în considerentele instanţei de apel. Cât timp pentru faptele pretins a fi comise de antecesoarea recurentului-pârât a fost condamnată o altă persoană, fără ca antecesoarea părţii recurente pârâte să fie trimisă în judecată, cu toate că se susţine că faptele au fost comise în complicitate de cele două, dispoziţiile acestui text nu sunt incidente în cauză.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 998, art. 999 C. civ. din 1865, art. 1349, art. 1357, art. 1370, art. 1382, art. 1383 C. civ. din 2011, art. 453 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. la recursul formulat de recurentul-pârât B.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de B., susţinând că în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel, pârâtul nu a formulat apărări cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală.

Critica privind aplicarea dispoziţiilor art. 998 C. civ. de la 1864 şi ale art. 1357 şi urm. C. civ. din 2011, raportat la perioada de săvârşire a faptelor de către C. în intervalul 2005-01.10.2011 şi ulterior, până în 2016, nu a fost invocată în faţa instanţelor de fond şi apel, astfel că nu pot fi invocate direct în recurs.

Referitor la critica cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1370, art. 1357 şi art. 1382 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar motivele de recurs dezvoltate cu privire la aplicarea textelor de lege amintite vizează modalitatea în care instanţa a interpretat probele din dosar, încercând să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că dispoziţiile art. 1383 C. civ. invocate de recurentul-pârât nu sunt aplicabile în cauză.

I.5.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât B. şi de intimatul-pârât B. cu privire la recursul fromulat de recurenta-reclamantă A. S.A.

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât B. şi intimatul-reclamant B. au solicitat să fie avută în vedere neimplicarea lor în faptele care fac obiectul dosarului, orice asociere fiind nejustificată.

De asemenea, au susţinut că defuncta C. nu a fost găsită vinovată în nicio cauză penală, neexistând probe concludente care să ateste o activitate ilicită din partea acesteia. D. a recunoscut faptele şi a fost trasă la răspundere penală, fiind obligată la plata prejudiciului, astfel că este inechitabil ca moştenitorii defunctei C. să fie supuşi aceleiaşi răspunderi pentru fapte care au fost deja asumate de altă persoană.

Au mai susţinut că B. nu poate fi considerat moştenitor la momentul faptelor, întrucât era minor la acea dată, iar moştenirea defunctei C. a fost acceptată doar de B.. Este inechitabil şi contrar principiilor de individualizare a răspunderii prevăzute de art. 1365 C. civ. să fie tras la răspundere pentru fapte săvârşite într-o perioadă în care acesta nu avea nicio responsabilitate juridică.

I.6. Răspunsul la întâmpinare

Părţile nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul formulat de recurentul-pârât B.

Invocând cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel, pe motiv că aceasta este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv atât cele din vechiul C. civ., cât şi cele din C. civ. în vigoare.

O primă critică expusă în dezvoltarea acestui motiv de recurs priveşte o pretinsă analiză sumară a faptelor şi necercetarea condiţiilor răspunderii civile delictuale raportat la situaţia concretă din speţă, precum şi lipsa identificării corecte a temeiului de drept material al acţiunii, norma de drept material aplicabilă fiind diferită pentru faptele comise în perioada 2005 până la intrarea în vigoare a noului C. civ., 1.10.2011, faţă de cele comise ulterior acestei date.

În ceea ce priveşte pretinsa analiza sumară a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că argumentele relevante ale instanţei de apel cu privire la examinarea faptelor ilicite în persoana defunctei C., antecesoarea recurentului-pârât sunt următoarele:

"Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv acordul de recunoaştere a vinovăţiei depus la dosar fond, decizia penală nr. 262/A/2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2016, sentinţa penală nr. 210/2017 pronunţată la data de 20 noiembrie 2017 de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2017, decizia penală nr. 429/2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 21 mai 2018, Curtea apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv să existe o faptă ilicită săvârşită, să existe un prejudiciu, să existe o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, numita C. a recunoscut săvârşirea faptei, respectiv, în perioada noiembrie 2005- august 2016, fiind angajată în cadrul A.-Agenţia Zlatna, aceea că a însuşit mai multe sume de bani, constând atât în depuneri efectuate de clienţii băncii, cât şi în sume de bani remise de aceştia în vederea depunerii, fiind afectaţi în total 325 de clienţi, producând băncii un prejudiciu cumulat în valoare de 6.321.886,78 RON şi 273.744 euro. La baza acordului de recunoaştere a faptei au stat mijloacele de probă administrate în cadrul dosarului penal, respectiv declaraţiile inculpatei D., sora defunctei C., declaraţiile clienţilor băncii, extrasele de cont care atestă retragerile neautorizate, raportul de constatare grafică, procesele-verbale de perchiziţie domiciliară.

Contrar susţinerilor pârâtului B., acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu a fost respins pentru că defuncta F. nu ar fi fost vinovată de săvârşirea faptelor recunoscute, ci, astfel cum rezultă din decizia penală nr. 262/A/2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2016, acordul de recunoaştere a fost respins din alte considerente, respectiv încadrarea juridică dată faptelor nu a fost corectă, iar pedeapsa era prea blândă. Inculpata F. a fost prezentă în instanţă şi a solicitat admiterea acordului de vinovăţie, necontestând faptele reţinute în sarcina sa.

Prejudiciul suferit de reclamantă a fost în cuantum de 4.303.244,06 RON şi 235.981,21 Euro, reprezentând despăgubiri acordate de bancă unui număr de 188 de clienţi ai băncii, iar legătura de cauzalitate şi vinovăţia numitei F. rezultă din probele anterior menţionate".

Raportat la considerentele mai sus redate, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, ci rezultă cu evidenţă faptul că prima instanţă de control judiciar, procedând la o coroborare şi apreciere a probelor administrate în cauză (acordul de recunoaştere a vinovăţiei, decizia penală nr. 262A/2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, sentinţa penală nr. 210/2017 pronunţată de Tribunalul Alba, decizia penală nr. 429/2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, probele administrate în dosarul penal: declaraţiile inculpatei D., declaraţiile clienţilor băncii, extrasele de cont care atestă retragerile neautorizate, raportul de constatare grafică, procesele-verbale de percheziţie domiciliară), conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana defunctei C., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia.

Astfel, contrar susţinerii recurentului-pârât, instanţa de apel a indicat în mod clar că însuşirea mai multor sume de bani, în perioada noiembrie 2005- august 2016, constând atât în depuneri efectuate de clienţii băncii, cât şi în sume de bani remise de aceştia în vederea depunerii, în timp ce defuncta C. era angajată în cadrul A.-Agenţia Zlatna, reprezintă faptele ilicite săvârşite de antecesoarea recurentului-pârât, precizând, totodată, că acordul de recunoaştere a vinovăţiei face dovada recunoaşterii faptelor de către defunctă. S-a reţinut că defuncta nu a contestat faptele reţinute în sarcina sa şi a solicitat admiterea respectivului acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Prin cererea de recurs însă, recurentul-pârât nu a precizat în mod concret în ce constă deficienţa imputată analizei faptelor ilicite pe care a efectuat-o instanţa de apel, ba mai mult, nici nu a pretins că faptele ilicite în discuţie nu au fost săvârşite de defuncta C.. Acesta a susţinut doar că simpla recunoaştere a vinovăţiei făcută în acordul de recunoaştere nu este de natură să ducă la concluzia că ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale însă, astfel cum s-a arătat mai sus, îndeplinirea condiţiei privind existenţa faptei ilicite a fost stabilită de instanţă în urma aprecierii ansamblului probator administrat în cauză.

De asemenea, instanţa de apel a indicat în mod clar că despăgubirile acordate de bancă unui număr de 188 de clienţi ai băncii, în cuantum de 4.303.244,06 RON şi 235.981,21 euro, reprezintă prejudiciul produs prin săvârşirea faptei ilicite, precum şi că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, dar şi vinovăţia defunctei rezultă din probele administrate şi din interpretarea dată acestora. Or, modalitatea de interpretare a probatoriilor de către ultima instanţă de fond, în urma căreia a rezultat vinovăţia antecesoarei recurentului-pârât, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, reprezintă o chestiune de fapt, analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei, şi o operaţiune ce este sustrasă controlului de legalitate în recurs.

Astfel, stabilirea existenţei faptei ilicite şi a prejudiciului produs, a raportului de cauzalitate dintre acestea şi a vinovăţiei necesare pentru atragerea răspunderii civile reprezintă chestiuni de fapt care au fost stabilite de instanţa de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză şi nu o problemă de interpretare sau aplicare a dispoziţiilor legale.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, instanţa de apel a avut în vedere condiţiile care trebuie întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale, aceste condiţii fiind enunţate în decizia recurată şi cercetate în concret de instanţă. O eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea referitoare la faptul că instanţa de apel nu a identificat corect temeiul de drept material al acţiunii întrucât nu a stabilit distinct legea aplicabilă în raport cu perioada de săvârşire a faptelor, şi anume dispoziţiile art. 998 C. civ. de la 1864, respectiv cele ale art. 1357 şi urm. C. civ. actual, se constată lipsa aptitudinii acestei critici de a conduce la casarea deciziei, în lipsa unei vătămări produse părţii, reglementările menţionate având un conţinut identic, situaţie în care ele nu determină o analiză diferită prin prisma unor alte condiţii necesar a fi întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, între reglementarea instituţiei răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie dată de C. civ. de la 1864 şi cea din actualul C. civ. nu există diferenţe de tratament juridic. Întrunirea cumulativă a celor patru elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia) era necesară şi sub imperiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864 şi este necesară şi în actuala reglementare civilă (art. 1357 şi urm. C. civ.) pentru a se determina angajarea răspunderii civile delictuale.

Nefondată este şi critica privind modul de aplicare a art. 1365 din C. civ., recurentul pârât susţinând în acest sens că instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile textului legal menţionat cu privire la efectele hotărârii penale în faţa instanţei civile, apreciind că textul prezumă existenţa vinovăţiei chiar în situaţia achitării sau încetării procesului penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 1365 C. civ., "instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Astfel, dacă legiuitorul a reglat, în raporturile dintre jurisdicţia civilă şi cea penală, modalitatea în care se produc efectele autorităţii de lucru judecat, în sensul nerecunoaşterii unui astfel de efect în privinţa dezlegărilor jurisdicţionale asupra prejudiciului ori a vinovăţiei atunci când există o hotărâre judecătorească de achitare sau de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un astfel de efect nu se poate produce în situaţia unei ordonanţe sau a unui rechizitoriu al procurorului care clasează cauza urmare a decesului inculpatei (determinând împiedicarea punerii în mişcare sau extinderii acţiunii penale şi imposibilitatea valorificării în vreun fel a pretenţiilor civile în cadrul respectivei proceduri).

Conform considerentelor instanţei de apel, împrejurarea că procesul penal a încetat ca urmare a decesului nu împiedică formularea unei acţiuni civile pentru repararea prejudiciului produs. În speţa pendinte, contrar susţinerii recurentului pârât, instanţa de apel nu a aplicat o prezumţie a existenţei vinovăţiei, dimpotrivă, a constatat că "se impunea ca instanţa de fond să analizeze îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a defunctei C.". Stabilind situaţia de fapt, instanţa de apel a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia vinovăţiei defunctei C. în săvârşirea faptelor ilicite reţinute în sarcina sa, în urma coroborării şi interpretării probatoriului administrat, inclusiv al celui administrat în dosarul penal, astfel cum s-a reţinut supra, iar nu ca urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat a ordonanţei de clasare a procurorului din data de 09 februarie 2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, pe care de altfel nici nu a reţinut-o. Prin urmare, nu se identifică o încălcare a dispoziţiilor art. 1365 C. civ.

Nu poate fi primită nici critica ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1382 C. civ. şi ignorarea de către instanţa de apel a art. 1383 C. civ., recurentul-pârât apreciind că instanţa de apel nu a examinat modul de împărţire a responsabilităţii în cazul solidarităţii.

Prevederile art. 1382 C. civ., potrivit cărora "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat", consacră regula în situaţia în care există pluralitate de persoane răspunzătoare pentru acelaşi prejudiciu.

În esenţă, solidaritatea pasivă legală este o veritabilă garanţie pentru realizarea creanţei, împotriva riscului insolvabilităţii, instituind obligaţia pentru fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o acţiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia.

Reţinând, în urma probatoriului administrat, că prejudiciul produs este rezultatul unei fapte ilicite comune, instanţa de apel în mod judicios a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1382 C. civ. şi a apreciat că reclamanta are interesul de a obţine un titlu executoriu împotriva tuturor persoanelor care au participat la săvârşirea faptei ilicite, întrucât răspunderea acestora este solidară.

Dispoziţiile art. 1370 şi 1383 C. civ., pretins a fi incidente în cauză în opinia recurentului-pârât, se aplică doar între cei responsabili (între cei care răspund solidar) şi nu o vizează pe victimă (reclamanta din cauză).

Pe de altă parte, această chestiune nu a făcut obiectul învestirii instanţei de apel, astfel că instanţa nu ar fi putut din oficiu să procedeze la o astfel de analiză, întrucât ar fi încălcat principiul disponibilităţii. Din perspectiva reclamantei, esenţa solidarităţii este aceea că poate obţine obligarea ambelor persoane responsabile la repararea întregului prejudiciu.

În concluzie, constatând caracterul neîntemeiat al criticilor mai sus analizate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B..

II.2. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. critică decizia instanţei de apel pe motiv că ea cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta-reclamantă a susţinut că există o contradicţie între motivele pentru care prima instanţă a respins acţiunea şi motivele pentru care instanţa de apel a respins-o faţă de pârâtul B., întrucât prima instanţă a respins acţiunea apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana ambilor pârâţi, iar instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâtul B., pentru un alt motiv, respectiv pentru că nu s-a făcut dovada calităţii acestuia de moştenitor.

Înalta Curte observă că susţinerile recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, motivare ce constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti: atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Mai mult, pentru a fi incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia nu trebuie să poarte între considerentele a două hotărâri diferite, fie ele pronunţate în cadrul aceluiaşi dosar, ci trebuie să se manifeste în cadrul considerentelor aceleiaşi hotărâri şi de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind practic nemotivată întrucât nu se poate stabili care a fost raţionamentul logico-juridic al instanţei.

Înalta Curte observă că instanţa de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reţinute de tribunal şi a oferit propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă, prin care s-a respins acţiunea formulată faţă de acest pârât.

Astfel, motivul respingerii cererii de chemare în judecată de către prima instanţă a constat în imposibilitatea angajării răspunderii pentru faptele defunctei C., nefiind tranşat aspectul dacă pârâţii sunt sau nu moştenitorii acesteia.

Instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu pârâtul B., fiu al defunctei C., dar pe motiv că nu s-a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea de pe urma defunctei sale mame. Astfel, în cazul pârâtului B., chestiunea calităţii sale de moştenitor, respectiv lipsa dovezii că ar fi acceptat succesiunea, a împiedicat angajarea răspunderii sale.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să îşi însuşească motivele hotărârii primei instanţe sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentului vizând existenţa unor motive contradictorii, în condiţiile în care se afirmă o contradictorialitate între considerentele deciziei pronunţate în apel şi cele reţinute de prima instanţă.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunţată într-o etapă procesuală anterioară.

Astfel, întrucât apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt şi de drept, potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel, procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant, poate menţine soluţia primei instanţe, dar pentru alte considerente decât cele reţinute de aceasta.

În consecinţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în cazul de faţă, neputând a se reţine o contradicţie între considerentele instanţei de apel şi cele ale instanţei de fond, sub un prim aspect pentru că motivele contradictorii trebuie să se regăsească în cadrul considerentelor aceleiaşi hotărâri, iar sub un aspect secund pentru că instanţa de apel poate menţine soluţia primei instanţe, dar pentru alte considerente.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează o greşită aplicare a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 1100 şi 1108 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că, la data promovării acţiunii nu a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., astfel că acţiunea a fost corect promovată în contradictoriu cu acesta.

De asemenea, a mai susţinut că, întrucât pârâţii nu au contestat prin întâmpinarea depusă în dosarul primei instanţe calitatea lor de moştenitori ai defunctei C., instanţa de apel nu putea pronunţa o soluţie contrară, acest aspect nefiind invocat nici în faţa primei instanţe şi nici în apel.

Prealabil analizării acestor critici, Înalta Curte constată că, deşi partea şi-a întemeiat aceste critici pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate care, în esenţă, susţin o încălcare a principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, acestea se impun a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), motiv pe care îl găseşte fondat.

Astfel, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond şi care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reţine că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune privind constatarea calităţii de moştenitori a numiţilor B. şi B. după defuncta C. decedată la data de 26 decembrie 2020 şi obligarea acestora la repararea, în solidar, a prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta săvârşită de către defuncta C..

Instanţa de apel, în urma probatoriului administrat, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana defunctei C., precum şi că obligaţia de reparare a prejudiciului este transmisă moştenitorilor.

De asemenea, în urma probatoriului administrat (declaraţia autentificată sub nr. x/2021 de BNP G.), instanţa de apel a constatat că pârâtul B. a acceptat în mod expres succesiunea defunctei C., sub beneficiu de inventar. Aşadar, a apreciat că cererea formulată de reclamantă este întemeiată doar în raport cu acest pârât.

În ceea ce-l priveşte pe pârâtul B., instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea, întrucât la dosar nu a fost depusă nicio declaraţie de acceptare a succesiunii, astfel încât a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa dovezii calităţii de moştenitor.

Înalta Curte constată însă că niciunul dintre pârâţi nu a contestat, pe tot parcursul procesului, calitatea pârâtului B. de moştenitor al defunctei sale mame C., această chestiune fiind opusă reclamantei prin decizia pronunţată în apel, fără a fi precedată de supunerea sa dezbaterii contradictorii a părţilor.

În acest sens, se constată că, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, pârâţii au menţionat următoarele "Cu privire la întinderea răspunderii moştenitorilor, apreciem noi că aceasta se poate angaja oricum, dacă s-ar admite acţiunea, doar până la concurenţa valorii masei succesorale dobândite prin moştenire. Pe de o parte, subsemnatul B. sunt minor astfel încât moştenirea sub beneficiu de inventar este evidentă, iar subsemnatul B., soţ supravieţuitor, am acceptat moştenirea după defuncta mea soţie sub beneficiu de inventar, situaţie în care şi cu privire la subsemnatul, limita de antrenare a vreunei eventuale răspunderi este doar în limita valorii masei succesorale dobândite".

Astfel, se poate observa că pârâţii nu au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a minorului B. raportat la lipsa calităţii sale de moştenitor al defunctei C., ci au formulat apărări pe fondul pretenţiilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Aşadar, în situaţia în care din cuprinsul întâmpinării formulate în faţa primei instanţe, dar şi din conţinutul celei formulate în apel, nu rezultă că pârâtul B. contestă calitatea sa de moştenitor, era necesar ca instanţa de apel să solicite părţilor lămuririle necesare pentru a constata dacă acesta a acceptat sau nu succesiunea de pe urma defunctei sale mame, C..

Or, instanţa de apel, în contextul în care nu a fost contestată calitatea de moştenitor a pârâtului B., în lipsa unei apărări a pârâţilor în acest sens, precum şi fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor acest aspect, l-a opus reclamantei direct prin decizia atacată, reţinând următoarele:

"Referitor la pârâtul B., reclamanta nu a făcut dovada că acesta a acceptat succesiunea, deşi avea sarcina probei, la dosar nefiind depusă nicio declaraţie de acceptare a succesiunii. Pe de altă parte, pârâtul era minor la data deschiderii moştenirii, astfel cum rezultă din cartea de identitate depusă la dosar fond, acceptarea moştenirii fiind un act de dispoziţie, ce trebuia să respecte condiţiile prevăzute de lege în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acesta putând să răspundă doar în limita activului succesoral.

Însă, în lipsa dovezii calităţii de moştenitor, va fi menţinută soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul B.".

Principiile contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.), oralităţii (art. 15 C. proc. civ.), precum şi respectarea dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) impun discutarea contradictorie a tuturor aspectelor de fapt şi de drept, procesuale şi de fond, care conduc la soluţionarea cauzei, însă instanţa de apel a expus acest raţionament referitor la calitatea de moştenitor a intimatului-pârât B. în mod direct în considerentele deciziei recurate, fără a fi supus dezbaterii părţilor.

În situaţia în care ar fi pus în dezbaterea contradictorie a părţilor lipsa dovezii calităţii de moştenitor a pârâtului B., recurenta-reclamantă ar fi avut posibilitatea să se apere şi să depună la dosar, în dovedirea calităţii de moştenitor a acestui pârât, de pe urma defunctei sale mame C., certificatul de moştenitor nr. x din 9 august 2001, eliberat de Notarul public H. din cadrul Societăţii Profesionale Notariale "I.", pe care l-a depus în faza recursului, în cadrul probei cu înscrisuri, certificat care exista la data judecării apelului.

Concluzionând, omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor problema calităţii de moştenitor a intimatului-pârât B. şi sancţionarea reclamantei pentru această chestiune direct prin hotărârea dată, ce nu mai poate fi atacată pentru motive de temeinicie, constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii, în componenta sa cuprinsă în art. 14 alin. (4) şi alin. (6) C. proc. civ., şi al dreptului la apărare, iar împiedicarea procedurii acestei încălcări era posibilă în prezenţa mecanismelor cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare constituie o garanţie a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute procedurii de judecată de către art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, iar în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective [...] acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real «ascultate», adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina «instanţei» obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [...]."

De asemenea, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer BV împotriva Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalităţii armelor - unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar - impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu "adversarul" ei. Aşadar, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl împotriva Elveţiei, paragraful 38).

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor) produce o vătămare a drepturilor părţilor; în speţă, vătămarea suferită prin respingerea acţiunii faţă de pârâtul B., în coordonatele anterior arătate, neputând fi altfel înlăturată, determină incidenţa sancţiunii nulităţii.

În consecinţă, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în speţă şi impune, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a fi admis recursul, casată în parte decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecarea apelului reclamantei în ceea ce-l priveşte pe pârâtul B., la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, instanţa de apel va ţine seama de certificatul de moştenitor nr. x din 9 august 2001, depus în dosarul de recurs de către recurenta-reclamantă, precum şi de chestiunile dezlegate prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 2650 din 10 iulie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., împotriva deciziei nr. 2650 din 10 iulie 2024 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantei în ceea ce-l priveşte pe pârâtul B. la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.