Penitentiary overcrowding breach of Article 3 ECHR: review limits on fact-finding and moral damages quantification in civil liability appeals

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii) reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile de detenţie; obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în RON la data plăţii), reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dreptului la integritate fizică - cauzat ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1357 - 1358, 1373 C. civ., art. 3 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 67 din 07 februarie 2022 a Tribunalului Cluj, secţia Civilă, pronunţată în dosar nr. x/2019 s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţii Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Oradea.

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţii Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea şi, pe cale de consecinţă, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 5.000 euro în favoarea reclamantului A. reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile de detenţie.

S-au respins în rest pretenţiile reclamantului şi s-a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 275/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis în parte apelurile formulate de pârâţi şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla şi Oradea, cu consecinţa respingerii acestor pretenţii ca fiind prescrise, a respins ca nefondate pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, formulate în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Satu Mare, a menţinut dispoziţia din sentinţă referitoare la admiterea acţiunii, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în ceea ce priveşte pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, a înlăturat dispoziţia din sentinţă referitoare la obligarea pârâţilor în solidar la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să îi plătească reclamantului suma de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile de detenţie din Penitenciarul Satu Mare, generate de supraaglomerare, a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă care nu contravin deciziei, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Penitenciarele Baia Mare, Satu Mare, Gherla şi Oradea, invocată prin apeluri.

I.4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1818 din 26 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul principal declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, şi recursul incident declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 275/A din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj sub numărul x/2019*.

I.5. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 141/A din 29 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelurile declarate de pârâţii Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Oradea, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 67 din 07.02.2022 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în sensul că a obligat pârâtul Statul Român la plata în favoarea reclamantului a sumei de 4000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale. A respins ca neîntemeiate pretenţiile formulate în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. A respins apelul declarat de către reclamantul A. împotriva aceleaşi sentinţe.

I.6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 141A din 29 aprilie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 iunie 2024, sub nr. x/2019*, şi a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie .

Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj. În subsidiar, a solicitat reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea cererii de chemare în judecată.

După expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului dosarului în primul ciclu procesual, recurentul-pârât a învederat că soluţia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare este netemeinică şi nelegală, în cauză fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut, în privinţa condiţiilor de detenţie constând în supraaglomerarea din camerele de cazare în care a fost încarcerat reclamantul, că, în lumina jurisprudenţei CEDO relevante, în cazul în care suprafaţa la sol de care dispune un deţinut într-o cameră comună este mai mică de 3 m2, lipsa spaţiului personal este considerată a fi atât de gravă încât dă naştere unei puternice prezumţii de încălcare a art. 3, revenind guvernului sarcina de a infirma prezumţia prin demonstrarea prezenţei unor elemente capabile să compenseze această circumstanţă în mod corespunzător, apreciindu-se astfel că în cauză reclamantul a făcut dovada că a fost încălcat art. 3 din Convenţie, condiţiile de detenţie de care a beneficiat având în mare parte o natură "degradantă".

În cauză, instanţa de apel nu a reţinut o supraaglomerare severă şi care să fie suficientă pentru acordarea despăgubirilor (aşa cum s-a reţinut în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României - paragraful 76), în condiţiile în care în rest au fost respinse ca neîntemeiate susţinerile reclamantului.

Mai mult, în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "un spaţiu personal mai mic de 3 m2 într-o cameră comună generează o solidă, dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv".

Ţinând cont de faptul că, din probaţiunea administrată în cauză, nu a rezultat că ar fi întemeiate susţinerile reclamantului privind condiţiile de detenţie din penitenciare, cu excepţia supraaglomerării şi care nu s-a motivat a fi una severă, rezultă că în mod greşit a fost admis doar în parte apelul pârâţilor şi au fost obligaţi aceştia la plata sumei de 4000 euro.

De altfel, prima instanţă a constatat că în speţă supraaglomerarea nu era suficient de gravă încât să constituie de la sine o problemă în sensul art. 3 din Convenţie, însă a cumulat această problema cu celelalte condiţii de detenţie şi pe care le-a considerat a fi neconforme. Or, instanţa de apel a admis apelul pârâţilor şi a reţinut ca neîntemeiate susţinerile reclamantului privind condiţiile de detenţie din penitenciare, cu excepţia supraaglomerării despre care nu s-a motivat a fi suficient de gravă încât să constituie de la sine o problemă în sensul art. 3 din Convenţie. Cu toate acestea a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata de despăgubiri către reclamant.

Acţiunea reclamantului trebuia respinsă în totalitate, întrucât nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile instituirii răspunderii civile delictuale, iar pretenţiile reclamantului nu sunt dovedite.

Recurentul pârât a arătat că, întrucât s-a reţinut că sunt astfel amenajate camerele de deţinere încât să permită iluminatul natural şi artificial, aerisirea, sunt dotate cu instalaţii de încălzire şi utilităţi igienico-sanitare astfel încât fiecare persoană condamnată să aibă acces permanent la apă potabilă, apă caldă, la grupurile şi instalaţiile sanitare pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, ori de câte ori este necesar în condiţii de igienă şi intimitate, fiind acordat şi timp de plimbare zilnică, rezultă că au fost asigurate condiţii adecvate de cazare şi în conformitate cu Ordinul MJ nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aşa încât nu au fost încălcate prevederile art. 3 din Convenţie şi art. 1349 şi următoarele C. civ.

Aşa cum s-a reţinut în practică, Curtea Europeană a clarificat că, "examinând dacă o pedeapsă sau un tratament este degradant în sensul art. 3, trebuie ţinut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă şi dacă, în funcţie de consecinţe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului.

Tratamentul inuman a fost estimat de C.E.D.O. ca operând atunci când a fost premeditat aplicat ore în şir şi a cauzat fie o vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde persoanei".

În cauză, nu s-a probat faptul că reclamantul a fost afectat profund fizic sau psihic datorită celor reţinute. Mai mult, instanţa de apel a reţinut că probele administrate în cauză, inclusiv expertiza medico-legală, nu susţin o legătură de cauzalitate între supraaglomerare şi îmbolnăvirea reclamantului sau agravarea stării sale de sănătate.

De asemenea, reclamantul nu a produs la dosar nicio probă din care să rezulte că, în ceea ce îl priveşte pe acesta, s-ar fi stabilit printr-o hotărâre judecătorească încălcarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, potrivit Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În legătură cu stabilirea întinderii daunelor morale, jurisprudenţa CEDO este elocventă, statuându-se că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate faţă de întinderea prejudiciului real suferit, nu este legală, întrucât instituţia răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogăţire fără just temei. Simpla afirmaţie a unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte satisfacţia echitabilă în lipsa probatoriului care să dovedească suferinţa psihică efectiv suferită. Faţă de aceste circumstanţe, cuantumul daunelor morale acordate reclamantului este excesiv.

Mai mult, în jurisprudenţa naţională şi cea comunitară se reţine că daunele morale reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru reclamant dar părţile trebuie să conştientizeze faptul că daunele morale nu pot constitui o îmbogăţire fără just temei a persoanei vătămate.

În evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echităţii. Chiar dacă echitatea nu este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate, terminologic ea este tot dreptate, dar nu una statuată, ci venită dintr-o convingere interioară, de aceea apelează mai mult la etică decât la exterioritatea normei juridice.

Respectarea acestui criteriu se impune pentru motivul că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie sa fie justă, echitabilă şi nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral.

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport cu circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

Rezultă aşadar că, acordarea sumei de 4000 euro către apelantul-reclamant este una exagerată, iar motivarea instanţei de apel în aprecierea acestei sume nu este în concordanţă cu supraaglomerarea existentă în camerele de cazare pe care instanţa a reţinut-o.

I.7. Apărările formulate în cauză

I.7.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a învederat că soluţia de respingere a acţiunii reclamantului în contradictoriu cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor are caracter definitiv, având în vedere că recurentul nu a criticat această soluţie.

A mai arătat că în mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, faţă de împrejurarea că Ministerul Finanţelor stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român.

De asemenea, a învederat că este de acord cu solicitarea recurentului-pârât de respingere a acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, având în vedere că în cauză nu s-a demonstrat niciun prejudiciu moral suferit de reclamant şi faptul că, în afară de suprafaţa individuală de care acesta a beneficiat, celelalte condiţii de cazare i s-au asigurat în mod corespunzător.

Totodată, a considerat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu şi nu există niciun motiv pentru constatarea încălcării art. 3 CEDO, acesta nefiind supus unor tratamente inumane sau degradante, ci, dimpotrivă, i s-au respectat şi asigurat toate drepturile, în acord cu legea execuţional-penală.

În consecinţă, a solicitat admiterea solicitării de casare în parte a deciziei civile recurate, respingând acţiunea reclamantului ca neîntemeiată şi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, faţă de împrejurarea că în cauză nu s-a produs încălcarea art. 3 CEDO, fapta ilicită reclamată neexistând.

I.7.2. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare a susţinut că decizia recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu o corectă interpretare, respectare şi aplicare a legislaţiei incidente.

A arătat că la data de 19 ianuarie 2016 Guvernul României a aprobat Memorandumul cu tema Intenţia CEDO de aplicare a procedurii Hotărârii pilot în cauzele privind condiţiile de detenţie, în conţinutul căruia şi-a asumat obligaţia de a comunica în termen de două luni de la aprobarea calendarului măsurilor ce urmează a fi adoptate în acest domeniu, inclusiv proiecţia bugetară pentru perioada 2016-2020. Respectivul Memorandum a fost avizat de Ministerul Finanţelor Publice şi reprezintă recunoaşterea din partea Guvernului României a problemei supra-aglomerării din penitenciare, măsurile la care s-a angajat Statul Român prin Guvernul României fiind acelea de a asigura finanţarea în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat la data de 25 aprilie 2017 hotărârea pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din închisorile şi centrele de reţinere şi arest preventiv din România.

Curtea a solicitat Statului Român ca, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să prezinte, în cooperare cu Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, un calendar pentru punerea în aplicare a măsurilor care să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor de detenţie.

Prin urmare, supraaglomerarea spaţiilor de deţinere şi condiţiile aferente detenţiei nu pot fi imputate vreunei unităţi penitenciare în particular, din moment ce aceste aspecte privesc, per ansamblu, întreg sistemul penitenciar.

Din moment ce condiţiile de detenţie din penitenciare reprezintă o disfuncţionalitate structurală de sistem, asumată şi recunoscută de Statul Român, generată de lipsa sau slaba finanţare a sistemului penitenciar, calitatea procesuală pasivă îi revine Statului Român.

Aşadar, răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor trebuie analizată din perspectiva obligaţiei acestuia de a asigura şi garanta respectarea şi aplicarea atât a dispoziţiilor Convenţiei Europene, cât şi a art. 22 din Constituţia României.

A mai solicitat ca instanţa să aibă în vedere practica şi jurisprudenţa recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, constând în Hotărârea în cauza Polgar împotriva României pronunţată la data de 20 iulie 2021.

De asemenea, a mai susţinut că titularul obligaţiei substanţiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum acordarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român, astfel că Penitenciarul Satu Mare are rolul unic de a implementa politica execuţional-penală, cu mijloacele şi resursele puse la dispoziţie de stat şi în mod constant şi necontestat subdimensionate faţă de necesităţile reale ale sistemului penitenciar, raportat la numărul de persoane custodiate.

Sub aspectul acordării daunelor morale, intimatul-pârât a menţionat că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că răspunderea delictuală nu poate fi reţinută în sarcina sa, nefiind îndeplinite condiţiile angajării acesteia.

În consecinţă, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

I.7.3. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Oradea

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Penitenciarul Oradea a apreciat că soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică în ceea ce priveşte lipsa dovezii faptei ilicite săvârşite de Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile penitenciare, instanţa făcând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză şi interpretând în mod judicios probele de la dosar.

Referitor la motivele invocate prin cererea de recurs privitoare la supraaglomerare şi la întinderea daunelor morale, intimatul-pârât a menţionat că supraaglomerarea nu s-a dovedit a fi una severă, motiv pentru care daunele morale stabilite în sarcina Statului Român apar ca fiind excesive.

A mai apreciat că pretenţiile reclamantului sunt menite să conducă în mod evident la o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.

De asemenea, a susţinut că reclamantului nu i s-a produs vreun prejudiciu. Acesta a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri de condamnare, condiţiile de detenţie fiind aceleaşi pentru toate persoanele private de libertate.

Reclamantul nu a probat faptul că unităţile penitenciare au săvârşit vreo faptă ilicită, care să fie de natură să îi producă vreun prejudiciu.

În ceea ce priveşte răspunderea pecuniară civilă delictuală a unităţilor penitenciare, intimatul-pârât a invocat decizia nr. 460/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

A mai susţinut că Statul Român este titularul obligaţiei substanţiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum şi acordarea condiţiilor minime de detenţie, astfel încât nu poate fi admisă acţiunea în despăgubire a reclamantului faţă de Penitenciarul Oradea.

I.7.4. Întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Penitenciarul Gherla

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Penitenciarul Gherla a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, susţinând că recurentul readuce în discuţie starea de fapt, reluând susţinerile din cuprinsul cererii de apel, fără să arate în concret care sunt normele de drept materiale încălcate şi/sau greşit aplicate de instanţa de apel.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând, în esenţă, că supraaglomerarea spaţiilor de deţinere şi condiţiile de detenţie nu pot fi imputate vreunei unităţi penitenciare în particular, din moment ce aceste asspecte privesc, per ansamblu, întregul sistem penitenciar.

A mai arătat că îi revine Statului Român calitatea procesuală pasivă, întrucât condiţiile de detenţie din penitenciare reprezintă o disfuncţionalitate structurală de sistem, asumată şi recunoscută de Statul Român, generată de lipsa sau slaba finanţare a sistemului penitenciar.

În ceea ce priveşte daunele morale acordate reclamantului, a susţinut că acordarea acestora are ca bază legală răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ., în continuare expunând aspecte teoretice referitoare la angajarea acestui tip de răspundere.

În concluzie a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului şi constatarea acestuia ca fiind nul, iar în situaţia în care va fi respinsă această excepţie să se respingă recursul ca nefondat şi să se menţină hotărârea recurată ca fiind legală şi temeinică.

I.7.5. Răspunsul formulat de intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare la întâmpinarea Penitenciarului Gherla

Intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în ceea ce priveşte aspectele referitoare la fondul cauzei a susţinut că achiesează la apărările formulate de Penitenciarul Gherla din întâmpinare, având în vedere că sunt similare cu apărările sale.

I.7.6. Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor la întâmpinarea Penitenciarului Gherla

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, înţelegând să lase la aprecierea instanţei solicitarea de respingere a recursului Statului.

I.7.7. Răspunsul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj la întâmpinarea Penitenciarului Gherla

Recurentul-pârât a solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate de Penitenciarul Gherla, susţinând că această parte nu are interes în formularea acestei excepţii, precum şi că aceasta este nefondată.

Contrar celor susţinute de Penitenciarul Gherla, recurentul-pârât a învederat că recursul său este temeinic motivat şi se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat că motivele invocate de Penitenciarul Gherla prin întâmpinarea formulată nu privesc recursul său.

I.7.8. Răspunsul formulat de intimatul-pârât Penitenciarul Gherla la întâmpinările Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Penitenciarului Satu Mare şi Penitenciarului Oradea

Prin răspunsul formulat, Penitenciarul Gherla a reluat o parte a susţinerilor expuse în întâmpinare, iar în ceea ce priveşte motivele cuprinse în întâmpinările formulate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Satu Mare şi Penitenciarul Oradea a învederat că achiesează apărărilor formulate de aceşti intimaţi-pârâţi.

I.7.9. Răspunsul formulat de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor la întâmpinările Penitenciarului Satu Mare şi Penitenciarului Oradea

Prin răspunsul formulat, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a învederat că este de acord cu apărările din întâmpinările formulate de Penitenciarul Satu Mare şi Penitenciarul Oradea.

A reiterat, totodată, că este de acord cu solicitarea Statului Român de respingere a acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, având în vedere că în cauză nu s-a demonstrat niciun prejudiciu moral suferit de reclamant şi faptul că, în afară de suprafaţa individuală de care acesta a beneficiat, celelalte condiţii de cazare i s-au asigurat în mod corespunzător.

A mai considerat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu şi nu există niciun motiv pentru constatarea încălcării art. 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La termenul de judecată din 8.04.2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Penitenciarul Gherla.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică adusă hotărârii recurate, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel nu a reţinut existenţa unei supraaglomerări severe care să fie suficientă pentru acordarea despăgubirilor în condiţiile în care în rest au fost respinse susţinerile reclamantului.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, motivare ce constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea putând fi casată, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste coordonate, Înalta Curte observă că aserţiunile recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu pot fi primite.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, că aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, ţinând cont de îndrumările din decizia de casare, instanţa de apel a analizat condiţiile de detenţie constând în supraaglomerarea în camerele de cazare din cele patru unităţi penitenciare chemate în judecată în care a fost încarcerat reclamantul şi a constatat că, potrivit jurisprudenţei CEDO, atunci când un deţinut dispune de mai puţin de 3 m2 în camera comună, acest fapt este considerat a fi atât de grav încât creează o prezumţie puternică de încălcare a articolului 3 din Convenţie.

În contextul factual al speţei, nu se poate reţine, astfel cum a pretins recurentul pârât, că instanţa nu ar fi reţinut existenţa unei supraaglomerări severe care să fie suficientă pentru acordarea despăgubirilor. Contrar acestei susţineri, instanţa de apel a realizat o analiză detaliată a condiţiilor în care a fost deţinut reclamantul din perspectiva spaţiului alocat acestuia şi a constatat că, «în lumina jurisprudenţei CEDO relevante, în cazul în care suprafaţa la sol de care dispune un deţinut într-o cameră comună este mai mică de 3 m2, lipsa spaţiului personal este considerată a fi atât de gravă încât dă naştere unei puternice prezumţii de încălcare a art. 3, revenind guvernului sarcina de a infirma prezumţia prin demonstrarea prezenţei unor elemente capabile să compenseze această circumstanţă în mod corespunzător (a se vedea în acest sens hotărârea pronunţată în cauza Polgar împotriva României, paragrafele 60-63 şi hotărârile citate în cuprinsul acesteia)»; în consecinţă, instanţa a apreciat că «în cauză reclamantul a făcut dovada că a fost încălcat art. 3 din Convenţie, condiţiile de detenţie de care a beneficiat având în mare parte o natură "degradantă"».

În Cauza Rezmiveş contra României, invocată de recurentul reclamant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atunci când s-a confruntat cu cazuri de supraaglomerare severă, Curtea a hotărât că acest element este suficient, el singur, pentru a constata încălcarea art. 3 din Convenţie. Curtea a confirmat că cerinţa de 3 m2 de suprafaţă la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spaţiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalaţiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condiţiilor de detenţie din perspectiva art. 3 din Convenţie. Or, tocmai aceasta a fost situaţia constatată de instanţa de apel în urma analizei probelor administrate în cauză.

În cauza menţionată, s-a mai arătat că un spaţiu personal mai mic de 3 m2 într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv.

În cauză, instanţa de apel a procedat şi la examinarea celorlalte condiţii de detenţie. Astfel, după ce a reţinut că sunt întemeiate susţinerile reclamantului privind supraaglomerarea existentă în camerele în care a fost deţinut, instanţa de apel a evaluat punctual şi celelalte condiţii de detenţie - respectiv lipsa iluminatului natural, ventilaţia în camere, existenţa grupurilor sanitare adecvate, insuficienţa apei şi a hranei, condiţiile de igienă corespunzătoare, timp de plimbare zilnică - efectuând o analiză extinsă a acestora .

Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de iluminare naturală, instanţa de apel, în urma probatoriului administrat (înscrisuri şi depoziţii de martori) a reţinut că toate camerele de detenţie aveau ferestre suficient de mari pentru iluminare naturală şi ventilaţie, asigurându-se şi iluminat artificial.

Referitor la grupurile sanitare, s-a reţinut că toate camerele de detenţie aveau grup sanitar propriu, chiar dacă unele nu includeau cabină de duş, că reclamantul a avut acces la duş, chiar dacă acesta era situat în afara camerei (la Penitenciarul Gherla, reclamantul a avut acces la duş de două ori pe săptămână, iar în cea mai lungă perioadă de detenţie, chiar zilnic), că ventilaţia grupurilor sanitare era asigurată, iar lipsa cabinei de duş în cameră nu a afectat drepturile reclamantului. Totodată, s-a reţinut că problemele invocate au fost cauzate de supraaglomerare, iar nu de lipsa dotărilor.

Tot în urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte hrana şi condiţiile de igienă, că alimentaţia a fost corespunzătoare din punct de vedere caloric, calitativ şi igienic, reclamantului asigurându-i-se o dietă adaptată afecţiunii sale (diabet), precum şi că în camerele de detenţie s-au efectuat dezinsecţii periodice.

A mai reţinut instanţa de apel şi faptul că înscrisurile administrate în cauză arată că reclamantul a avut acces regulat la curţile de plimbare şi facilităţi sportive, cu un minim de 3-4 ore pe zi, precum şi că nu există dovezi că personalul din cadrul penitenciarelor ar fi avut un comportament intimidant sau că transferurile între penitenciare ar fi fost efectuate în condiţii improprii. Singura declaraţie privind agresivitatea verbală şi condiţiile necorespunzătoare de transfer provine de la un martor considerat nesincer.

Faţă de cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor deciziei recurate, rezultă cu evidenţă că instanţa de apel a analizat gravitatea supraaglomerării, nu doar din perspectiva lipsei spaţiului, ci şi prin prisma celorlalte condiţii de detenţie, apreciind că supraaglomerarea a avut şi alte consecinţe, respectiv accesul limitat la grupurile sanitare datorat numărului de persoane care trebuiau să îl folosească. Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că sunt inadecvate condiţiile privind utilizarea grupurilor sanitare, iar acest efect este cauzat tot de supraaglomerarea din penitenciare.

Concluzia instanţei de apel conform căreia în cauză s-a dovedit încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului, condiţiile de detenţie având o natură "degradantă" din perspectiva neasigurării unui spaţiu minim necesar în camerele de deţinere relevă că acest criteriu a fost analizat iar în evaluarea sa, sprijinită pe elementele de fapt ale speţei, instanţa de apel a considerat că nivelul de gravitate este suficient pentru acordarea despăgubirilor. Prezumţia încălcării art. 3 din Convenţie generată de această situaţie nu a fost infirmată în cauză, instanţa de apel reţinând şi alte efecte negative ale supraagomerării, fără a constata aptitudinea altor aspecte legate de condiţiile de detenţie de a compensa în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii în recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reţine, prin raportare la argumentele expuse de recurentul-pârât în susţinerea acestui motiv, că decizia recurată nu respectă exigenţele care rezidă din prevederile art. 425 C. proc. civ., acest caz de casare nefiind incident în cauză.

Pe de altă parte se constatată că, invocând, prin motivele de recurs, nemotivarea hotărârii atacate, recurentul-pârât aduce, de fapt, în discuţie lipsa faptei ilicite şi a prejudiciului, aspecte care privesc situaţia factuală reţinută de instanţa devolutivă a fondului în urma administrării şi interpretării probatoriului încuviinţat.

Or, astfel de alegaţii de fapt sunt specifice exclusiv instanţelor de fond şi nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât tind la o cenzurare a aprecierii făcute de instanţa de apel cu privire la mijloacele de probă şi la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt, a elementelor factuale care o compun.

Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Mai mult, atunci când instanţa învestită cu o cerere de apel motivată, a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecăţii în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanţei de apel, criticând eficient dezlegările acesteia şi arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată.

Astfel cum s-a arătat mai sus, invocând faptul că în cauză nu s-a probat că reclamantul a fost afectat profund fizic sau psihic datorită celor reţinute, precum şi susţinând lipsa probării pretenţiilor sau a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurentul reclamant readuce în discuţie stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt. Asemenea aspecte reprezintă chestiuni de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate, astfel încât ele nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Susţinerea recurentului pârât în sensul că reclamantul nu a produs la dosar nicio probă din care să rezulte că, în ceea ce îl priveşte pe acesta, s-ar fi stabilit printr-o hotărâre judecătorească încălcarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, potrivit Legii nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, nu este pertinentă în prezentul cadru procesual. Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezentul dosar, reclamantul a invocat dispoziţiile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală a pârâtului precum şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru a determina angajarea răspunderii pârâtului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie.

Dispoziţiile Legii nr. 254/2013 reglementează o procedură specială, administrativ jurisdicţională, prin care persoanele aflate în detenţie pot reclama neregularităţi care vizează măsuri privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de respectiva lege, luate de către administraţia penitenciarului. Finalitatea căii procedurale astfel concepută este aceea de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile dispuse de administraţia locului de deţinere, în legătură cu executarea privării de libertate şi de a se putea soluţiona în timp util astfel de contestaţii, în vederea asigurării unui exerciţiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială menţionată.

În prezentul cadru procesual, instanţa sesizată este cea care stabileşte situaţia de fapt relevantă pentru soluţionarea acţiunii, în urma evaluării materialului probator administrat în condiţii de contradictorialitate, neexistând niciun temei legal pentru a susţine că existenţa unei hotărâri pronunţate în procedura Legii nr. 254/2013 este o condiţie pentru admiterea unei astfel de acţiuni. Soluţia contrară ar echivala cu suprimarea posibilităţii instanţei civile de a analiza efectiv şi de a se pronunţa cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, referitoare la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate daune morale rezultate din pretinsa încălcare a unor drepturi civile fundamentale, deşi niciuna dintre atribuţiile administrativ jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere nu ar putea avea ca finalitate o asemenea soluţie.

Printr-o altă critică, referitoare la dimensionarea daunelor morale, recurentul-pârât a susţinut că este excesiv cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, motivarea instanţei de apel, în aprecierea acestuia, nefiind în concordanţă cu supraaglomerarea existentă în camerele de cazare pe care a reţinut-o. De asemenea, recurentul-pârât a susţinut că, în evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echităţii, suma de bani acordată trebuind să fie justă, echitabilă, iar nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral.

Nici aceste susţineri nu constituie critici de nelegalitate a hotărârii atacate, recurentul-pârât neînvederând argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunţată în urma interpretării şi/sau aplicării greşite a normelor de drept incidente, nefiind relevată o ignorare sau aplicare greşită a criteriilor legale în evaluarea instanţei de apel.

Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs, în susţinerea acestei critici, privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurentul-pârât urmăreşte doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acesta este exagerat.

Or, aprecierea cuantumului daunelor morale reprezintă o chestiune ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de apel realizând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Astfel, în analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în această fază procesuală nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probaţiune, o astfel de împrejurare excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac, aşa cum s-a arătat supra.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nici această critică nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, în cadrul reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

În consecinţă, faţă de cele mai sus reţinute, constatând că niciuna dintre criticile aduse de recurentul-pârât deciziei atacate nu justifică soluţia de casare a acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din acelaşi Cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, împotriva deciziei nr. 141 din 29 aprilie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi cu intimaţii-pârâţi Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Oradea, Penitenciarul Gherla, Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.