Scope of "available assets" under SME stimulus law: exclusion of land from statutory definition of independent operating units

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 16 noiembrie 2018, precizată ulterior, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora la efectuarea operaţiunilor de dezmembrare/dezlipire din punct de vedere cadastral a suprafeţei de 2128 mp din suprafaţa de teren de 2210 mp, situată în Oradea, Bd. x, Jud. Bihor, înscrisă în CF nr. x Oradea, având nr. cad. x, iar în caz contrar să fie autorizată reclamanta la efectuarea acestor demersuri, pe cheltuiala pârâtelor; obligarea pârâtelor la introducerea suprafeţei de 2128 mp menţionata anterior în lista cuprinzând activele disponibile, reglementată de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004; obligarea pârâtelor la încheierea unui contract autentic de vânzare-cumpărare cu reclamanta, privind suprafaţa de 2123 mp disponibilă, din suprafaţa de teren de 2210 mp, situată în Oradea, Bd. x, jud. Bihor, înscrisă în CF nr. x Oradea, având nr. cad. x, la preţul care se va stabili în urma administrării probei cu expertiza tehnică de evaluare a activului precum şi obligarea pârâtelor la achitarea cheltuielilor de judecata.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 213/C din 05.12.2022, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj, în sensul că pârâtele au fost obligate să facă toate demersurile şi documentaţiile necesare în vederea dezmembrării nr. cadastral x din CF x în suprafaţă de 2210 mp. astfel încât cota de 2128 mp./2210mp. din imobilul susmenţionat determinată de conturul coordonatelor A-B-C-D-E-14-15-16-A, conform schiţei întocmite de expert topograf B. să fie înscrisă într-o coală de carte funciară distinctă, sub un număr cadastral propriu.

Reclamanta a fost autorizată ca în cazul în care pârâtele nu se conformează obligaţiei susmenţionate, să o efectueze ea pe seama şi cheltuiala pârâtei.

Pârâtele au mai fost obligate ca în termen de 90 de zile la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 2128 mp./2210 mp. din imobilul teren înscris sub nr. cadastral x din CF x Oradea, vânzarea urmând a se face la preţul de 1.275.870 RON stabilit conform expertizei judiciare evaluatoare.

Au fost respinse restul pretenţiilor.

Pârâtele au fost obligate să achite reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 9.724 RON compusă din 6.100 RON reprezentând contravaloare onorariu expertiză tehnică evaluatoare şi 3.624 RON contravaloare onorariu expertiză tehnică topografică.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 149-A din 14.02.2024, Curtea de Apel Oradea, secţia a I civilă a respins apelul incident declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 213/C/2022 a Tribunalului Bihor, a admis apelul introdus de apelanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj împotriva sentinţei civile nr. 213/C/05.12.2022 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti şi Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti-Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs s-au formulat, în esenţă, următoarele critici:

- Hotărârea atacată este nelegală, conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel nu analizează şi nu se pronunţă asupra susţinerilor reclamantei, cu relevanţă în interpretarea corectă a prevederilor Legii nr. 346/2004;

- Deşi reclamanta a arătat că enumerarea regăsită la art. 13 din Legea nr. 346/2004 nu este una exhaustivă, că perspectiva enumerării este una organizatorică-internă a companiei de stat, nu strict civilă, aptă de a diferenţia între construcţii şi terenuri şi că, în situaţia specifică a IMM-ului care îşi închiriază activul enumerarea devine irelevantă, activul închiriat fiind un activ disponibil, instanţa de apel afirmă doar scurt că "art. 3 alin. (1) şi (2) din lege, text care indică în mod expres categoriile de imobile ce sunt considerate ca atare, textul vizând construcţii de diferită natură şi nu imobile-terenuri, cum este cazul în speţă";

- Instanţa de apel nu ia în calcul jurisprudenţa relevantă depusă la dosarul cauzei;

- Se reţine că "terenul solicitat a fi înstrăinat nu intră în categoria active, neputând funcţiona independent, fiind aferent unor spaţii utilizate de către intimată", însă instanţa nu motivează raţionamentul juridic sau probele în baza căruia a determinat că imobilul nu poate funcţiona în mod independent; din citatul redat reiese că activul este utilizat de către intimată, în mod independent, în baza contractului de închiriere deţinut, iar analiza realizată de către instanţă este contradictorie cu considerentele ulterioare ale hotărârii, prin care se arată că nu se va mai analiza poziţia părţilor cu referire la disponibilitatea activelor, însă tocmai acest aspect este analizat;

- Este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 346/2004;

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 346/2004, cu referire la noţiunea de "activ disponibil", câtă vreme enumerarea din textul de lege evocat nu este limitativă, această enumerare nu exclude expressis verbis terenurile, enumerarea devine irelevantă în speţa pendinte, acţiunea reclamantei fiind întemeiată pe teza prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din lege - situaţia specială a titularului dreptului de închiriere asupra unui activ disponibil;

- Invocă jurisprudenţă relevantă speţei: decizia 1932/2022 şi decizia 160/2009 ale Curţii de Apel Bucureşti, decizia 337/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, decizia 7/2008 a Curţii de Apel Timişoara;

- Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În termen legal, la 10 mai 2024, recurenta a depus o completare a motivelor de recurs, susţinând că subsumat pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. se încadrează şi argumentul că este proprietară a unei alte construcţii edificate pe acelaşi teren, respectiv un puţ forat înscris în cartea funciară, element ce susţine poziţia sa în sensul că terenul în speţă este un activ disponibil, care nu este necesar exploatării feroviare sau altei activităţi a CFR şi care funcţionează independent de orice activitate a CFR.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regionala de Căi Ferate Cluj a depus întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepţie, insuficienta sau netimbrarea recursului, solicitând anularea acestuia, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Prin rezoluţia de primire a dosarului, instanţa a dispus ca, după efectuarea procedurilor de comunicare, să se întocmească raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 149-A din 14 februarie 2024 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti.

A fixat termen de judecată la data de 25 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, dată la care instanţa a reţinut recursul spre soluţionare, pronunţarea fiind amânată succesiv la 4 martie 2025, 18 martie 2025 şi 1 aprilie 2025.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Chestiunea litigioasă dedusă spre dezlegare instanţei de recurs în speţa de faţă este interpretarea sferei de aplicare a prevederilor art. 13 din Legeanr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de active.

Această dezlegare este necesară deoarece, apreciind că este îndreptăţită a pretinde beneficiul prevăzut de art. 12 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, reclamanta recurentă a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei de faţă, prin care tinde la obligarea pârâtei să încheie un contract de vânzare cu privire la imobilul-teren ce face obiectul unui contract de închiriere încheiat cu societatea reclamantă şi pe care aceasta din urmă a edificat o construcţie ce are destinaţia de staţie de carburant.

Conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, "(1) Întreprinderile mici şi mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăţilor/companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, cu respectarea dispoziţiilor legale privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi a drepturilor contractuale ale creditorilor ale căror creanţe sunt garantate cu ipotecă, gaj, privilegiu asupra activelor respective sau asupra cărora este instituit sechestru asigurător, în următoarele condiţii: (…) b) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune, încheiate cu regiile autonome, societăţile/companiile naţionale, precum şi cu societăţile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la preţul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părţi, după deducerea investiţiilor efectuate în activ de către locatar/asociat. În cazul contractelor de locaţie de gestiune şi asociere în participaţiune, asociatul/locatarul, întreprindere mică sau mijlocie, poate solicita şi încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, în aceleaşi condiţii. În cazul depunerii unei solicitări exprese privind cumpărarea activului sau încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare de către beneficiarii prezentelor dispoziţii, care utilizau activul în baza unui contract de închiriere, cu cel puţin 60 de zile înainte de expirarea contractului de închiriere, locatorul nu va putea refuza prelungirea contractului de închiriere cu o perioadă considerată de părţi suficientă pentru rezolvarea formalităţilor legate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare; (…)"

Potrivit art. 13 alin. (1) şi (2) din lege, "În contextul prezentei legi, prin active se înţelege unităţi de producţie, subunităţi, secţii, spaţii comerciale, spaţii de cazare ori alte bunuri de acelaşi gen din patrimoniul unei regii autonome, societăţi/companii naţionale, precum şi al unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, ce pot fi organizate să funcţioneze independent.

(2) În înţelesul prezentei legi, se consideră active disponibile activele care îndeplinesc oricare dintre următoarele condiţii:

a) nu sunt utilizate de regiile autonome, societăţile/companiile naţionale sau de societăţile comerciale cu capital majoritar de stat care le deţin pentru o perioadă de cel puţin 3 luni;

b) se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an;

c) activele închise operaţional, numai în cazul prevăzut la art. 12 alin. (1) lit. e)."

Motivul pentru care Curtea de apel, admiţând apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, a respins cererea de chemare în judecată, îl constituie interpretarea dată normelor mai sus evocate în sensul că noţiunea de activ nu include şi terenurile.

A reţinut Curtea de apel în decizia recurată că "Din analiza textului rezultă fără echivoc că terenul solicitat a fi înstrăinat, nu intră în categoria de "active", neputând funcţiona independent, fiind aferent unor spaţii utilizate de către intimată. Pe de altă parte, contrar reţinerilor primei instanţe, se impune observaţia că încadrarea terenului în discuţie în noţiunea de active s-a făcut (cu) încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din lege, text care indică în mod expres categoriile de imobile ce sunt considerate ca atare, textul vizând construcţii de diferită natură, şi nu imobile-terenuri, cum este cazul în speţă."

Această dezlegare este apreciată ca fiind corectă de instanţa de recurs, astfel încât criticile fundamentate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, art. 13 alin. (1) defineşte noţiunea de active - ce reprezintă bunuri aflate în patrimoniul unei entităţi dintre cele enumerate de lege, regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat - utilizând în primă instanţă procedeul enumerării: unităţi de producţie, subunităţi, secţii, spaţii comerciale, spaţii de cazare.

Aceste bunuri imobile sunt în mod intuitiv reprezentate de construcţii, ceea ce rezultă din destinaţia lor, pentru că din perspectivă logică nu se poate concepe ca o unitate de producţie, o subunitate de producţie, o secţie, un spaţiu comercial sau un spaţiu de cazare să fie terenuri şi nu edificii.

Secundar, definiţia analizată relevă că această enumerare nu este exhaustivă, pentru că include şi alte bunuri de acelaşi gen din patrimoniul entităţilor în discuţie, condiţionând însă calificarea ca active pentru toate bunurile din definiţie de îndeplinirea cerinţei ca ele să poată fi organizate să funcţioneze independent.

Din partea a doua a alin. (1) al art. 13 rezultă, în interpretarea instanţei de recurs, că, de vreme ce activul trebuie să funcţioneze independent - similar unei unităţi de producţie, de pildă - el nu poate fi exclusiv un teren, pentru că o atare ipoteză nu poate fi concepută din punct de vedere material.

Susţine recurenta reclamantă că în ipoteza speţei aceasta este situaţia premisă, respectiv că terenul funcţionează independent, de vreme ce el singur a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat între părţi, dar Înalta Curte constată că această susţinere nu poate fi primită.

Sensul sintagmei "poate fi organizat să funcţioneze independent" este strâns legat de noţiunea de activ - în accepţiunea sa generală de bun aflat în patrimoniul unei persoane juridice, destinat desfăşurării activităţii acesteia - astfel că un teren care nu este el însuşi mijlocul material de exercitare a unei activităţi economice nu poate funcţiona independent.

De altfel, nici reclamanta recurentă nu foloseşte terenul în acest mod, ci se serveşte de acesta în scopul funcţionării staţiei de carburant pe care a amplasat-o pe teren, în strânsă conexiune cu construcţia respectivă, ceea ce arată că afirmaţia reclamantei nu este corectă.

Totodată, deşi sunt corecte aserţiunile reclamantei recurente în sensul că enumerarea din textul analizat nu este exhaustivă şi că ea are în vedere o perspectivă organizatorică a regiilor autonome, aceste două argumente nu sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia contrară, propusă prin cererea de recurs.

Astfel, chiar abordând chestiunea din unghiul interpretării teleologice, ce are în vedere scopul reglementării - acela al valorificării în sprijinul INM-urilor a bunurilor entităţilor cu capital de stat ce nu le mai sunt necesare acestora în scopul desfăşurării activităţii proprii - nici această regulă de interpretare nu este aptă a furniza un răspuns pozitiv solicitării formulate.

În mod neechivoc, imobilele terenuri sunt bunuri de o importanţă ce nu poate fi neglijată în ansamblul patrimoniilor entităţilor enumerate de lege; totodată, ele nu se găsesc în mod necesar într-o relaţie de accesorialitate sau de dependenţă materială cu construcţiile, putând exista în mod individual şi în absenţa acestora din urmă.

Faţă de criteriul importanţei economice a terenurilor, dacă legiuitorul ar fi intenţionat - sau ar fi acceptat implicit posibilitatea - ca terenurile să facă obiectul normei de favoare de la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, ar fi formulat definiţia noţiunii de activ cuprinsă în art. 13 într-o manieră care să permită includerea acestor categorii de bunuri în enumerare, cum a procedat în cuprinsul altor acte normative.

Astfel, conform art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale "active înseamnă bunuri, ansambluri de bunuri sau investiţii nefinalizate şi sistate, care pot fi separate şi organizate să funcţioneze independent, distinct de restul activităţii persoanei juridice, cum ar fi unităţi şi subunităţi de producţie, de comerţ ori de prestări de servicii, secţii, ateliere, ferme, spaţii comerciale, spaţii de cazare sau de alimentaţie publică, spaţii pentru birouri ori alte bunuri de acelaşi gen, inclusiv terenul destinat acestora, precum şi alte terenuri din patrimoniul unei persoane juridice;"

În schimb, atât din perspectivă logică, cât şi din perspectivă gramaticală şi respectiv juridică, "alte bunuri de acelaşi gen", în absenţa oricărei alte precizări nu poate semnifica terenuri, pentru că terenurile nu sunt bunuri de acelaşi gen cu construcţiile enumerate în prima parte a art. 13 alin. (1).

Înalta Curte observă, în acest context, că reglementarea anterioară Legii nr. 346/2004 a fost cuprinsă în Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (abrogată la intrarea în vigoare a Legii nr. 346/2004), care cuprindea un mecanism similar edictat în beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii, în art. 12.

Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999 prevedea că:

"(1) În înţelesul prezentei legi, se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate. Societăţile comerciale şi companiile naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi regiile autonome sunt obligate să stabilească şi să întocmească listele cuprinzând activele disponibile, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Listele vor fi transmise la birourile de asistenţă pentru constituirea şi dezvoltarea societăţilor comerciale, organizate în cadrul camerelor de comerţ şi industrie judeţene şi a municipiului Bucureşti. Listele vor fi actualizate lunar."

Prin urmare, noua lege privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii a păstrat beneficiul achiziţionării activelor închiriate acestora, dar legiuitorul a circumstanţiat noţiunea de active prin includerea în art. 13 din Legea nr. 346/2004 a unei definiţii, în condiţiile în care anterior o asemenea explicitare nu exista, fiind menţionată numai cerinţa ca activele să nu fie utilizate de societatea sau compania cu capital majoritar de stat ori de regia autonomă respectivă.

Din aceasta rezultă că legiuitorul a apreciat necesar a contura noţiunea de "active", ceea ce semnifică de principiu nevoia unei interpretări limitate la conţinutul efectiv al definiţiei şi nu la o interpretare extensivă.

Nu în ultimul rând, prevederile legale ce permit întreprinderilor mici şi mijlocii cumpărarea activelor închiriate de la societăţi cu capital majoritar de stat, regii autonome sau companii naţionale reprezintă norme speciale, care derogă de la regula generală a libertăţii contractuale.

Or, norma specială, având caracter de excepţie, se interpretează în mod strict şi limitativ (exceptio est strictissimae interpretationis), argument care înlătură posibilitatea interpretării reclamate în speţă prin recurs, deoarece a considera că terenurile sunt bunuri de acelaşi gen cu construcţiile enumerate în art. 13 ar reprezenta în realitate o interpretare a legii utilizând criteriul analogiei.

Nu schimbă această concluzie nici teza recurentei în sensul că, de principiu, oricare dintre activele enumerate expres de art. 13 este situat pe un teren, ceea ce ar atrage concluzia că legiuitorul a intenţionat a permite înstrăinarea şi a terenurilor odată cu aceste construcţii.

Instanţa de recurs nu apreciază necesar a specula pe marginea acestei ipoteze faţă de toate argumentele deja expuse, pe care le consideră suficiente în sensul respingerii recursului, dar notează că, deşi teza poate fi corectă, ea nu este determinantă pentru situaţia în care bunul în discuţie este un teren neconstruit - fiind în continuare necesar ca acesta să fie calificat ca activ pentru a putea fi vândut conform art. 12; totodată, nu este exclusă nici ipoteza unui drept de superficie asupra terenului situat sub construcţie, astfel încât nu se poate reţine că în mod necesar orice înstrăinare a unei construcţii ce constituie activ semnifică şi înstrăinarea terenului (a se vedea, în context, reglementarea din legea privatizării mai sus citată, unde s-a prevăzut expres că pot reprezenta active şi terenurile aferente unor construcţii, dar şi alte terenuri aflate în patrimoniul entităţilor supuse privatizării).

Este, de asemenea, speculativă şi susţinerea în sensul că, odată încheiat contractul de închiriere cu privire la teren, rezultă că în mod necesar imobilul reprezenta un activ disponibil (în caz contrar neputând fi închiriat reclamantei), ceea ce exclude necesitatea unei analize din perspectiva art. 13 alin. (1) din lege.

Aceasta întrucât reclamanta a cerut aplicarea în beneficiul său a prevederilor art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, iar premisa aplicării acestui text - care va permite a se examina dacă reclamanta este titulara unui contract de închiriere în sensul acestei norme - este dată de aplicarea art. 13 din lege.

Cu alte cuvinte, dacă bunul ce face obiectul cauzei nu este un activ în sensul avut în vedere de acest text (care condiţionează aplicarea sa de existenţa unui raport juridic circumscris legii - "În contextul prezentei legi, (…)") raţionamentul juridic nu poate ajunge în etapa analizării prevederilor art. 12 din lege, pentru a verifica existenţa dreptului sau vocaţiei la cumpărare.

De aceea, operaţiunea logico-juridică necesară pentru dezlegarea raportului juridic litigios nu este cea a aplicării art. 12 şi apoi a art. 13, ci dimpotrivă, ordinea aplicării textelor este inversă, determinându-se mai întâi dacă bunul intră în câmpul de aplicare a legii şi apoi dacă sunt îndeplinite celelalte cerinţe particulare pentru aplicarea art. 12.

Nefondată este şi critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce valorifică o pretinsă nemotivare a deciziei recurate.

Astfel cum s-a evocat mai sus, decizia instanţei de apel cuprinde considerentele avute în vedere de instanţa de apel la luarea hotărârii; acestea, chiar succinte fiind, permit identificarea cu claritate a motivelor concrete ce fundamentează soluţia.

În plus, cazul de casare invocat cuprinde trei teze - absenţa motivării, caracterul contradictoriu al acestora şi respectiv prezenţa exclusivă a unor motive străine de cauză.

Nefiind identificate elemente care să contureze a doua şi a treia teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de recurs poate fi examinat numai prin prisma nemotivării hotărârii, iar acesta nu poate fi reţinut în cauză.

Chiar dacă anumite argumente dezvoltate de reclamantă prin întâmpinarea formulată în apel nu au primit un răspuns în decizia recurată, Înalta Curte observă că un atare viciu nu atrage de plano casarea hotărârii, cât timp s-a răspuns argumentelor esenţiale şi determinante în cauză.

În plus, pe calea recursului s-a dat un răspuns motivat tuturor acestor apărări (ce reprezintă critici în controlul de legalitate declanşat de partea reclamantă), astfel încât nu se poate reţine cazul de casare în discuţie.

În fine, legat de jurisprudenţa invocată de recurenta reclamantă - adusă şi în sprijinul recursului - Înalta Curte observă că, deşi existenţa unor dezlegări uniforme date în aplicarea aceloraşi dispoziţii legale şi previzibilitatea rezultatului litigiilor civile reprezintă deziderate importante de urmărit de către instanţe în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, de vreme ce hotărârea judecătorească nu reprezintă un izvor de drept, existenţa unor soluţii contrare trebuie să fie cântărită cu responsabilitate în cadrul soluţionării cauzei şi chestiunea va fi evaluată în conjuncţie cu toate circumstanţele relevante ce privesc aplicarea legii.

În acest context, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa în discuţie nu este aptă a sta la baza soluţiei în cauza de faţă, din mai multe motive: unele din hotărârile prezentate nu au caracter definitiv şi nu poate fi verificat acest aspect în prezenţa anonimizării numărului dosarului, unele dintre soluţii nu sunt argumentate neechivoc în sensul pretins de reclamantă, pentru că situaţia de fapt era complexă şi nu neapărat identică cu cea din cauza de faţă (de pildă, în decizia nr. 1932/2022 a Curţii de Apel Bucureşti activul era reprezentat de un tobogan acvatic amplasat pe un teren), în unele din cauze nu era litigioasă chestiunea calificării terenului ca activ pentru că pârâtul nu se apărase în acest mod, iar instanţa tratează această chestiune în mod pasager, doar afirmând că activul este un teren.

În fine, şi partea adversă a prezentat în apărare hotărâri judecătoreşti în cuprinsul cărora se regăseşte dezlegarea contrară, conformă soluţiei instanţei de apel din cauza de faţă, după cum şi instanţa de recurs însăşi a identificat hotărâri irevocabile sau definitive, după caz, ale instanţei supreme, în acelaşi sens (exempli gratia, decizia nr. 2217/4 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă).

În consecinţă, în prezenţa unor soluţii diferite în practica judecătorească, instanţa este chemată a realiza propriul examen privind aplicarea şi interpretarea legii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 149A din 14 februarie 2024 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2025.