Res judicata effect of presidential ordinance on merits: adult intervention in divorce proceedings

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova înregistrată sub nr. x/2024, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 345/07.03.2024, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C C. proc. civ., întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1111/28.06.2022, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021.

În motivare, revizuentul a arătat că prin decizia civilă nr. 1111/28.06.2022 (prima) cu autoritate de lucru judecat pronunţată într-un litigiu având ca obiect ordonanţă preşedinţială, chestiunea litigioasă dezlegată priveşte soluţia pe care Tribunalul Dolj a conferit-o asupra admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de fiul major B. într-o procedură specială în care instanţa poate dispune măsuri numai cu privire la copii minori, precum şi cu privire la regimul juridic şi temeiul legal prin raportare la care trebuie să fie analizată admisibilitatea unei cereri de intervenţie în interes propriu într-o astfel de procedură.

Astfel, instanţa a statuat că intervenţia principală are caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată îndreptată împotriva părţilor iniţiale şi dobândeşte caracter incidental, fiind grefată pe cererea principală şi că admisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu trebuie analizată nu numai prin raportare la dispoziţiile art. 61 şi 62 C. proc. civ., ci prin raportare la natura şi obiectul litigiului în care s-a intervenit. De asemenea, a mai statuat şi faptul că intervenientul, persoană majoră aflată în continuarea studiilor, nu poarte uza de dispoziţiile legale care reglementează măsuri ce pot fi luate în considerarea interesului copiilor minori, apreciind că un astfel de demers este inadmisibil.

Revizuentul a mai arătat că prin decizia civilă nr. 345/07.03.2024 (a doua), decizie pronunţată în cauza având ca obiect divorţ, Tribunalul Dolj analizând admisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de majorul B. şi ignorând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat produs în această privinţă de decizia precedentă, a dispus admiterea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de acesta în cadrul procesului de divorţ, transformându-l pe major într-un veritabil reclamant alături de mama sa, care era de asemenea reclamantă în divorţ, şi stabilind astfel un cadru procesual care încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat produs de decizia civilă nr. 1111/2022.

Prin urmare două instanţe de acelaşi grad au pronunţat hotărâri potrivnice, cea de-a doua încălcând autoritatea de lucru judecat a celei dintâi cu privire la modalitatea de soluţionare a unui incident ce ţine de admisibilitatea unei intervenţii în interes propriu a fiului major, în cauze în care judecătorul poate dispune măsuri numai cu privire la copii minori, indicând în acest sens dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. Cererile de divorţ au caracter strict personal, măsurile cu privire la minor în cadrul procesului de divorţ fiind acceptate în mod expres şi limitativ de legiuitor din raţiuni de ţin de apărarea interesului superior al copilului minor, fiind inadmisibilă lărgirea cadrului procesual cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 şi 62 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 190/29.05.2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către revizuentul A., împotriva deciziei civile nr. 345/07.03.2024, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii C. şi B. şi a obligat revizuentul la plata sumei de 2000 RON către intimaţi cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta învederează că curtea de apel era ţinută a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, fără a putea face aprecieri asupra legalităţii sau temeiniciei niciuneia dintre hotărârile judecătoreşti prin raportare la care a fost invocată contradictorialitatea. Cu toate acestea, în partea a doua a deciziei, atunci când curtea se raportează la decizia civilă supus revizuirii, regăsim o veritabilă evaluare a acestei decizii sub aspectul legalităţii soluţiei şi a temeiniciei, raţionament de natură a contrazice în mod vădit caracterul extraordinar al acestei căi de atac.

Soluţionând cererea de revizuire, curtea de apel a realizat un veritabil control judiciar asupra legalităţii deciziei nr. 345/2024, deşi, dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ.. impun în mod imperativ ca dezbaterile să fie limitate la admisibilitatea revizuirii.

Dacă se recunoaşte o veritabilă autoritate de lucru judecat unei încheieri interlocutorii neapelate printr-un apel incident, aceeaşi veritabilă autoritate trebuie recunoscută şi soluţiei pronunţată de Tribunalul Dolj, prin decizia civilă nr. 1111/2022, decizie prin care această chestiune litigioasă a fost tranşată definitiv în sensul desfiinţării încheierii de admiterii în principiu şi respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie în interes propriu a fiului major.

Cât priveşte necesitatea declarării unui apel incident de către recurentul revizuent, apel care ar fi trebuit să privească exclusiv încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie, statuările instanţei de apel sunt nelegale, pentru două categorii de argumente. În lumina dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ. primesc calificarea de încheieri interlocutorii încheierile prin care, fără a se hotărâri întrutotul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale, ori alte chestiuni litigioase. Analizând soluţia instanţei de fond, se poate constata că revizuentul nu avea interes în declararea unei căi de atac pe fond împotriva sentinţei pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2021, se poate constata că soluţia pe fond a fost favorabilă revizuentului, cererea de intervenţie în interes propriu fiind respinsă pe fond o dată cu soluţionarea cauzei.

În cazul soluţiei pronunţate de instanţa de fond asupra cererii de intervenţie principală în dosarul nr. x/2021, se poate constata şi faptul că soluţia a fost pronunţată ulterior dezlegării definitive dată prin decizia nr. 1111/2022 asupra chestiunii litigioase privind admisibilitatea unei cereri de intervenţie principală formulată de un terţ în proceduri ce permit măsuri numai cu privire la copii minori, respectiv, instanţa a dezlegat pricina la data de 4.10.2022, pronunţând la fond o soluţie care a valorificat inclusiv autoritatea de lucru judecat produsă de decizia civilă nr. 1111/2022.

Motivarea curţii de apel este contradictorie întrucât iniţial instanţa statuează în mod expres că este corectă susţinerea recurentului potrivit cu care prin decizia Tribunalului Dolj nr. 1111/2022 a fost dezlegată o chestiune litigioasă privind admisibilitatea cererii de intervenţie a fiului major, dar că această chestiune a fost analizată prin raportare la procedura specială a ordonanţei preşedinţiale prevăzută de dispoziţiile art. 920 C. proc. civ., fiind vădit că instanţa califică intervenţia principală formulată în cerere de ordonanţă preşedinţială tot ca o cerere de ordonanţă preşedinţială, deşi, intervenţia principală are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată distinctă de cererea din litigiul iniţial dintre părţi, şi în această cerere intervenientul este reclamant, iar părţile originare pârâţi. Instanţa trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire prin raportare la natura juridică şi efectele juridice specifice produse de o cerere de intervenţie principală, şi nu prin raportare la cererea formulată între părţile originare din proces.

Concluzionând, contradictorialitatea considerentelor rezidă pe de o parte în faptul că deşi este reţinut caracterul extraordinar al acestei căi de retractare, instanţa analizează decizia revizuită ca o veritabilă instanţă de control judiciar. De asemenea, din considerente nu se poate reţine în mod cert care este ipoteza prin raportare la care chestiunea litigioasă tranşată între părţi poate produce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte critica revizuentului sub aspectul motivării prin raportare la argumente străine de natura pricinii, acesta învederează că la soluţionarea cauzei, curtea de apel a depăşit limitele specifice cercetării judecătoreşti în procedura revizuirii, procedând la un veritabil control judiciar cu privire la decizia nr. 345/2024, analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate într-o manieră tributară reglementării instituţiei autorităţii de lucru judecat, motivarea expusă în raport de această reglementare nefiind de natură a reprezenta o veritabilă dezlegare a cauzei.

În cauza de faţă, raţionamentul instanţei de apel se raportează exclusiv la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, respectiv acela care constă în oprirea unui demers judiciar identic cu cel deja parcurs în precedent, fără a se raporta la efectul pozitiv recunoscut de noua reglementare legală, cu accepţiunea consacrată şi în jurisprudenţa CEDO, şi care, a reprezentat de altfel ipoteza prin raportare la care a înţeles să formuleze cererea de revizuire. Instanţa nu se raportează în dezlegarea pricinii la acest din urmă aspect, expunând argumente străine de motivarea expusă de recurent, şi, mai mult condiţionând recunoaşterea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de exercitarea unei căi de atac. Or, reglementarea conţinută în dispoziţiile art. 430-431 C. proc. civ. este una imperativă, iar efectele hotărârilor judecătoreşti trebuie recunoscute independent de poziţia procesuală a părţilor.

Cererea de revizuire aşa cum a fost formulată este cu atât mai mult admisibilă cu cât instanţa în dezlegarea pricinii reţine că tribunalul nu a mai analizat admisibilitatea, prin urmare nu a verificat existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată deja între părţi asupra acestei chestiuni litigioase, astfel că, dacă se recunoaşte încheierii interlocutorii din 2.12.2021 autoritate de lucru judecat asupra admisibilităţii cererii de intervenţie, cu atât mai mult, trebuie să recunoaştem aceleaşi efecte produse de decizia civilă nr. 1111/2022 asupra chestiunii litigioase în discuţie.

Aşadar, în mod cert, instanţa de judecată s-a raportat la argumente străine de natura pricinii, soluţia astfel pronunţată fiind nelegală.

În raport de argumentarea mai sus expusă se poate constata o încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, prin considerentele deciziei recurate, instanţa nu analizează în niciun fel argumentele expuse de recurent prin cererea de revizuire, ci, soluţionează cauza prin raportare la alte criterii, fără a argumenta, nici măcar indirect care sunt motivele pentru care apărările revizuentului au fost înlăturate.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate. O motivare corectă presupune: răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate; o expunere clară a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi regulilor de drept substanţial şi procesual; referirea la realitatea faptelor şi la judecăţi verificate în concret pe speţă; motivarea trebuie să fie guvernat de principiul consecvenţei şi al principialităţii.

Decizia recurată nu răspunde nici implicit argumentelor invocate de recurent prin cererea formulată, soluţia de respingere a cererii de revizuire fiind construită prin raportare la efectul negativ specific autorităţii de lucru judecat, deşi, revizuentul s-a prevalat de efectul pozitiv în forma în care acesta este consacrat de reglementarea în vigoare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că dispoziţiile art. 1002 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa iniţial învestită, întrucât autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată prin raportare la obiectul cererii, ci prin raportare la o chestiune litigioasă tranşată definitiv între părţi, în cadrul acestui litigiu.

În acest sens, prin decizia civilă nr. 1111/2022, tribunalul a statuat că intervenţia principală are caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată îndreptată împotriva părţilor iniţiale şi dobândeşte caracter incidental, fiind grefată pe cererea principală. Tribunalul a statuat că admisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu trebuie analizată nu numai prin raportare la dispoziţiile art. 61 şi 62 C. proc. civ. şi trebuie analizată prin raportare la natura şi obiectul litigiului în care s-a intervenit.

Tribunalul a statuat de asemenea faptul- că intervenientul, persoană majoră aflată în continuarea studiilor, nu poarte uza de dispoziţiile legale care reglementează măsuri ce pot fi luate în considerarea interesului copiilor minori, apreciind că un astfel de demers este inadmisibil.

A subliniat faptul că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu a fost invocat prin raportare la măsurile provizorii dispuse pe calea ordonanţei preşedinţiale, ci, prin raportare la chestiunea litigioasă soluţionată în cadrul acestui dosar, chestiune ce priveşte posibilitatea fiului major de a interveni în interes propriu într-o procedură ce vizează raporturile dintre soţi şi situaţia minorilor pe durata divorţului şi ulterior acestuia.

În lumina dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., o chestiune litigioasă tranşată definitiv între părţi, indiferent de procedura în care ea a primit dezlegare, nu mai poate fi repusă în discuţie şi nu poate primi o altă dezlegare într-un litigiu ulterior, chiar dacă, în acel litigiu cauza juridică a litigiului este diferită.

Este tocmai ipoteza din cauza de faţă, în care nu numai că există o legătură între cele două litigii, ci, mai mult, dosarul nr. x/2021 este derivat din dosarul de divorţ. O cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 920 C. proc. civ. poate fi formulată numai dacă există dosar de divorţ înregistrat, iar limitele de soluţionare sunt aceleaşi cu limitele stabilite şi pentru dosarul de divorţ. Fiului major nu i s-a recunoscut posibilitatea de a-şi valorifica dreptul său de a cere pensie în cadrul unei proceduri speciale derivate din dosarul de divorţ dar i se recunoaşte o astfel de posibilitate în cadrul dosarului de fond, deşi circumstanţele şi specificul procedurii este aceeaşi, respectiv raporturi personale şi patrimoniale dintre soţi şi măsuri cu privire la copiii minori, instanţa apreciind că nu există nicio încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-revizuent solicită să se constate că toate cerinţele formale dar şi de admisibilitate a cererii sunt îndeplinite, iar soluţia curţii de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente în speţă.

Prin raportare strict la condiţiile de admisibilitate a cererii, se constată că acestea sunt îndeplinite în mod cumulativ: i) existenţa a două hotărâri judecătoreşti potrivnice; ii) hotărârile sunt pronunţate în aceeaşi pricină - obiectul cererii de intervenţie, părţile cererii, natura litigiului în care a fost formulată cererea precum şi la cauza juridică a acesteia, se poate constata că aceasta are elemente identice atât în dosarul nr. x/2021, cât şi în dosarul nr. x/2021; iii) hotărârile sunt pronunţate în dosare diferite; iv) în dosarul nr. x/2021 nu s -a discutat şi nu a fost analizată excepţia autorităţii de lucru judecat.

De asemenea, prin soluţia pronunţată este încălcat în mod vădit dreptul la un proces echitabil, întrucât, menţinerea unei soluţii fără a se fi analizat şi pronunţat pe incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat, sub pretextul că neavând apel instanţa nu putea face o astfel de verificare, este de natură a încălca grav dreptul la apărare, în condiţiile în care nici la fond şi nici în apel asupra cererii de intervenţie nu s-au făcut niciun fel de probatorii sau apărări de fond.

În raport de acest argument soluţia legală este aceea de anulare a deciziei nr. 345/2024 şi trimiterea spre rejudecare cu valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat produs de decizia civilă nr. 1111/2023, sau după casare rejudecând cauza să fie dispusă măsura legală a anulării soluţiei cu privire la această cerere, cu cheltuieli de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii C. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-revizuent la plata cheltuielilor de judecată.

Aceştia arată că decizia curţii de apel este judicios motivată, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o chestiune de volum, ci una de conţinut. În consecinţă, decizia recurată a dezlegat problema inadmisibilităţii cererii de intervenţie, în acel dosar de ordonanţă preşedinţială, nicidecum în toate dosarele. În consecinţă, instanţa a reţinut că decizia civilă nr. 1111/2022 nu se opune cu autoritate de lucru judecat faţă de instanţa învestită cu fondul procesului, respectiv divorţ. De altfel, potrivit art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. ordonanţa preşedinţială nici nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului.

Iar pe de altă parte, recurentul a invocat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1111/2022 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021 nu autoritatea de lucru judecat a acesteia prevăzută de dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., cele două expresii şi instituţii nefiind sinonime.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., solicită respingerea acestuia, în speţă nefiind îndeplinite cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu este identitate de obiect şi nici de cauză, dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 1111/2022 având ca obiect ordonanţa preşedinţială, cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul B. în dosarul respectiv a fost respinsă ca inadmisibilă tocmai pentru că a fost formulată în cadrul unui proces guvernat de dispoziţiile art. 920 C. proc. civ., admisibilitatea unei cereri de intervenţie se analizează în cadrul dosarului în care este formulată, nu numai prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 61 şi 62 C. proc. civ., ci şi în raport de natura şi obiectul litigiului în care s-a intervenit.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin recursul declarat este supusă analizei de legalitate a instanţei de control judiciar încălcarea, de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, a dispoziţiilor art. 430 - 431 C. proc. civ., întrucât, în opinia recurentului, dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva cărora a fost soluţionată cererea acestuia.

Astfel, prin cererea de revizuire adresată Curţii de Apel Craiova, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul A. a pretins că decizia atacată, nr. 345/07.03.2024 a Tribunalului Dolj ar fi contrară deciziei nr. 1111/28.06.2022, pronunţată de aceeaşi instanţă sub aspectul încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat privind chestiunea litigioasă referitoare la dezlegarea tribunalului asupra admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de fiul major într-o procedură specială în care instanţa poate dispune măsuri numai cu privire la copiii minori, precum şi cu privire la regimul juridic şi temeiul legal prin raportare la care trebuie să fie analizată admisibilitatea unei cereri de intervenţie în interes propriu într-o astfel de procedură. În esenţă, acesta susţine că prin decizia nr. 1111/2022 pronunţată în cadrul unei proceduri de ordonanţă preşedinţială, tribunalul a statuat că intervenţia principală are caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată îndreptată împotriva părţilor iniţiale şi dobândeşte caracter incidental, fiind grefată pe cererea principală, iar admisibilitatea acestei cereri trebuie analizată nu numai prin raportare la dispoziţiile art. 61 - 62 C. proc. civ., ci şi prin raportare natura şi obiectul litigiului în care s-a intervenit.

Acesta susţine că prin cea de-a doua hotărâre indicată, decizia nr. 345/2024 pronunţată într-o cauză având ca obiect divorţ, tribunalul, analizând admisibilitatea cererii de intervenţie formulată de fiul major a admis-o şi l-a transformat pe major într-un veritabil reclamant alături de mama sa, cu ignorarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 1111/2022.

- Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa era ţinută a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, fără a putea face aprecieri asupra legalităţii sau temeiniciei niciuneia dintre hotărârile judecătoreşti contrare, fapt ce nu s-a întâmplat întrucât în soluţionarea cererii de revizuire, aceasta a realizat un veritabil control judiciar al deciziei nr. 345/2024.

De asemenea, mai susţine că decizia recurată conţine considerente contradictorii sub aspectul că, deşi s-a reţinut caracterul extraordinar al revizuirii, nu se reţine în mod cert care este ipoteza prin raportare la care chestiunea litigioasă dintre părţi produce efectul pozitiv al lucrului judecat, ci din contră, din raţionamentul instanţei rezultă că aceasta s-a raportat la argumente străine de natura pricinii respectiv la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, soluţia astfel pronunţată fiind nelegală.

Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. (6) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le conţină orice hotărâre judecătorească pentru a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns argumentelor părţilor, motivarea deciziei pronunţate cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele asupra cărora îşi întemeiază raţionamentul, prin raportare la normele incidente în speţă.

Astfel, în soluţionarea cererii de revizuire, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a analizat comparativ cele două hotărâri judecătoreşti supuse revizuirii şi că descrierea în cadrul considerentelor a unor pasaje din cadrul acestor hotărâri folosind expresii clare de tipul: "tribunalul reţine" sau "tribunalul constată", nu reprezintă o reevaluare a legalităţii hotărârilor ci din contră, se constată că acestea sunt simple preluări din motivarea deciziei tribunalului şi sunt succedate de argumentele şi raţionamentul propriu al curţii de apel în soluţionarea cererii cu care a fost învestită.

În ceea ce priveşte citatul din decizia criticată de recurent prin memoriul de recurs la pag. 2 ultimul paragraf "în situaţia în care revizuentul ar fi declarat apel şi împotriva acesteia, tribunalul, în dosar nr. x/2021 ar fi putut proceda atât la analiza admisibilităţii cererii de intervenţie, cât şi la verificarea măsurii în care decizia civilă nr. 1111/2022 ar fi putut avea, eventual, autoritate de lucru judecat în cauza de fond a divorţului, asupra chestiunii litigioase respective", acesta nu reprezintă decât o explicaţie, o continuare a raţionamentului anterior al curţii de apel, prin care reţinuse elementul esenţial pentru respingerea revizuirii, anume că dezlegarea asupra admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu din cuprinsul deciziei nr. 345/2024 nu se sprijină pe un raţionament opus/contrar celui avut în vedere la pronunţarea deciziei nr. 111/2023 a Tribunalului Dolj (care apreciase asupra inadmisibilităţii cererii de intervenţie de intervenţie în interes propriu a aceleiaşi părţi într-un litigiu soluţionat în procedura ordonanţei preşedinţiale), factor hotărâtor în absenţa căruia nu se poate vorbi despre o contrarietate sub aspect pozitiv între cele două hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, nu un control judecătoresc al deciziei nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj realizează instanţa de revizuire în paragraful indicat de recurent, după cum eronat critică partea, ci aceasta indică situaţia ipotetică, ce nu a existat în fapt, aceea a apelului incident pe care revizuentul l-ar fi putut declara împotriva încheierii interlocutorii din 2.12.2021 spre a opune dezlegările deciziei nr. 1111/2022 în procesul de divorţ, asupra admisibilităţii intervenţiei în interes propriu a fiului major, singura situaţie ce ar fi putut genera o statuare în cuprinsul deciziei nr. 345/2024 pe aceleaşi aspecte avute în vedere la pronunţarea deciziei nr. 1111/2022, argumentul menţionat neconstituind nicidecum o nouă analiză asupra legalităţii sau a temeiniciei a hotărârii supuse revizuirii, astfel cum în mod greşit susţine recurentul.

În realitate, cel care propune un control de legalitate asupra deciziei nr. 345/2024 este tocmai recurentul atunci când afirmă că, soluţionând procesul de divorţ în apel, instanţa care a pronunţat această decizie putea reţine că, deşi admisă în principiu prin încheierea din 2.12.2021, cererea de intervenţie în interes propriu a fiului minor nu poate primi soluţionare pe fond, date fiind efectele autorităţii de lucru judecat produse de decizia nr. 1111/2022 a Tribunalului Dolj, hotărâre prin care această chestiune litigioasă fusese tranşată în mod definitiv. În mod evident, afirmând aceasta, recurentul critică decizia nr. 345/2024 pentru motivul că nu ar fi afirmat ceea ce el consideră că era pregnant în soluţionarea definitivă a cererii de intervenţie în interes propriu pe care o formulase în procesul de divorţ fiul major, considerent însă care nu se regăseşte enunţat în decizia atacată pe calea revizuirii.

Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, argumentul recurentului nu este nici corect, deoarece, aşa cum statuează în mod categoric prevederile art. 1002 alin. (2) C. proc. civ., ordonanţa preşedinţială - categorie căreia se integrează decizia civilă nr. 111/2022 a Tribunalului Doj - nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului, categorie căreia îi aparţine decizia civilă nr. 345/2024 a aceluiaşi tribunal.

Tot în optica unui control în legalitate a deciziei nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj sunt formulate şi celelalte argumente ale recurentului prin care justifică de ce consideră că nu ar fi avut interes în formularea unui apel incident la încheierea de şedinţă din 2.12.2021 (prin care Judecătoria Craiova admisese în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de B.), ori cele prin care arată că, de fapt, această încheiere a fost una greşită şi de aceea s-a revenit asupra sa prin sentinţa 1195/4.10.2022 a primei instanţe sau că, fiind greşită, aceasta nu poate avea regimul legal al unei încheieri interlocutorii deoarece o încheiere greşită nu poate să pregătească dezlegarea pricinii. Toate aceste aspecte, fiind privitoare la elemente ale unei judecăţi definitiv realizate, ca efect al pronunţării deciziei civile nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj, nu vor fi examinate, fiind cu totul nerelevante obiectului judecăţii dedus prezentei cauze.

Critica recurentului privind contrarietatea în considerentele deciziei recurate, întemeiată pe faptul că instanţa de revizuire califică intervenţia principală formulată în ordonanţa preşedinţială tot ca o cerere de ordonanţă preşedinţială, deşi aceasta are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată distinctă de cererea din litigiul iniţial, nu are nicio legătură cu viciul contrarieţăţii pe care îşi propune acesta să-l denunţe cât priveşte regularitatea ori legalitatea hotărârii atacate, iar ceea ce invocă a avea un pretins caracter contradictoriu se referă, de fapt, la efectele legale pe care legea le recunoaşte unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 920 corobotat cu art. 997-1002 C. proc. civ.

Nu doar că nu sunt contradictorii considerentele vizate prin critica recurentului, dar acestea sunt şi corecte de vreme ce, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., cererile incidentale - cum sunt cele de intervenţie accesorie ori principale - sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare şi acestea preiau ori intră sub regimul de reglementare al litigiului în care sunt formulate, chiar dacă, aşa cum afirmă recurentul intervenţia principală formulată într-un proces are natura juridică a unei cereri de chemare în judecată distinctă de cererea din litigiul iniţial dintre părţi. Aceasta afirmaţie are valoarea doar de a sublinia faptul că intervenientul în interes propriu tinde să obţină pentru sine parte sau întreg obiectul litigiului disputat în cauza în care intervine şi nu semnifică faptul că acelaşi litigiu s-ar judeca după anumite reguli cât priveşte raportul juridic principal, iar după alte reguli, cât priveşte raportul juridic incidental, cum tinde să acrediteze ideea recurentul care critică reţinerea regimului de judecată dat de prevederile art. 920 C. proc. civ. cât priveşte soluţionarea cererii de intervenţie principală declarată inadmisibilă prin decizia nr. 1111/2022.

Prin urmare, critica potrivit căreia instanţa trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire prin raportare la natura juridică şi efectele specifice produse de o cerere de intervenţie principală, şi nu prin raportare la cererea formulată între părţile originare în procesul în care a fost formulată, cel de ordonanţă preşedinţială, este una eronată şi lipsită de temei legal.

Nici teza motivării prin raportare la argumente străine de natura pricinii nu se susţine, recurentul alocând motivării memoriului său de la filele x până la filele x argumentaţia potrivit căreia instanţa de fond ar fi soluţionat cererea de revizuire în parametrii procesuali specifici cazului de revizuire consacrat în dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 7 din vechiul C. proc. civ., respectiv cercetând o contrarietate în dispozitivele celor două hotărâri judecătoreşti, iar nu aşa cum s-a invocat şi cum permit astăzi dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi cele ale art. 430-432 C. proc. civ., anume a se invoca şi cerceta inclusiv o contrarietate în dezlegarea unei chestiuni litigioase, cea a admisibilităţii cererii de intervenţie a copilului major.

Este adevărat că atunci când evocă condiţiile de admisibilitate ale revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, instanţa de fond din revizuire le enunţă pe acelea specifice unui caz de contrarietate în dispozitivele hotărârilor ce constituie cei doi termeni ai revizuirii, aspect dedus din evocarea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între litigiile soluţionate prin acestea şi care nu se impune ca atare atunci când se invocă o contrarietate în considerente sau în dezlegarea unor chestiuni litigioase, când singura cerinţă necesar a fi îndeplinită este aceea a identităţii de părţi, celelalte elemente ale raportului juridic putând fi diferite.

Critica recurentului este nefondată însă deoarece, în pofida condiţiilor de admisibilitate ale revizuirii întemeiată pe cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., enunţate în aceşti termeni de instanţa de fond, aceasta nu a declarat revizuirea ca inadmisibilă pentru neîntrunirea condiţiei specifice arătate (deşi tripla identitate între cele două litigii nu se regăsea întrunită, existând în mod vădit diferenţe de obiect între acestea), ci a cercetat chiar cazul de revizuire dedus judecăţii, acela al revizuirii pentru contrarietate în considerente sau pentru pretinsa dezlegarea diferită adusă prin cele două hotărâri judecătoreşti chestiunii litigioase a admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulate de copilul major. Aşadar, se observă că un considerent eronat sau imprecis utilizat de instanţa de revizuire nu a fost de natură să altereze cu totul analiza acesteia, care a fost realizată în chiar parametrii procesuali invocaţi prin cererea de revizuire, fiind eronată afirmaţia recurentului potrivit căreia raţionamentul instanţei de fond se raportează exclusiv la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (adică acela care opreşte un demers judiciar identic cu cel parcurs anterior), iar nu şi la efectul pozitiv, utilizând argumente străine de motivarea expusă în cuprinsul cererii de revizuire.

- Criticile recurentului relative la modalitatea în care instituţia autorităţii de lucru judecat a fost interpretată şi aplicată în cauză de către curtea de apel, întemeiate pe pct. 7 şi pct. 8 ale art. 488 din C. proc. civ., sunt nefondate, acestea având a fi analizate împreună în cele ce urmează.

O primă critică este susţinerea recurentului potrivit căreia cererea de revizuire era cu atât mai mult admisibilă cu cât instanţa, în dezlegarea pricinii, a reţinut că tribunalul nu a analizat admisibilitatea, prin urmare nu a verificat existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată deja între părţi asupra acestei chestiuni litigioase, astfel că, dacă se recunoaşte încheierii interlocutorii din 2.12.2021 autoritate de lucru judecat asupra admisibilităţii cererii de intervenţie, cu atât mai mult, trebuiau să fie recunoscute aceleaşi efecte produse de decizia nr. 1111/2022 asupra chestiunii litigioase în discuţie, or, această susţinere este eronată şi chiar contrară considerentelor reţinute de curtea de apel.

Aceste critici denotă viziunea eronată pe care recurentul o are în legătură cu decizia civilă nr. 1111/2024 a Tribunalului Dolj, atribundu-i acesteia o autoritate de lucru judecat pe care legea nu i-o conferă decât aşa cum a arătat prin considerentele sale instanţa de fond din revizuire, respectiv în limita prevederilor art. 1002 din C. proc. civ., anume asupra unei alte cereri formulate pe cale de ordonanţă preşedinţială, numai dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o, şi niciodată asupra unei cereri privind fondul dreptului.

Aşadar, indiferent pentru care anume motive s-ar fi tranşat asupra inadmisibilităţii cererii de intervenţie principală formulată de copilul major în cauza soluţionată prin decizia civilă nr. 1111/2022 a Tribunalului Dolj, această dezlegare nu putea fi purtătoare de autoritate de lucru judecat asupra unei cereri identice de intervenţie principală a fiului major în litigiul care tranşa pe fond drepturile litgioase disputate între aceleaşi părţi, cerere ce a fost soluţionată prin decizia nr. 345/2024 a Tribunalului Dolj. Sunt, din acest motiv - ce are în vedere dispoziţiile legale mai sus menţionate ale art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. - complet irelevante distincţiile pe care recurentul le face în mod artificial în legătură cu ce anume s-ar fi avut în vedere la statuarea inadmisibilităţii cererii de intervenţie a copilului major în procedura de ordonanţă preşedinţială derulată în litigiul finalizat prin decizia nr. 1111/2022, respectiv că s-ar fi pus accentul pe faptul că este vorba despre un litigiu cu minori şi nu că ar fi vorba despre tipul de procedură.

Considerentele deciziei nr. 1111/2022 - "Cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul D. fiind formulată în cadrul unui proces guvernat de dispoziţiile art. 920 C. proc. civ. admisibilitatea acesteia trebuie analizată nu numai prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 61 şi 61 C. proc. civ. ci şi în raport de natura şi obiectul litigiului în care s-a intervenit" - relevă că s-au avut în vedere deopotrivă natura şi obiectul litigiului dedus judecăţii în respectiva cauză, anume că este vorba despre un proces guvernat de dispoziţiile art. 920 C. proc. civ., destinat luării de măsuri provizorii pe tot timpul procesului de divorţ, care sunt privitoare la soarta şi drepturile copiilor minori (locuinţă, obligaţia de întreţinere, încasarea alocaţiei de stat, folosirea locuinţei).

De aceea nu pot fi văzute decât ca eronate susţinerile recurentului în sensul că "În lumina dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., o chestiune litigioasă tranşată definitiv între părţi, indiferent de procedura în care ea a primit dezlegare, nu mai poate fi repusă în discuţie şi nu poate primi o altă dezlegare într-un litigiu ulterior (...)", fiind formulate cu completa nesocotire chiar a dispoziţiei legale care dă cheia de soluţionare a prezentei cauze, respectiv art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. Or, simpla existenţă a acestui text legal infirmă exactitatea susţinerilor recurentului, dovedind că, în situaţii limitativ prevăzute de lege, cum este aceea regăsită în dezlegările oferite prin decizia nr. 1111/2022 asupra admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu a fiului major, este esenţială procedura în care s-a dat respectiva dezlegare, cu implicaţii chiar asupra felului în care acţionează ori se generează o autoritate de lucru judecat asupra dezlegărilor de interes.

În acord cu conţinutul art. 1002 C. proc. civ., decizia nr. 1111/2022 şi, implicit, dezlegarea dată prin aceasta chestiunii relative la inadmisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu a fiului major, contrar susţinerilor recurentului, nu se bucură de autoritate de lucru judecat în litigiul care tranşează asupra drepturilor disputate între părţi pe fond, inclusiv asupra cererii de intervenţie în interes propriu cu acelaşi obiect formulată de copilul major, litigiu soluţionat definitiv prin decizia nr. 345/2024.

Deopotrivă, se impune menţionat că decizia civilă nr. 1111/2022 are un regim legal decurgând din faptul soluţionării pe calea acesteia a unor cereri judecate după o procedură specială, cea a ordonanţei preşedinţiale, astfel încât partea nu poate să aleagă căror efecte legale să se dea prevalenţă, după nevoia intereselor sale, aşa cum se înţelege că îşi doreşte atunci când susţine că "nu înţelegem să opunem decizia nr. 1111/2022 prin raportare la măsurile provizorii pe care instanţa le-a dispus prin hotărârea pronunţată, ci prin raportare la dezlegarea dată chestiunii litigioase ce priveşte admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei cereri de intervenţie în interes propriu formulată de fiul major într-o cauză în care judecătorul, potrivit legii, poate dispune măsuri doar cu privire la un copil minor". Hotărârea judecătorească de care recurentul s-a prevalat în cuprinsul cererii sale de revizuire este un tot unitar şi se bucură în întregul său de acelaşi regim juridic atras de dispoziţiile legale în temeiul cărora a fost pronunaţată, respectiv art. 920 coroborat cu art. 997-1002 C. proc. civ., partea neputând să-şi aleagă singură un alt regim legal al hotărârii pe care îşi sprijină pretenţiile şi nici să pretindă cumva o disociere e efectelor pe care aceasta le produce şi care nu pot fi decât cele date de lege.

Prin urmare, situaţia de contrarietate în dezlegări a hotărârilor indicate prin cererea de revizuire nu se regăseşte în cauză, după cum corect a statuat prima instanţă şi, faţă de cele arătate, nici nu ar fi posibil de conceput în circumstanţele expuse în raport cu niciuna din dezlegările regăsite în cuprinsul deciziei etalon, nr. 1111/2022 a Tribunalului Dolj, fiind nefondată critica de nesocotire a autorităţii de lucru judecat ce se reproşează instanţei ce a soluţionat cererea de revizuire.

Pentru soluţionarea motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa învestită trebuie să cerceteze în mod comparativ cele două hotărâri suspuse revizuirii, în limitele învestirii, analiză care se poate face atât sub aspect negativ, cât şi sub aspect pozitiv al puterii de lucru judecat.

Or, în speţă, Înalta Curte constată că, instanţa învestită cu cererea de revizuire s-a raportat la considerentele celor două hotărâri supuse analizei şi nu la dispozitivul acestora, reţinând în mod corect, următoarele:

- " Observând considerentele deciziei nr. 1111/2023 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr. x/2021 se constată cu claritate că temeiul pentru care s-a statuat asupra inadmisibilităţii cererii de intervenţie vizează împrejurarea că dispoziţiile art. 920 C. proc. civ..se referă la luarea unor masuri provizorii prin ordonanţă preşedinţială cu privire la stabilirea locuinţei copilului minor, la obligaţia de întreţinere, exercitarea autorităţii părinteşti asupra copilului minor şi la folosirea locuinţei familiei. ".

- " Alta este însă situaţia în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Dolj, in care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, care a avut ca obiect fondul dosarului de divorţ, cu capetele accesorii acestuia, cadru procesual în care nu au nicio incidenţă dispoziţiile art. 920 C. proc. civ. la care s-a raportat instanţa de apel în cauza nr. x/2021*- soluţionând ordonanţa preşedinţială."

Pentru a fi incident motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii: i) să existe două hotărâri potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; ii) să existe o identitate de părţi, nu în mod necesar şi de obiect şi/sau cauză între cele două procese; iii) hotărârile să fi fost pronunţate în procese/dosare diferite şi iv) al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau instanţa din eroare să nu se fi pronunţat asupra ei. În mod particular, este necesar ca hotărârea ale cărei dezlegări se invocă a fi fost încălcate/nesocotite prin judecata înfăptuită în cel de-al doilea proces, aflat în legătură cu primul, să fie înzestrată prin lege cu atributul autorităţii de lucru judecat întrucât altfel cererea de revizuire este inadmisibilă, neputând exista altfel un caz de revizuire sancţionat pe temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., lipsind situaţia premisă.

Prin raportare la situaţia prezentată, se constată că, în cauză, nu este îndeplinită această din urmă cerinţă.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, decizia nr. 1111/2022 prin care a fost respinsă cererea de intervenţie principală a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 920 C. proc. civ. care reglementează regimul măsurilor provizorii în cazul procedurii de divorţ, dar doar în interesul copiilor minori, fiind emisă într-un dosar ce are ca obiect ordonanţă preşedinţială, în schimb, în hotărârea a cărei revizuire se cere, respectiv decizia nr. 345/2024 şi prin care o astfel de cerere de intervenţie a fost admisă, obiectul cauzei l-a constituit divorţul dintre soţi.

Drept urmare, în fundamentarea soluţiei sale, curtea de apel nu s-a raportat doar la obiectul celor două procese în care au fost pronunţate cele două hotărâri, ci, şi la normele procedurale incidente în fiecare cauză, respectiv la cauza diferită a celor două cereri de chemare în judecată, conchizând că prin decizia nr. 1111/2022 nu s-a avut în vedere doar faptul că dosarul are ca obiect măsuri privitoare la copiii minori, reţinând astfel: " soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie în procedura ordonanţei preşedinţiale pe considerentul că nu sunt îndeplinite condiţiile speciale expres prevăzute de art. 920 C. proc. civ. ce se referă la copilul minor, nu se impune cu autoritate de lucru judecat faţă de instanţa învestită cu fondul procesului, strict pe această chestiune litigioasă, deoarece fondul procesului nu este supus aceloraşi norme speciale - art. 920 C. proc. civ..".

O altă soluţie a instanţei de fond nici nu ar putea fi posibilă întrucât aceasta ar fi în mod vădit contrară atât dispoziţiilor art. 1002 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează procedura ordonanţei preşedinţiale, care prevede în mod expres că "ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului", cât şi a art. 430 C. proc. civ. - care reglementează regimul juridic general şi comun al autorităţii de lucru judecat atât sub aspect pozitiv, cât şi negativ, invocat de recurent, şi care la alin. (3) prevede că: "hotărârea prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.", or, aceste dispoziţii au un caracter imperativ şi nu pot fi reinterpretate într-un alt sens deoarece ar nesocoti însăşi voinţa legiuitorului.

Întrucât procedura ordonanţei preşedinţiale este reglementată de dispoziţiile art. 997 - 1002 C. proc. civ., este de observat că ceea ce caracterizează de fapt această procedură este caracterul său provizoriu, ca atare, soluţia instanţei care a fost învestită cu o astfel de cerere, în speţă decizia nr. 1111/2022 nu poate fi opusă soluţiei instanţei învestite cu soluţionarea fondului cauzei, respectiv a deciziei nr. 345/2024, nici sub aspectul pozitiv, nici sub aspectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Celelalte susţineri ale recurentului potrivit cărora dispoziţiile art. 1002 C. proc. civ. nu ar fi incidente în cauză întrucât autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată prin raportare la obiectul cererii, ci prin raportare la o chestiune litigioasă tranşată definitiv între părţi, în cadrul acestui litigiu, sunt complet eronate şi străine de sfera de reglementare a instituţiei autorităţii de lucru judecat astfel cum este reglementată de C. proc. civ., dispoziţiile art. 1002 C. proc. civ. având un caracter special faţă de cele ale art. 430 - 431 C. proc. civ. care reglementează regimul juridic general al autorităţii de lucru judecat, cele dintâi, fiind astfel incidente în speţă şi aplicate în mod corect de către curtea de apel.

În raport de toate considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ce nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 190 din 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Pe cale de consecinţă, ca parte căzută în pretenţii, recurentul-revizuent, A. va fi obligat, în baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaţilor B. şi C..

În ceea ce priveşte cuantumul acestora, Înalta Curte constată că intimaţii au solicitat obligarea recurentului la suma de 7702.51 RON, reprezentând onorariul de avocat, însă, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciază această sumă ca fiind prea mare faţă de complexitatea cauzei şi de activitatea depusă în concret de apărătorul ales al intimaţilor, materializată prin formularea unei întâmpinări şi prin prezenţa la un termen de judecată, singurul acordat în recurs.

Prin urmare, instanţa de recurs va reduce cheltuielile de judecată solicitate de intimaţi la suma de 4000 RON şi pe cale de consecinţă va dispune obligarea recurentului A. la plata acestei sume către intimaţii B. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 190 din 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-revizuent A., la plata sumei de 4000 RON către intimaţii B. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ. .