Nullity of donation for lack of authentic form and requalification as successive manual gifts

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul Cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa în cauză să se dispună:

- constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat cu pârâta în anul 2009, contract constatat prin înscrisul având încheierea de dată certă nr. 3265/15.06.2009, atribuită de notar public C., din BNP D. & C., din localitatea Mihăileşti, judeţul Giurgiu;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei de 271.406 Euro, care a făcut obiectul donaţiei;

- instituirea de măsuri asigurătorii constând în sechestru asigurător asupra imobilelor achiziţionate de pârâtă conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.07.2009, de notar public C., din cadrul BNP D. si C.,

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1224/24.09.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1190 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de Curte de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 130A/01.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1224/24.09.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea introductivă şi anulat contractul de donaţie intervenit între părţi, a obligat pârâta să restituire reclamantului suma de 271.406 EUR (plătibilă în RON, la cursul BNR din ziua plăţii), precum şi la plata către acesta a sumei de 25.231,71 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare din primă instanţă şi apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

4. Calea de atac a recursului exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, B. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, solicitând instanţei de recurs să admită calea de atac formulată, să caseze în totalitate decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, în data de 09.04.2024, recurenta-pârâtă a formulat cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 130A/01.02.2023, dosar nr. x/2022. Prin încheierea din data de 23.04.2024, Înalta Curte a admis cererea petentei şi a dispus suspendarea executării a deciziei recurate, până la soluţionarea prezentului recurs.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că potrivit art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, sub sancţiunile prevăzute de lege, unul dintre cele mai importante principii fundamentale ale procesului civil fiind reprezentat chiar de rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În speţă, însă, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire această obligaţie legală şi nu numai că nu a stăruit în calificarea corectă a raporturilor de fapt şi de drept existente între părţi, dar a şi făcut abstracţie de calificările date de părţi şi a ignorat în parte motivele de apel invocate, precum şi apărările recurentei-pârâte.

Din cuprinsul motivării, reiese faptul că instanţa a procedat la analiza conversiunii actului juridic al donaţiei în dar manual, aspect care nu a fost solicitat de nicio parte, în loc să analizeze: (i)valabilitatea operaţiunii juridice existente în speţă ca dar manual;(ii) susţinerile intimatului în sensul inexistenţei intenţiei sale de a gratifica, respectiv incidenţa donaţiei deghizate.

De asemenea, instanţa nu a analizat potenţiala lipsă a cauzei licite a contractului cu toate că aceasta a fost invocată de reclamant atât în faza de fond, cât şi prin cererea de apel. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a ales să nu analizeze calificarea dată de părţi actului juridic şi faptelor care au condus la încheierea acestuia, înţelegând în schimb să adopte o interpretare care este vădit în favoarea intimatului, interpretare care de altfel nici nu a ţinut cont de afirmaţiile acestuia.

Mai mult decât atât, instanţa de apel nu indică în cuprinsul considerentelor niciun motiv pentru care a ales să înlăture interpretarea dată de părţi actului juridic şi a ales o nouă interpretare care nu a fost invocată de părţi şi nu a fost pusă în discuţia acestora. De asemenea, nu a fost analizată realitatea faptică şi efectele juridice ale acesteia pentru a justifica noua calificare dată de către instanţă şi nu a fost menţionat nici motivul pentru care susţinerile intimatului în sensul inexistenţei intenţiei de a gratifica nu au fost luate în seamă.

Din cuprinsul motivării soluţiei, rezultă că speţa dedusă judecăţii a fost analizată în mod superficial, pur formal, pentru a se putea obţine o soluţie în favoarea intimatului, considerând că reprezintă nu numai o încălcare a prevederilor art. 8, 9, 14 şi 22 C. proc. civ., ci şi a următoarelor articole din C. proc. civ.

Drept urmare, soluţia atacată a fost pronunţată cu nerespectarea principiilor procesului civil, această încălcare a normelor legale producând un grav prejudiciu recurentei-pârâte prin obligarea sa la plata unei sume însemnate, de natură a-i afecta într-un mod negativ viaţa.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a arătat care sunt probele pe care le-a avut în vedere pentru pronunţarea soluţiei, invocând mai degrabă o lipsă a probelor care ar fi susţinut o altă interpretare a situaţiei de fapt. Astfel, în speţă, instanţa de apel: (i) a făcut abstracţie totală de susţinerile intimatului în sensul că nu ar fi avut intenţia de a face o liberalitate şi că ar fi avut aşteptarea ca sumele de bani virate să îi fie restituite; (ii) nu a analizat susţinerile intimatului privind pretinsa lipsă de cauză licită a contractului, acest motiv de nulitate care a fost invocat atât în faza de fond, cât şi prin apel fiind ignorat cu desăvârşire; (iii) nu a motivat de ce a înlăturat culpa proprie a intimatului la încheierea actului nul, reţinând sec că "nu s-a făcut dovada unei cauze imorale"; or, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei a arătat în mod clar faptul că decizia de a nu încheia contractul în formă autentică a aparţinut intimatului, acesta fiind de altfel singurul care ar fi putut să profite de pe urma nulităţii donaţiei; (iv) nu a analizat modalitatea de aplicare a prescripţiei extinctive prin raportare la momentul efectuării plăţilor şi incidenţa excepţiilor de la principiul restitutio in integrum, ci a înlăturat apărarea recurentei ca un pretins efect direct al admiterii apelului.

Or, aceste afirmaţii sumare care nu se întemeiază pe texte legale, probe sau susţinerile părţilor, nu îndeplinesc condiţiile de exigenţă impuse de articolul 425 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a motivat necorespunzător soluţia pronunţată, şi a omis să soluţioneze în mod echidistant şi complet cererea de apel formulată, ignorând aspectele nefavorabile intimatului.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat argumentele părţilor, reţinând că nu ar fi exclusă conversia donaţiei în dar manual pentru lipsa formei autentice, în continuare statuând că această conversie nu este posibilă deoarece tradiţiunea nu ar fi avut loc la momentul încheierii contractului, în condiţiile în care aceasta, în niciun moment nu a invocat intervenţia conversiunii donaţiei în dar manual în sensul că ar fi intervenit o preschimbare a contractului în sine în dar manual, ci apărările acesteia au fost de la început în sensul că, deşi contractul este nul, sumele de bani virate de intimat reprezintă daruri manuale succesive independente şi autonome, care îndeplinesc toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe o interpretare eronată a normelor legale şi pe ignorarea completă a principiilor de drept aplicabile în speţă, după cum urmează:

- aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute în art. 644, 978 şi 1191 C. civ. din 1864.

Instanţa de apel, în loc să respecte prevederile articolului 978 C. civ. din 1864 şi să interpreteze situaţia juridică care a dat naştere darurilor manuale, perfect valabile în conformitate cu dispoziţiile din acest cod, şi să le califice ca fiind acte juridice distincte, a ales să lege valabilitatea acestora de un înscris independent (care preconiza o operaţiune juridică distinctă) şi nul, creând premisa în care valabilitatea unui contract, respectiv a darului manual, ar fi legată de existenţa unui înscris, care, odată anulat/constatată nulitatea acestuia, invalidează şi contractul ulterior.

Aşadar, şi în cazul recalificării unei donaţii nule pentru vicii de formă în dar manual, darul manual în sine nu izvorăşte din contractul de donaţie nul (care nu poate produce efecte), ci are loc la momentul îndeplinirii condiţiilor legale, respectiv la momentul tradiţiunii, drept urmare, nu contractul de donaţie se transformă într-un contract de dar manual, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci contractul de donaţie reprezintă dovada existenţei intenţiei de a gratifica necesară perfectării ulterioare a darului manual la momentul tradiţiunii. Astfel cum a arătat şi în faza de fond şi de apel a prezentei cauze, instituţia darului manual, reglementată de altfel în mod expres în cuprinsul C. civ. actual, are la bază prezumţia de proprietate instituită de art. 1191 C. civ. din 1864 coroborată cu consfinţirea tradiţiunii ca o modalitate de dobândire a proprietăţii, conform art. 644 C. civ. din 1864.

Prin urmare, nu este vorba de un singur dar manual care ar fi trebuit perfectat la momentul încheierii contractului, ci de mai multe liberalităţi efectuate de intimat în temeiul unei voinţe exprimată atât prin contract, cât şi la fiecare moment al tradiţiunii sumelor de bani virate cu titlu de dar manual. De asemenea, menţionează că legea nu interzice executarea succesivă a unui act juridic, fie acesta şi de donaţie, sau încheierea unei promisiuni cu referire la orice act juridic.

Interpretarea oferită de normelor legale incidente este restrictivă şi încalcă principiul securităţii juridice, lipsind de efecte juridice o situaţie de fapt care s-a produs în urmă cu mai bine de un deceniu. Or, conform principiilor generale ale dreptului civil, sancţiunile şi excepţiile trebuie să fie prevăzute în mod expres şi sunt de strictă interpretare. Drept urmare, atâta timp cât legea nu impune necesitatea formei scrise pentru darul manual şi nici limitarea acestuia la un singur act, interpretarea dată de instanţa de apel apare ca fiind restrictivă şi contrară legii.

De asemenea, instanţa a recalificat actul juridic nu în sensul în care acesta să producă efecte, ci în sens contrar, paralizând îndeplinirea voinţei reale a părţilor concretizată prin contract, şi lipsind de efecte contracte ulterioare independente de cel nul. În acest sens prezintă deosebită importanţă faptul că viciile contractului sunt unele de formă şi nu de fond, sens în care intenţia părţilor de a încheia operaţiunea juridică şi de a produce efecte juridice nu este viciată.

Aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel care s-a limitat la o interpretare trunchiată a situaţiei de fapt şi efectelor reale ale premiselor care au condus la încheierea actului juridic. În acest sens, este important de menţionat că instanţa de apel nu a negat relaţia de familie între părţi, însă nici nu i-a dat vreun efect. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a analizat exclusiv condiţiile de formă ale contractului, făcând abstracţie de voinţa părţilor şi de realitatea faptică şi juridică.

- aplicarea greşită a normelor legale aplicabile principiului restitutio in integrum

Independent de natura operaţiunii juridice, instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi normele legale aplicabile principiului restitutio in integrum. Astfel, prin formularea acţiunii introductive, intimatul îşi invocă propria culpă având în vedere că a încheiat cu bună-ştiinţă un contract de donaţie nevalabil de ale cărui vicii încearcă acum să profite. Mai mult decât atât, pretinde că scopul contractului ar fi fost menţinerea relaţiei de concubinaj cu mama recurentei, invocându-şi astfel propria imoralitate.

În acest sens, menţionează recurenta că premisa viciilor de fond ale donaţiei constă în pretinsul şantaj emoţional al mamei acesteia. Or, astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1510/2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti, recurenta, mama acesteia şi intimatul au format o familie de facto timp de 20 de ani, respectiv până în anul 2016. Aşadar, la momentul încheierii contractului, respectiv anul 2009, părţile formau o familie, acesta prezentând instanţei o situaţie de fapt falsă care să conducă la anularea liberalităţii pe care la momentul respectiv i-a făcut-o în deplină cunoştinţă de cauză, urmărind în mod activ încălcarea principiului irevocabilităţii liberalităţilor.

În opinia recurentei, trebuie avut în vedere faptul că intimatul a ales să încheie contractul într-o formă profund viciată, ceea ce îi dă posibilitatea de a se sustrage obligaţiei asumate în cuprinsul acestuia. Or, în măsura în care intimatul-reclamant ar putea să solicite oricând anularea contractului şi restituirea sumei, raportat la particularităţile donaţiei, nu numai că se încalcă irevocabilitatea de grad II, dar s-ar ajunge în ipoteza în care acesta şi-a asumat o obligaţie pur potestativă.

- aplicarea greşită a normelor legale privind prescripţia extinctivă

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, acţiunea în restituirea prestaţiilor este, ca principiu, prescriptibilă extinctiv, indiferent dacă actul juridic este afectat de nulitate relativă sau nulitate absolută.

În cauză, pe tot parcursul procesului, reclamantul a afirmat că la momentul încheierii contractului ar fi avut reprezentarea faptului că suma avansată urmează să-i fie restituită, sens în care în mod evident dorea încheierea unui contract.

Astfel, în oricare dintre aceste două ipoteze instanţa ar fi trebui să constate intervenită prescripţia extinctivă cu privire la restituirea sumelor, termenul aplicabil fiind cel general de trei ani în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Deşi acţiunea în anulare a contractului pentru lipsa formei este imprescriptibilă, acest lucru nu este valabil şi în ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor în temeiul darurilor manuale care sunt operaţiuni juridice distincte şi perfect valabile. Aşadar, instanţa de apel în mod greşit a considerat că reclamantul are dreptul la restituire la 11 ani de la data efectuării darurilor manuale, termenul de trei ani aplicabil fiind cu mult depăşit.

În vederea soluţionării cauzei, instanţa nu a analizat aceste aspecte, neaplicând astfel prevederile legale incidente în materia prescripţiei dreptului la restituirea prestaţiilor în temeiul contractelor reprezentând daruri manuale, această eroare fiind flagrantă raportat la faptul că prin actele procesuale depuse la dosar intimata ridicat excepţia prescripţiei, iar, faţă de încheierea contractelor în timp ce era în vigoare C. civ. din 1864, instanţa trebuia chiar din oficiu să ridice această excepţie.

- aplicarea greşită a principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans

Recurenta intimată consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans precizând că nu ar fi fost dovedită cauza imorală.

Cu toate acestea, principiul redat anterior este pe deplin aplicabil în cauză, având în vedere următoarele aspecte: (i) prin invocarea unei situaţii de fapt nereale (respectiv încheierea contractului ca urmare a unui şantaj) urmăreşte să înlăture irevocabilitatea de grad II a liberalităţilor; (ii) intimatul-reclamant a trebuit sau ar fi trebuit să cunoască la momentul semnării contractului că acesta necesită formă autentică şi că această condiţie nu a fost îndeplinită; astfel, încheierea neconformă a contractului este imputabilă cel puţin ambelor părţi, cu toate că, astfel cum a arătat anterior, recurenta a avut încredere în deciziile persoanei pe care o considera tatăl său şi nu a verificat condiţiile de valabilitate ale contractului; (iii) decizia de a oferi dată certă actului pentru a evita taxele notariale i-a aparţinut intimatului-reclamant, acesta având rolul de părinte, şi nu a recurentei; scopul ilicit al deciziei (de a evita taxele notariale) în sine relevă turpitudinea în cauză; (iv) intimatul-reclamant este singura persoană căreia îi profită forma neconformă a contractului; (v) însuşi intimatul-reclamant a susţinut încă de la formularea cererii introductive faptul că donaţia ar fi avut o cauză imorală; nici acest aspect nu a fost analizat de instanţa de apel.

Or, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa imoralitate pentru a valorifica un drept. În acest context, solicită instanţei de control judiciar să constate că reclamantul însuşi a decis încheierea contractului cu dată certă şi nu în formă autentică, inclusiv anularea acestuia pentru lipsa formei prevăzute de lege fiind o invocare a propriei culpe.

Având vedere carenţele de aplicare şi interpretare a legii şi a principiilor de drept redate anterior, aceasta solicită instanţei de control judiciar să constate incidenţa motivului de recurs prevăzut de articolul 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., să caseze în totalitate decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare instanţei de apel.

În data de 31.03.2025, recurenta-pârâtă, prin avocat, E. a transmis pe e-mail, concluzii scrise.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, însă la termenul din data 25.03.2025, când au avut loc dezbaterile în şedinţa publică, acesta, prin reprezentant convenţional, doamna avocat, F. a solicitat amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise.

Astfel, în data de 31.03.2025, acesta, prin avocat, F. a depus prin e-mail, concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate, având în vedere că niciunul dintre motivele de casare invocate de către recurentă nu este fondat. De asemenea, a menţionat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta pârâtă susţine, în esenţă, faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu nerespectarea principiilor procesului civil, respectiv a dispoziţiilor art. 8, art. 9, art. 14, art. 22 şi urm. C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel nu a stăruit în calificarea corectă a raporturilor de fapt şi de drept existente între părţi, a făcut abstracţie de calificările date de părţi şi a ignorat în parte motivele de apel, precum şi apărările formulate.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestui prim motiv de recurs din perspectiva faptului că, invocându-se într-o formulare generală nerespectarea principiilor care guvernează procesul civil, recurenta pârâtă nu le individualizează şi nu indică, în concret, conduita pe care instanţa de apel a adoptat-o în sensul în care ar justifica o asemenea critică de nelegalitate, conduită care să poată fi cenzurată în calea de atac a recursului. De altfel, unicul principiu la care face trimitere în mod expres recurenta în cererea de recurs, este cel reglementat de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., ce priveşte rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Însă, verificând susţinerea recurentei vizând faptul că instanţa de apel nu a dovedit rol activ, lăsând neanalizată valabilitatea operaţiunii juridice existente în cauză ca dar manual, apărare de care s-a prevalat pârâta în apel, Înalta Curte reţine că, dimpotrivă, răspunzând expres acestei susţineri, instanţa a conchis că "Intimata-pârâtă a susţinut că predarea-primirea sumelor de bani s-a făcut în executarea contractului de donaţie încheiat cu nerespectarea formei autentice. Or, tocmai în acest caz darul manual este lovit de nulitate absolută, întrucât el nu apare ca o construcţie juridică autonomă, ca un act de sine stătător, ci reprezintă doar executarea unei convenţii nule şi este lovit, la rândul său, de aceeaşi sancţiune ca actul principal."

În concluziile formulate oral, făcând referire şi la principiile egalităţii părţilor în justiţie, disponibilităţii şi contradictorialităţii, se afirmă că, subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost încălcat şi principiul contradictorialităţii în ceea ce priveşte distincţia realizată de instanţa de apel cu referire la conversia actului juridic şi la autonomia darului manual.

Faptul că recurenta pârâtă este nemulţumită de concluzia la care a ajuns curtea de apel, nu echivalează cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi rolului activ, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din analiza hotărârii recurate, aceasta s-a preocupat de stabilirea corectă a raporturilor juridice încheiate între părţi, în condiţiile în care, învestită fiind cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie având ca obiect o sumă de bani, cu consecinţa restituirii acesteia, instanţa a analizat şi posibila valabilitate a donaţiei din perspectiva juridică a unui dar manual, astfel cum a susţinut în apărare pârâta.

Recurenta pârâta a mai formulat critici relativ la faptul că au fost ignorate parţial motivele de apel invocate de apelantul reclamant, cum ar fi cele vizând inexistenţa intenţiei de a gratifica, respectiv incidenţa donaţiei deghizate, după cum, nu a fost analizată nici potenţiala lipsă a cauzei licite a contractului de donaţie, critică adusă, de asemenea, de reclamant prin cererea de apel.

Inalta Curte constată însă că, interesul în valorificarea unor asemenea susţineri aparţine celui care le-a formulat, respectiv reclamantului, iar nu pârâtei şi, în orice caz, nu constituie motive care să justifice încălcarea principiilor care guvernează procesul civil.

Astfel, egalitatea între părţi şi disponibilitatea, principii a căror încălcare o clamează recurenta pârâtă, presupun teoretic ca în procesul civil, pe de o parte, părţilor să le fie garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări iar, pe de altă parte, părţile să aibă posibilitatea de a controla atât obiectul procesului, cât şi mijloacele procesuale de apărare a acestuia.

În acest context, criticile recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor invocate de intimatul reclamant, optând să le ignore pe cele care nu îi erau favorabile acestuia, nu sunt în măsură, chiar presupunând că ar fi reale, să reprezinte o încălcarea a principiilor mai sus enunţate.

Mai mult, în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente vizând acele aspecte susţinute de apelantul reclamant şi considerate de instanţa de apel ca fiind relevante şi esenţiale în soluţionarea cauzei, iar respectarea principiilor care guvernează procesul civil nu impun instanţei obligaţia de a oferi un răspuns detaliat tuturor susţinerilor formulate de părţi.

Este eronată şi critica formulată de recurentă în privinţa a ceea ce consideră aceasta că s-a realizat în apel, respectiv că, fără să fi fost invocată sau pusă în discuţie, a fost schimbată calificarea dată de părţi actului juridic, întrucât, în baza unei situaţii factuale recunoscută de ambele părţi şi valorificându-le susţinerile, curtea de apel a reţinut corect faptul că "este nul absolut pentru lipsa formei contractul de donaţie în litigiu, iar acesta nu poate fi convertit într-un dar manual întrucât predarea sumelor de bani nu au un caracter autonom şi distinct de actul nul, ci sunt efectuate în executarea acestuia".

Potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) coroborat cu art. 22 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., contradictorialitatea presupune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea de a se exprima asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanţă din oficiu, iar în temeiul rolului său activ, judecătorul are obligaţia ca, într-o astfel de ipoteză, să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor aspectele pe care le invocă, în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În cauză însă, nu se poate pune problema ca instanţa de apel să fi procedat, din oficiu, la analiza conversiunii actului juridic al donaţiei în dar manual, fără ca acest aspect să fi fost solicitat de vreuna dintre părţi, de vreme ce, în cuprinsul întâmpinărilor formulate atât la judecata pe fond, cât şi în apel, invocând aplicabilitatea în cauză a instituţiei darului manual, însăşi pârâta a concluzionat că: " Astfel, în cazul nostru, se poate observa că suma care mi-a fost înaintată de MI ca urmare a încheierii contractului în anul 2009 reprezintă un dar manual valabil, sens în care forma autentică nu era necesară."

Referitor la motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a argumentat în sensul că instanţa de apel nu a arătat probele pe care le-a avut în vedere pentru pronunţarea soluţiei şi nu a răspuns tuturor argumentelor invocate de părţi, oferind o motivare sumară, ce nu îndeplineşte condiţiile de exigenţă impuse de art. 425 C. proc. civ.

Critica este nefondată căci, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că decizia respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi indicând într-o manieră convingătoare argumentele pentru care au fost respinse susţinerile pârâtei.

Înalta Curte reaminteşte că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu obligă instanţa să răspundă tuturor susţinerilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale, astfel încât potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulţumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării.

Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil este suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, şi, prin urmare, acest motiv de nelegalitate este incident în condiţiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele relevante ale cauzei şi în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu relativ la toate susţinerile şi apărările formulate de părţi.

Aşadar, doar în condiţiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de "ascultare" a părţii, poate genera casarea sentinţei.

Or, în cauză, recurenta susţine că prin omisiunea de a se pronunţa asupra unor motive de apel invocate de partea adversă, respectiv cele vizând lipsa intenţiei de a gratifica şi pretinsa lipsă a cauzei licite, instanţa de control judiciar nu a soluţionat în mod echidistant şi complet cererea de apel, ignorând aspectele nefavorabile reclamantului.

Înalta Curte constată însă că aceste argumente nu pot fi circumscrise unei vătămări aduse drepturilor recurentei pârâte, omisiunea verificării tuturor susţinerilor părţii adverse neavând potenţialul de a afecta echitatea procedurii în ceea ce o priveşte pe recurentă.

Pe de altă parte, recurenta a afirmat şi că instanţa de apel a oferit o motivare sumară apărărilor sale privind conduita culpabilă a reclamantului şi incidenţa prescripţiei extinctive şi a excepţiilor de la principiul restitutio in integrum.

Faptul că, în opinia recurentei, argumentarea instanţei de apel este insuficientă în privinţa anumitor aspecte, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, căci motivarea nu trebuie privită din perspectiva volumului şi întinderii considerentelor, ci a esenţei şi concludenţei acestora.

Or, analizând apărările la care a făcut referire pârâta, curtea de apel a apreciat că "nu va putea reţine că în cauză s-ar aplica principiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans cu scopul de a împiedica repunerea părţilor în situaţia anterioară, deoarece nu s-a făcut dovada unei cauze imorale - turpitudine însemnând imoralitate. Totodată, nu se poate pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune în a obţine restituirea prestaţiilor, întrucât termenul nu începe să curgă decât în momentul anulării definitive a actului juridic".

În consecinţă, Înalta Curte constată că, deşi concise, apreciate prin raportare la întregul context juridic şi factual al cauzei, considerentele curţii de apel sunt apte să ofere un răspuns pertinent apărărilor invocate de către recurenta pârâtă.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta impută instanţei de apel şi faptul că nu a analizat argumentele sale cu privire la darul manual, nefiind avute în vedere susţinerile potrivit cărora, deşi contractul este nul, sumele de bani virate de intimat reprezintă daruri manuale succesive, independente şi autonome, care îndeplinesc toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege.

Un asemenea motiv de nelegalitate nu îşi găseşte corespondenţă în raţionamentul juridic dezvoltat de curtea de apel. În considerentele deciziei recurate sunt expuse argumente referitoare la nulitatea contractului de donaţie pentru lipsa formei autentice şi la potenţiala valabilitate ca daruri manuale a remiterilor succesive, instanţa apreciind că darul manual ar fi putut să fie valabil, cu condiţia ca predarea-primirea sumelor de bani să se fi făcut cu titlu autonom şi separat de contractul de donaţie, împrejurare care însă nu a fost susţinută şi dovedită de către niciuna din părţi.

Altfel spus, instanţa de apel a analizat distincţia dintre cele două instituţii juridice, reţinând că în cauză, darul manual este lovit de nulitate absolută, întrucât el nu apare ca o construcţie juridică autonomă, ca un act de sine stătător, ci reprezintă doar executarea unei convenţii nule, fiind afectat, la rândul său, de aceeaşi sancţiune ca şi actul principal.

Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurentei, modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să răspundă argumentelor invocate nu este mulţumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul nerespectării exigenţelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe o interpretare eronată a normelor legale şi pe ignorarea completă a principiilor de drept aplicabile în cauză, sub mai multe aspecte.

În primul rând, se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 644, 978 şi 1191 C. civ. din 1864, în sensul că instanţa de apel nu a reţinut faptul că situaţia juridică circumscrisă cauzei a dat naştere unor daruri manuale, ca acte juridice distincte şi perfect valabile, alegând, în schimb, să condiţioneze valabilitatea acestora de un alt înscris, respectiv contractul de donaţie.

În opinia recurentei, în cazul recalificării unei donaţii, nule pentru vicii de formă, în dar manual, acesta din urmă nu izvorăşte din contractul de donaţie, ci se realizează la momentul îndeplinirii condiţiilor legale, respectiv la momentul tradiţiunii. Ca urmare, contractul de donaţie nu se transformă într-un dar manual, ci reprezintă dovada existenţei intenţiei de a gratifica, necesară perfectării ulterioare a darului manual, la momentul tradiţiunii.

Argumentaţia susţinută de recurentă este greşită, raportat atât la situaţia de fapt recunoscută de ambele părţi, cât şi la dispoziţiile legale incidente.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, donaţia se realizează, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin act autentic, condiţia formei solemne impusă de legiuitor găsindu-şi raţiunea, deopotrivă, în asigurarea unei garanţii a intenţiei reale a donatorului şi în prevenirea unor posibile divergenţe de interpretare a clauzelor contractuale.

În cauză, prin contractul de donaţie încheiat la data de 15 iulie 2009, a fost donată în vederea utilizării în scopuri personale de către donatar, suma de 271.406 euro, sumă pe care donatorul s-a obligat să o pună la dispoziţie etapizat, pe o perioadă de 3 ani de la semnarea contractului, prin transfer bancar.

Chiar dacă poartă dată certă, fiind încheiat în faţa notarului, contractul de donaţie nu respectă forma autentică, motiv pentru care instanţa de apel a constatat că este nul absolut. Or, această chestiune nu constituie obiect de dispută, nefiind contestată de către recurenta pârâtă.

Ceea ce se afirmă prin motivele de recurs este faptul că, remiterea sumei de bani, realizată etapizat prin plăţi succesive, respectă condiţiile de valabilitate necesare pentru ca aceste plăţi să fie calificate ca daruri manuale, având caracter independent şi autonom faţă de contractul de donaţie, acesta făcând doar dovada intenţiei de a gratifica a donatorului.

Or, o asemenea calificare juridică nu este fundamentată, în contextul factual şi juridic al cauzei.

Contractul de donaţie, a cărui nulitate pentru lipsa formei autentice operează ab initio şi de plin drept, nu produce niciun efect juridic, neputând reprezenta aşadar temei juridic valabil pentru remiterea etapizată a sumei donate, astfel cum părţile conveniseră la încheierea acestuia.

Totuşi, suma ce a constituit obiectul donaţiei a fost plătită eşalonat, în termenul de 3 ani prevăzut în contract şi, în mod evident şi necontestat de către recurenta pârâtă, în temeiul aceleiaşi rezoluţii de gratificare.

Prin urmare, în mod corect a reţinut curtea de apel că o remitere în rate a sumei donate, nu întruneşte condiţia esenţială a predării imediate şi totale a darului manual, ştiut fiind că, de esenţa darului manual, este predarea efectivă, integrală şi imediată a bunului donat.

Mai mult, această plată etapizată, prestabilită prin contractul de donaţie, exprimă o intenţie contractuală complexă şi nu o simplă liberalitate executată spontan, ceea ce contravine spiritului donaţiei manuale care, la rândul său, trebuie să respecte toate condiţiile de formă şi de fond edictate de legea în vigoare la momentul tradiţiunii, pentru a fi considerată valabilă.

În egală măsură, Înalta Curte reţine şi că, pentru validitatea fiecărui dar manual trebuie dovedit că la momentul predării donatorul a avut intenţia de a gratifica, însă, în cauză, plăţile succesive s-au efectuat în executarea unei obligaţii asumate printr-un contract nul, şi în temeiul aceleiaşi rezoluţii de gratificare, neexistând o intenţie de a dona exprimată distinct şi individual pentru fiecare remitere. Ca atare, remiterile succesive nu pot fi considerate donaţii autonome, ci simple acte de executare vizând un titlu afectat de nulitate.

Aşadar, nu este posibilă calificarea juridică a remiterilor succesive de bani realizate în temeiul unui contract de donaţie, nul pentru lipsa formei autentice, într-o serie de daruri manuale valabile, o astfel de operaţiune fiind în măsură să eludeze regimul juridic al donaţiilor, prin golirea de conţinut a cerinţei formei autentice, şi, totodată, să lezeze principiul securităţii juridice.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că, în cauză, nu era aplicabil principiul restitutio in integrum, întrucât reclamantul şi-a invocat propria culpă, în condiţiile în care a încheiat cu bună ştiinţă un contract de donaţie nevalabil.

Şi această critică este nefondată, dat fiind că, pentru a limita efectul restituirii, este necesar ca partea care solicită repunerea în situaţia anterioară să fi fost de rea - credinţă, aspect neconfirmat în cauză, reţinându-se corect că nu au fost identificate împrejurări care să releve o atare ipoteză.

În privinţa greşitei aplicări a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, astfel cum s-a susţinut de către recurentă, Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de apel, în sensul că nu este incidentă prescripţia dreptului material la acţiunea în restituirea sumei donate, întrucât termenul începe să curgă din momentul anulării definitive a contractului de donaţie, şi nu de la data remiterilor succesive, recurenta pârâtă invocând prescripţia prin prisma posibilităţii de a solicita restituirea darurilor manuale, ceea ce nu se susţine în cauză.

Un alt aspect criticat prin motivele de recurs se referă la aplicarea greşită a principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans, în opinia recurentei fiind dovedită cauza imorală a donaţiei. În susţinerea acestei critici, recurenta face referire la o serie de aspecte ce vizează stabilirea stării de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele fondului, aspecte care însă nu pot fi cenzurate în recurs câtă vreme, prin intermediul acestei căi de atac se pot verifica doar criticile de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie a deciziei recurate.

În consecinţă, faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurentă, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 130 A din 1 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.