Forest land revendication and contract nullity: appeal allowed, judgment quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă în 31.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, a chemat în judecată pe pârâţii A., B., Comuna Bogaţi, prin primar, şi Consiliul Local al Comunei Bogaţi, prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul forestier în suprafaţă totală de 148,90 ha, aflat în raza teritorială a Comunei Arefu, situat în UPIV u.a. 23, u.a. 24C, u.a.25C, u.a. 26C, u.a. 26D, u.a. 27B, cu vecinii: Nord - Ocolul Silvic Muşăteşti; Sud - Golul Ghiţu, Ocolul Silvic Muşăteşti; Vest - Ocolul Silvic Muşăteşti şi Est - C. şi Ocolul Silvic Muşăteşti, identificat cu numărul cadastral x; să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2009, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Arefu; obligarea pârâţilor la plata contravalorii masei lemnoase pe care aceştia au exploatat-o/vândut-o de la data punerii în posesie, 24.05.2007, respectiv 27.06.2007 şi 03.05.2011, şi până în prezent, rectificarea înscrierii în Cartea Funciară nr. x a localităţii Arefu; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A solicitat, totodată, în temeiul art. 68 C. proc. civ. coroborat cu art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. şi art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în calitate de reclamant-proprietar al terenului ce face obiectul prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563, art. 865, art. 1.254 C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

Pârâţii Comuna Bogaţi şi Consiliul Local al Comunei Bogaţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pentru capătul 1 al acţiunii (privind acţiunea în revendicare) şi pentru capătul 4 al acţiunii (privind rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Arefu, în care proprietari sunt pârâţii A. şi B.), excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Bogaţi în ceea ce priveşte capătul 2 al acţiunii (privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2009), excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul 3 al acţiunii (având ca obiect obligarea pârâţilor la plata contravalorii masei lemnoase exploatate de la data punerii în posesie, adică 24.05.2007, respectiv 27.06.2007 şi 03.05.2011), excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capătul 3 de cerere.

Pârâţii A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte capătul 3 al acţiunii (având ca obiect obligarea pârâţilor la plata contravalorii masei lemnoase exploatate de la data punerii în posesie), iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

În data de 07.06.2022, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a formulat, în temeiul art. 61 C. proc. civ., o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat admiterea acţiunii reclamantei.

Prin încheierea din 08.05.2023, Tribunalul Argeş, secţia civilă a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Statul Român.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa nr. 431/02.10.2023, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comuna Bogaţi şi Consiliul Local al comunei Bogaţi cu privire la capătul 3 de cerere; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comuna Bogaţi şi Consiliul Local al comunei Bogaţi pentru capetele 1 şi 4 şi, în consecinţă, a respins aceste capete de cerere ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul 3 de cerere pentru pretenţiile aferente perioadei 24.05.2007 - 31.01.2019 şi, în consecinţă, a respins capătul de cerere pentru perioada menţionată, ca fiind prescris; a respins, în rest, cererea principală, ca nefondată; a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Statul Român, ca neîntemeiată; a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului A. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4.000 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia nr. 3511/20.06.2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi intervenientului în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva sentinţei; i-a obligat pe apelanţi, în solidar, la plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată, către intimaţii A. şi B., respectiv la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată reduse către intimata Comuna Bogaţi.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, cât şi intervenientul în nume propriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

4.1. Recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a învederat următoarele:

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., reclamanta arată că, deşi reţine că aplicabil prezentei speţe este principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, care "consfinţeşte într-adevăr lipsa de suport a actului subsecvent în ipoteza constatării lipsei de valabilitate a actului principal", instanţa de apel dă eficienţă, într-un mod eronat, unor excepţii de strictă interpretare de la acest principiu - ocrotirea bunei credinţe a subdobânditorului sau error comunis facit ius -, bazate pe aparenţa de legalitate existentă la momentul semnării contractului.

Mai arată şi că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel pe care le-a invocat, limitându-se a relua concluziile primei instanţe şi nici nu a lămurit deplin situaţia de fapt a întregii cauze supuse judecăţii, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalităţii acesteia.

Conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., reclamanta a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 136 din Constituţia României, art. 563, art. 861 şi urm. C. civ., art. 1.254 C. civ., ale Legii nr. 46/2008 privind Codul Silvic, art. 5 şi art. 35 din Legea nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 şi a art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.

Arată că soluţia pronunţată este contrară dispoziţiilor legale aplicabile, rezultând din interpretarea greşită a situaţiei atât de fapt, cât şi de drept.

Circumscris aceluiaşi motiv de recurs, reclamanta afirmă şi că instanţa de apel nu a ţinut cont şi nu a analizat principiile de drept aplicabile în cauză, a aplicat greşit dispoziţiile legale şi principiile ce apără şi reglementează proprietatea publică, inclusiv caracterul erga omnes al acesteia, înscrisurile din dosar, argumentele în contestarea bunei-credinţe (aspectele prealabile vânzării) şi soluţiile instanţelor judecătoreşti.

În dezvoltarea criticii, reclamanta afirmă că, în analizarea bunei-credinţe a subdobânditorilor, instanţa de apel nu ia în considerare faptul că, în realitate, contractul de vânzare nr. x/2009 este încheiat în urma unei proceduri de licitaţie şi urmează condiţiile stabilite la data adjudecării, fiind ignorate aspectele invocate referitoare la transparenţa şi corectitudinea acesteia.

Deşi a identificat respectivele vicii (nu au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare, art. 52 din Legea nr. 26/1996 şi H.G. nr. 769/2002, iar la licitaţie au participat în afară de A., persoane care erau cunoscute de acesta -mandatare ale acestuia în altă licitaţie organizată tot de Comuna Bogaţi şi chiar în relaţii de subordonare/colaborare cu acesta-), instanţa nu le-a pus în balanţa bunei-credinţe a subdobânditorului, mulţumindu-se a recunoaşte intimaţilor "aparenţa de legalitate deplină a dobândirii bunului" sau "prezumţia de bună-credinţă a dobânditorilor" doar pentru momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Consideră că, fiind vorba despre o licitaţie, care a fost urmată de o vânzare, buna-credinţă ar fi trebuit analizată sub toate aspectele.

Mai arată, că în ceea ce priveşte acţiunea de revendicare, curtea respinge acest petit pentru argumentul că, în opinia sa, ar fi fost necesară expertiza pentru a se identifica suprapunerea şi compararea de titluri.

Arată că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care consacră rolul activ al judecătorului în procesul civil, în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale, mijloacele legale puse la dispoziţia judecătorului în acest sens, ce îşi găsesc aplicarea sunt posibilitatea judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare sau de a lua orice alte măsuri legale, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Mai arată şi că la compararea titlurilor de proprietate, este necesar ca ambele părţi să deţină acte valabil încheiate, iar nu acte ce provin de la un neproprietar.

Este necesar a se observa că titlul de proprietate al pârâţilor (contractul de vânzare-cumpărare) are la bază acte lovite de nulitate absolută şi cu un scop ilicit, aşa cum a fost anterior constatat de instanţele de judecată.

Arată că în acţiunea în revendicare se dă câştig de cauză părţii care are un titlu şi o posesie mai bine caracterizate, în cauza de faţă aceasta fiind Statul Român/Romsilva.

Buna-credinţă nu duce prin ea însăşi la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, în lipsa unui titlu emanând de la un adevărat proprietar, aşa cum nelegal a reţinut Curtea de Apel.

Drept urmare, chiar dacă s-a respins cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/2009, în analiza admisibilităţii acţiunii în revendicare, nu se poate da câştig de cauză unui titlu provenind de la un neproprietar.

Niciunul dintre intimaţii-pârâţi nu a negat faptul că respectivul contract este un act subsecvent actelor de reconstituire anulate în dosarul anterior şi nu a contestat identitatea între acestea.

Mai mult, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că titlul de proprietate al Statului nu este reprezentat de un înscris în formă materială, ci îşi are izvorul chiar în lege, care declară bunurile aşa cum sunt enunţate în mod expres ca aparţinând acestuia, Constituţia României, Codurile silvice succesive şi legile proprietăţii publice consacrând ca aparţinând statului fondul forestier.

Făcând trimitere la prevederile art. 861, art. 3 Cod silvic, art. 136 din Constituţia României şi la art. 34 din Codul silvic, precizează că instanţa de apel a înlăturat de la aplicare, în mod nelegal, principiul accesorium sequitur principale coroborat cu cel al anulării actului subsecvent, ca urmare a actului iniţial, iar urmare aplicării acestor principii şi constatării nulităţii absolute a actelor iniţiale, soluţia care se impune este admiterea acţiunii şi constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente acestuia.

Conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, nu există niciun motiv pentru care vânzarea ulterioară validării, să supravieţuiască titlului, când acesta este găsit nul.

Aplicarea concretă a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis înseamnă că respectivul contract lovit de nulitate absolută este considerat a nu fi fost niciodată încheiat, deoarece desfiinţarea actului atrage în condiţiile legii şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

Invocă, în acest sens, şi greşita interpretare, de către curtea de apel, a prevederilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, întrucât legiuitorul nu a avut intenţia de a conferi Statului Român calitatea de fost proprietar, ci "fostul proprietar rămas fără teren" este în realitate autorul deposedat şi/sau moştenitorii acestuia, cărora li s-au atacat actele de reconstituire pentru nulitate absolută. Arată că aceste dispoziţii legale privesc raporturile dintre particulari.

Or, deşi Statul Român, adevăratul proprietar, obţine o soluţie definitivă de constatare a nulităţii titlului de proprietate asupra terenului forestier emis cu nerespectarea legii, dar şi o recunoaştere şi consolidare a regimului de domeniu public, nu poate reintra în posesia acestuia, deşi este inalienabil, fapt ce contravine Constituţiei României şi celorlalte dispoziţii legale imperative.

Este evident că Statul Român este prejudiciat în condiţiile în care ar fi asimilat ca un oarecare fost proprietar, căci nu poate fi considerat prin analogie un "subiect de drept privat-particular", fiind proprietar in condiţiile şi prin efectul Constituţiei şi al legii.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1216/2008, s-a reţinut că articolul sus menţionat este constituţional, întrucât legiuitorul nu a adus atingere drepturilor câştigate în mod legal, ci a statuat prin norme imperative nulitatea absolută a actelor emise nelegal.

Or, este de competenţa instanţelor judecătoreşti să constate, în funcţie de probele administrate în cauză, buna sau reaua credinţă a celui ce a vândut terenul pe baza titlului constatat nul sau a subdobânditorului terenului şi, după caz, să facă aplicarea dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 sau a celor care constituie dreptul comun în materia contractelor civile.

Prin urmare, ţinând cont că legiuitorul are în vedere noţiunea de "titlu constatat nul", nu se poate considera că "fostul proprietar rămas fără teren" este statul, ci persoana beneficiară a reconstituirii şi căreia i s-a anulat titlul.

Dreptul de proprietate asupra terenului din prezenta cauză aparţine Statului Român, apartenenţa sa rezultând din art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie şi din art. 3 din Legea nr. 46/2008.

Sub un alt aspect, din perspectiva prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, arată că nu există o încălcare a dreptului de proprietate, dat fiind că a fost anulată procedura de reconstituire a dreptului de proprietate recunoscut anterior prin hotărâri administrative pentru pârâta Comuna Bogaţi.

Faptul că se solicită aplicarea principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial şi cel al repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu constituie, la rândul său, o încălcare a dreptului de proprietate, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unui bun sau a unei speranţe legitime, în sensul jurisprudenţei CEDO, dat fiind că prin aceasta se protejează un drept dobândit în mod legitim, iar nu unul ce are la bază încălcarea legilor imperative.

Nelegalitatea deciziei atacate este dată, aşadar, de faptul că, deşi i s-a recunoscut calitatea de proprietar al terenului prin hotărâre judecătorească definitivă, terenul redobândind regimul de domeniu public, Statul este cel care nu poate intra în posesia acestuia.

Consideră că argumentul cu privire la incidenţa regulii error comunis facit ius este nerelevant, întrucât simpla afirmare a unui fapt nu poate produce efecte juridice, respectiv menţinerea actului juridic viciat absolut pentru încălcarea inalienabilităţii şi caracterului erga omnes ale proprietăţii publice.

Curtea de Apel nu a ţinut cont de temeiurile în baza cărora s-a recunoscut calitatea procesuală activă a reclamantei în speţă, şi anume art. 11 alin. (10) Cod Silvic şi art. 865 C. civ.

Prezentului demers judiciar nu i se poate reţine încălcarea vreunei legi sau a utilităţii publice (terenul are un regim de bun public, bun de interes şi uz naţional), dar nici că CEDO ar exclude proprietatea publică de la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât legea reglementează, fără excepţii, modalitatea de dobândire a unor bunuri proprietate publică, iar astfel de bunuri nu pot să facă obiectul unor acte de trecere în domeniul privat decât în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Legiuitorul a dispus în mod expres modalităţile în care dreptul de proprietate publică poate înceta, şi anume: pieirea bunului sau trecerea acestuia în domeniul privat, iar Codul silvic a interzis reducerea suprafeţei forestiere.

Instanţa de apel interpretează eronat şi răspunsul negativ al reclamantei la momentul vânzării terenului, întrucât prin respectiva operaţiune, administratorul terenului nu verifică valabilitatea actelor de reconstituire sau valabilitatea înstrăinării, ci doar exercită sau nu dreptul de preempţiune legal la vânzarea-cumpărarea unui teren forestier.

Chiar dacă cele două comisii sunt autorităţi administrative, totuşi eronat se reţine o identitate între Comuna Bogaţi, care era beneficiară a unei reconstituiri a dreptului de proprietate (ulterior dovedindu-se culpa acesteia prin cele două motive reţinute în mod definitiv de către instanţe) şi Statul Român (care deţine o hotărâre judecătorească definitivă în contradictoriu cu comisia locală şi cea judeţeană, respectiv cu unitatea administrativ-teritorială Bogaţi, prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar).

Instanţa nu a ţinut cont de regimul juridic al terenului cu vegetaţie forestieră, raportat şi la prevederile art. 35, coroborate cu art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi nu a reţinut nici apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul public al statului, conform dispoziţiilor art. 286 din Codul administrativ.

Existenţa dreptului de proprietate al statului este confirmată şi de destinaţia terenului în litigiu în cauză, astfel că bunul se poate afla doar în proprietatea publică a statului, acesta din urmă înţelegând să îi confere reclamantei un drept de administrare asupra acestuia.

Aşadar, dreptul pârâţilor nu poate fi opus statului faţă de caracterele specifice dreptului de proprietate publică, şi în condiţiile în care la momentul dobândirii dreptului de către aceştia, cât şi anterior, terenul se afla în proprietate publică.

În lipsa unei modificări legale a regimului juridic al terenului, acesta nu poate fi introdus în circuitul civil şi, implicit, nu putea face obiectul retrocedării în natură.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că în cauză sunt incidente principiile resoluto iure dantis, resolvitur ius accipentis şi nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, în sensul că dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Referitor la notarea litigiilor în cartea funciară pentru a se asigura opozabilitatea faţă de terţi, Legea nr. 7/1996 stabilea că drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoane, prin efectul legii, prin expropriere şi hotărâri judecătoreşti, sunt opozabile şi fără înscrierea în cartea funciară.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 907 C. civ., privind rectificarea înscrierilor in cartea funciară, consideră că soluţia este nelegală având în vedere că, în speţă, s-a solicitat rectificarea cărţii funciare, motivat de faptul că actul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia şi-au înscris cumpărătorii, în cartea funciară, dreptul dobândit, este lovit de nulitate absolută, deoarece dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acestui bun, fiind astfel, incident motivul de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) C. civ.

Invocă, de asemenea, constatarea eronată a instanţei cu privire la lipsa unei dezdăunări/despăgubiri, ceea ce ar fi o sarcină excesivă sau disproporţionată.

Arată că pârâţii Ivănescu nu au înţeles să exercite dreptul de a chema în garanţie pe vânzătoarea Comuna Bogaţi, care avea obligaţia de garantare pentru evicţiune.

Afirmaţia că încercarea de privare de proprietate are loc în lipsa oricărei despăgubiri acordate intimaţilor, pe lângă restituirea preţului sau că statul ar realiza o evingere indirectă este eronată, căci Legea nr. 169/1997 şi art. 1.254 C. civ. lămuresc şi acest aspect, în sensul restituirii prestaţiilor.

Cât priveşte obligarea, în apel, la plata cheltuielilor de judecată, arată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

4.2. Recurentul-intervenient în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Printr-o primă critică subsumată unicului motiv de recurs invocat, intervenientul a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1.254 alin. (2). C. civ. coroborate cu art. 9 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2), art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 136 alin. (4) din Constituţie şi art. 3 din Legea nr. 46/2008.

Concluzia instanţei de apel privind buna-credintă a intimaţilor-pârâţi persoane fizice nu poate fi primită, deoarece, aşa cum a indicat reclamanta, reaua-credinţă a cumpărătorilor pârâţi este dovedită prin faptul că, în 25.01.2008, atunci când s-a organizat licitaţia de vânzare a terenului în suprafaţă de 148,90 ha, au participat două persoane fizice, ambele având calitatea de administratori/salariaţi ai societăţii D. S.A..

Mai arată şi că validitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.09.2009 era condiţionată de păstrarea valabilităţii titlului de proprietate nr. x/2007 emis în beneficiul pârâtei, cu privire la suprafaţa de 148,90 ha, teren vegetaţie forestieră, despre care prima instanţă nu a făcut vorbire, neanalizând acest aspect invocat de către intervenient.

Validitatea contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat era condiţionată, prin urmare, de păstrarea valabilităţii titlului de proprietate nr. x/2007, ceea ce nu este cazul în speţă.

Aşadar, în cauză operează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât este vorba despre un teren proprietate publică a statului, neavând relevanţă buna-credinţă reţinută nelegal şi eronat de către prima instanţă.

Invocă, în acest sens, greşita aplicare a art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, prin aceea că legiuitorul nu a avut intenţia de a conferi Statului Român calitatea de fost proprietar, ci "fostul proprietar rămas fără teren" este în realitate autorul deposedat şi/său moştenitorii acestuia, cărora li s-au atacat actele de reconstituire prin invocarea vreunui motiv de nulitate absolută.

Prin urmare, ţinând cont că legiuitorul are în vedere noţiunea de "titlu constatat nul", nu se poate considera că "fostul proprietar rămas fără teren" este Statul.

- Sub un alt aspect, recurentul-intervenient susţine ca fiind greşită reţinerea instanţei de apel în sensul că "reclamanţii nu fac dovada minimă a suprapunerii titlurilor de proprietate prin probe opozabile intimaţilor".

Arată că instanţa de apel nu a dat dovadă de rol activ cu privire la administrarea probatoriului, deşi calea de atac a apelului este una devolutivă, iar totodată, aceasta nu a analizat cadrul legal în materia acţiunilor în revendicare, prin prisma înscrisurilor aflate la dosar, în mod efectiv, aspect ce cauzează recurenţilor o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului.

Totodată, învederează că, în acţiunea în revendicare, nu se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate, în situaţia în care una dintre părţi deţine un act ce provine de la un neproprietar.

Chiar dacă instanţa de apel aprecia necesară efectuarea unei expertize topo-cadastrale, trebuia să se ţină cont de faptul că titlul de proprietate al intimaţilor-pârâţi are la bază acte lovite de nulitate absolută şi cu un scop ilicit, constatate cu autoritate de lucru judecat.

- Printr-un alt argument, recurentul-intervenient critică soluţia de respingere a apelurilor prin prisma neanalizării, de către instanţa de prim control judiciar, a cadrului legal în materia acţiunilor în revendicare.

Motivul nulităţii absolute a înscrisurilor solicitate de către reclamantă a fi anulate de instanţă a fost acela că pârâta Comuna Bogaţi nu a deţinut terenuri cu vegetaţie forestieră înainte de anul 1948, iar terenul în suprafaţă totală de 742 ha, ce a fost atribuit pârâtei face parte din pădurea istorică a statului, fiindu-i aplicabile dispoziţiile legale privind protejarea bunurilor proprietate publică prevăzute de art. 136 din Constituţia României şi art. 1 din Codul Silvic, respectivele bunuri neputând să facă obiectul unor acte de trecere în domeniul privat, decât în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, respectiv prin Hotărâre de Guvern, în contextul în care, potrivit dispoziţiilor Codului Silvic, reducerea fondului forestier proprietate publică este interzisă, sens în care face trimitere şi la dezlegările date prin Decizia RIL nr. 23/2011.

Regimul juridic al acestor suprafeţe de pădure deţinute de stat anterior anului 1945 nu s-a schimbat, Legea nr. 213/1998 recunoaşte ca făcând parte din domeniul public al statului pădurile şi terenurile destinate împăduririi incluse în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată (Anexa nr. 1 punctul I poziţia nr. 4 la Legea nr. 213/1998).

La fel, şi punctul 5 din aceeaşi anexă recunoaşte ca făcând parte din domeniul public al statului terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, astfel că toate suprafefele cu pădure deţinute de stat anterior anului 1948 fac parte din domeniul public al statului.

Atât Judecătoria Topoloveni, cât şi Tribunalul Argeş au constatat în dosarul nr. x/2016 că terenul în suprafaţă totală de 742 ha a aparţinut Statului Român înainte de naţionalizare, deci nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 136 din Constituţie şi cele din Codul silvic, conform cărora "terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia".

Regimul juridic al terenului care aparţinea domeniului public, fiind fond forestier naţional de stat, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 204/1947, nu s-a schimbat, iar administrarea a aparţinut în permanenţă Ocolului Silvic, sens în care face trimitere şi la prevederile art. 5 şi art. 35 din Legea nr. 18/1991, la art. 34-35 din Codul silvic, respectiv la art. 3, art. 11 alin. (2) şi art. 12 alin. (4)-(5) din Legea nr. 213/1998.

Indică, de asemenea, şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 748/4.11.2015, prin care retine că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 stabileşte două condiţii cumulative ce trebuie întrunite pentru ca terenurile, parte a fondului funciar al României, să facă obiectul proprietăţii statului, respectiv să fi intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi să fi fost înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

Recurentul-intervenient invocă şi încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 563, art. 858, art. 865 şi art. 908 C. civ.

Astfel, având în vedere că reclamanta şi intervenientul au obţinut o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, consideră că au fost încălcate prevederile art. 563 C. civ., întrucât intimaţii-pârâţi nu mai justifică un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, acesta aflându-se în domeniul public (fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil), ceea ce duce, implicit, la constatarea nulităţii absolute a oricăror acte încheiate cu încălcarea dispoziţiilor invocate.

Mai arată, similar reclamantei, că în speţă se impunea rectificarea cărţii funciare, fiind incident motivul prevăzut de art. 908 alin. (1) C. civ., întrucât actul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia cumpărătorii şi-au înscris în cartea funciară dreptul dobândit este lovit de nulitate absolută, deoarece s-a desfiinţat actul juridic prin care s-a dobândit bunul, dobânditorul fiind considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acestuia.

- Printr-o altă susţinere, recurentul-intervenient pretinde că este eronată reţinerea instanţei de apel în sensul că încercarea de privare de proprietate are loc în lipsa oricărei despăgubiri acordate intimaţilor, ceea ce constituie o sarcină excesivă şi disproporţionată impusă actualului proprietar.

Menţionează, similar, de asemenea, recurentei-reclamante, că intimaţii-pârâţi Ivănescu aveau deschisă calea chemării în garanţie, de care nu au uzat, a celorlalţi doi intimaţi-pârâţi din litigiu, respectiv acţionarea acestora, pe cale separată, cu solicitarea restituirii preţului şi a eventualelor despăgubiri.

- Critică, totodată, şi menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în privinţa capătului de cerere vizând obligarea pârâţilor la plata contravalorii masei lemnoase, sens în care arată că cererea a fost formulată în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani prin raportare la data pronunţării deciziei nr. 3683/2021 a Tribunalului Argeş în dosarul nr. x/2016, respectiv 21.09.2021.

- Recurentul-intervenient formulează critici, în aceeaşi manieră cu recurenta-reclamantă, şi în privinţa aplicabilităţii art. 1 din Procotolul nr. 1 la CEDO.

Astfel, identic reclamantei, afirmă că eventuala constatare a nulităţii absolute a actelor subsecvente, ca urmare a anulării actelor de reconstituire, nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unui bun sau a unei speranţe legitime, în sensul Convenţiei Europene.

- Printr-o ultimă critică, recurentul-intervenient susţine că, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care în mod greşit a dispus instanţa de apel obligarea sa, în solidar cu reclamanta, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

5. Apărările formulate în cauză

- Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă a arătat că solicită admiterea recursului intervenientului principal.

- La rândul său, prin întâmpinare, recurentul-intervenient a arătat că solicită admiterea recursului reclamantei.

- Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi A. şi B. au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Arată intimaţii-pârâţi că în mod corect s-a apreciat, de către instanţa de apel, că, în cauză, se impunea efectuarea unei expertize topografice de identificare a terenului, probă care nu a fost solicitată.

Totodată, precizează că nu le sunt opozabile hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016, nefiind părţi în acel litigiu şi, deci, neavând cunoştinţă dacă terenul cumpărat este unul şi acelaşi cu terenul care a făcut obiectul respectivului dosar, în care au figurat ca părţi recurenta-reclamanta în contradictoriu cu Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş, Comisia Locală de Fond Funciar Bogaţi şi comuna Bogaţi.

Contrar susţinerilor recurentei, proprietatea publică nu este inalienabilă în mod absolut, normele legale dispunând cu privire la limitarea şi încetarea sa, sens în care se poate reţine că dreptul de proprietate transmis către cumpărătorii A. şi B., la momentul întocmirii actului, a avut suport legal sub toate aspectele: au existat înscrisuri valabil întocmite de instituţiile abilitate ale statului, necontestate şi care atestau dreptul de proprietate al celui care vinde (înscrisuri dintre care, în prezent, doar pentru unele s-a constatat nulitatea).

La momentul punerii în posesie a comunei Bogaţi, terenul în litigiu a intrat în proprietatea comunei, iar ulterior, transferul dreptului de proprietate din patrimoniul comunei a operat prin procesul-verbal de adjudecare, ca urmare a punerii în aplicare a unui act administrativ de dispoziţie adoptat de organul competent, potrivit legii, cu privire la bunurile aflate în patrimoniul comunei Bogaţi.

Soluţia înlăturării efectelor nulităţii în privinţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2009 se impune în cauză şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a subliniat că incertitudinea juridică ce a fost creată şi întreţinută, prin aplicarea defectuoasă a legilor restituirii de către autorităţi, este imputabilă acestora şi ea nu poate fi perpetuată cu noi repercusiuni care ar încălca principiul securităţii circuitului civil şi protecţia dreptului de proprietate, garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (cauza Toşcuţă şi alţii împotriva României, cauza Ion Constantin contra României).

În raport cu atribuţiile ce revin autorităţilor învestite de lege cu aplicarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul legilor de fond funciar, arată că s-au bazat pe validitatea actelor emise de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş, astfel ca nu le poate fi reţinută vreo culpă.

Verificările la care aceste autorităţi sunt obligate, implicarea autorităţilor statului în procesul de recunoaştere a dreptului de proprietate, precum şi lăsarea bunului spre liniştita folosire pârâţilor iniţiali, iar ulterior pârâţilor-cumpărători, pentru o perioada de peste 14 ani, fac pe deplin justificată constatarea că beneficiază, la momentul actual, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Referindu-se la condiţia proporţionalităţii măsurii cu scopul vizat, pentru ca o privare de proprietate să fie considerată admisibilă, intimaţii-pârâţi precizează că aceasta nu este îndeplinită în cauză, fiind creată o sarcină specială şi exorbitantă pentru proprietarii actuali ai imobilului, dat fiind că aceştia ar fi privaţi, fără despăgubire, de dreptul lor de proprietate.

În măsura în care au existat erori privind emiterea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, acestea nu le sunt imputabile titularului reconstituirii şi nici dobânditorilor, care au calitatea de cumpărători de bună-credinţă.

Ca atare, reclamanta, în calitate de administrator al proprietăţii publice a statului, nu poate uza de culpa autorităţilor statului pentru a evinge cumpărătorii de bună-credinţă, întrucât o asemenea situaţie ar înfrânge justul echilibru între interesul general al comunităţii şi drepturile fundamentale ale individului.

- Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi Comuna Bogaţi, prin Primar, şi Consiliul local al Comunei Bogaţi, prin Primar, au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, fiind invocate aceleaşi apărări cu cele formulate de către intimaţii-pârâţi A. şi B..

- Prin răspunsul la întâmpinarea recurentei-reclamante, recurentul-intervenient a solicitat admiterea atât a recursului reclamantei, cât şi a recursului său.

- Prin răspunsul la întâmpinarea intimaţilor-pârâţi A. şi B., recurentul-intervenient a solicitat înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea recursurilor declarate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra recursurilor declarate în cauză, se constată, în mod prealabil, că au fost dezvolte critici similare, care presupun o verificare coroborată şi o soluţie unitară, motiv pentru care se impune analiza împreună a acestora.

Preliminar examinării propriu-zise a motivelor de recurs, se reţine că prezentul demers judiciar are ca obiect atât petitul în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi A. şi B. (constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notar Public E. sub nr. x/20.10.2009, încheiat cu intimata-pârâtă Comuna Bogaţi, în calitate de vânzătoare), cât şi cel în revendicarea terenului forestier în suprafaţă totală de 148,90 ha, aflat în raza teritorială a Comunei Arefu, situat în UPIV u.a. 23, u.a. 24C, u.a. 25C, u.a. 26C, u.a. 26D, u.a. 27B, identificat cu numărul cadastral x.

Totodată, accesoriu acestor două petite, s-a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata contravalorii masei lemnoase pe care aceştia au exploatat-o/vândut-o de la data punerii în posesie, 24.05.2007, respectiv 27.06.2007 şi 03.05.2011, precum şi rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii menţiunilor aferente şi intabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

Regimul juridic afirmat atât de către reclamantă, prin cererea introductivă, cât şi de către intervenientul principal, prin cererea incidentală, în privinţa terenului de 148,90 ha, a cărui revendicare se solicită (şi care constituie obiectul material al contractului de vânzare a cărui nulitate se invocă), este cel de bun aparţinând fondului forestier naţional, aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva.

Cauza juridică a demersului procesual iniţiat de reclamantă a constituit-o constatarea nulităţii absolute, prin sentinţa civilă nr. 479/23.07.2020 a Judecătoriei Topoloveni, pronunţată în dosarul nr. x/2016 (definitivă, ca urmare a respingerii, ca nefondate, a apelurilor pârâtelor, prin decizia nr. 3683/21.09.2021 a Tribunalului Argeş, secţia civilă), a Hotărârii Comisiei Judeţene de Fond Funciar Argeş nr. 82/24.08.2006, respectiv a Anexei nr. 42, pentru suprafaţa de 367 ha teren cu vegetaţie forestieră, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/24.05.2007, pentru suprafaţa de 148,90 ha teren cu vegetaţie forestieră (acte juridice care au constituit titlul de proprietate al autorului intimaţilor-pârâţi A. şi B., Consiliul Local al Comunei Bogaţi, menţionate ca atare în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.10.2009).

Actele jurisdicţionale pronunţate în litigiul anterior (purtat între reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi pârâtele Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş, Comisia Locală de Fond Funciar Bogaţi, Comuna Bogaţi, prin primar, şi Primăria Bogaţi, prin primar) au statuat cu caracter definitiv atât asupra existenţei unei încălcări a prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. VI din Legea nr. 169/1997, dat fiind faptul că pârâta Comuna Bogaţi nu era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier menţionat în hotărârile Comisiei Judeţene de Fond Funciar Argeş, contestate în respectiva procedură judiciară, nefăcând dovada dreptului său de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, cât şi a unei nesocotiri a dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. g) din Legea nr. 169/1997, "prin emiterea anexelor nr. 56/1 şi nr. 42, prin care se stabilesc amplasamente cu privire la terenurile reconstituite în favoarea comunei Bogaţi pe raza localităţilor Arefu şi Nucşoara din cadrul Ocolului Silvic Muşăteşti, întrucât comuna nu mai dispune de suprafaţă cu pădure".

Date fiind dezlegările jurisdicţionale din cauza precedentă, atât reclamanta, cât şi intervenientul principal au invocat nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat, cu referire la regula constituţională a inalienabilităţii bunurilor din domeniul public, solicitând, totodată, aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ca efect al anulării, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016, a titlului de proprietate emis în favoarea pârâtei vânzătoare Comuna Bogaţi, în procedura legii fondului funciar.

Examinând, în concret, criticile formulate prin recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele:

- Nu opun veritabile aspecte de nelegalitate judecăţii realizate în precedenta fază procesuală criticile expuse de recurenţi asupra petitului în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.10.2009, în privinţa modalităţii de desfăşurare a licitaţiei premergătoare încheierii acestuia (necontestată însă, cum chiar reclamanta arată), pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanţele devolutive, în sensul existenţei unor "suspiciuni sub aspectul transparenţei şi corectitudinii acesteia, respectiv a participanţilor la respectiva procedură", precum şi a "nerespectării dispoziţiilor legale în vigoare, art. 52 din Legea nr. 26/1996 şi H.G. nr. 769/2002".

Astfel, în conturarea cadrului factual, prima instanţă a reţinut, în raport cu probatoriul administrat în cauză, că la data încheierii actului de vânzare-cumpărare contestat "nu exista niciun demers administrativ sau juridic de natură să pună în discuţie valabilitatea dreptului vânzătoarei asupra imobilului în litigiu", constatând, în consecinţă, că nu a fost înlăturată prezumţia de bună-credinţă reglementată de art. 1.899 alin. (2) C. civ.

A stabilit tribunalul că intimatul-pârât A. a avut reprezentarea faptului că a încheiat, deci, contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al bunului, terenul făcând obiectul unei proceduri de vânzare la licitaţie publică, urmată de încheierea procesului-verbal de licitaţie nr. x/25.01.2008.

Tot în determinarea aspectelor de temeinicie ale cauzei, ţinând cont inclusiv de aspectul declanşării litigiului în care s-a dispus anularea titlului de proprietate al intimatei-pârâte Comuna Bogaţi (dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Topoloveni), în anul 2016 (aşadar ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă în prezenta pricină), prima instanţa a reţinut că răspunsul reclamantei, exprimat prin adresa nr. x/23.01.2008, "este singurul pe care cumpărătorii puteau să-l aibă în vedere, iar acesta nu aduce în discuţie vreo neconformitate din punct de vedere al procedurii pe care vânzătoarea trebuia să o urmeze anterior vânzării terenului la licitaţie".

În egală măsură, cât priveşte susţinerile reclamantei relative la modalitatea de desfăşurare a licitaţiei în urma căreia a fost încheiat actul juridic contestat în litigiul pendinte, tribunalul a stabilit că acestea exced verificărilor impuse de chestiunea bunei-credinţe a cumpărătorului, "întrucât procedura de licitaţie trebuia contestată".

Menţinând soluţia primei instanţe, curtea de apel a reţinut la rândul său, similar tribunalului, buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi A. şi B. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă.

Analiza instanţei devolutive de control judiciar s-a raportat strict la elementele factuale, ocazie cu care a fost înlăturată apărarea reclamantei-apelante în legătură cu valenţa juridică recunoscută adresei nr. x/23.01.2008 (emisă de aceasta), în sensul că nu ar fi cunoscut, la acel moment, faptul că terenul aparţinea domeniului public, stabilind, cu prilejul verificării sentinţei sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, că tocmai atribuţia principală a reclamantei, în calitatea sa de administrator, era aceea de a veghea la respectarea dreptului de proprietate al statului.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor, ce tind la infirmarea modalităţii de apreciere a probatoriului, vizează doar temeinicia hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanţei de recurs, care limitează verificarea jurisdicţională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, invocând nerespectarea, la momentul desfăşurării procedurii de licitaţie, a anumitor norme de drept incidente acesteia, recurenţii aduc în discuţie aspecte străine de limitele judecăţii din prezenta pricină, astfel cum a fost determinată prin cererea introductivă şi prin cererea incidentală a intervenientului principal, instanţele nefiind învestite a verifica legalitatea desfăşurării respectivei proceduri de licitaţie.

Aşadar, în acest cadru procesual, nu mai este posibilă cenzurarea judecăţii devolutive a instanţelor fondului, care au reţinut buna-credinţă a subdobânditorilor la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Deşi aceste elemente de fapt nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, raţionamentul logico-judiciar al instanţei de prim control judiciar în privinţa reţinerii, ca efect al bunei-credinţe a subdobânditorilor, anihilarea regulii nulităţii actului subsecvent, înscrise în art. 1.254 alin. (2) C. civ., în virtutea principiului error communis facit ius, este cenzurabil din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în contextul în care, în prezenţa a două titluri de proprietate valabile, ca premisă a acţiunii în revendicare, trebuia stabilit, în continuare, regimul juridic al imobilului care constituie obiect al înstrăinării şi care reprezenta, totodată, obiectul revendicării.

Aceasta deoarece verificarea aspectului apartenenţei terenului forestier la domeniul public al statului (cu consecinţa faptului că un astfel de bun este scos ex lege din circuitul civil, neputând fi înstrăinat în mod valabil) se poate repercuta asupra modalităţii în care se procedează, în concret, la compararea titlurilor opuse de părţile procedurii judiciare.

Astfel, dată fiind necesitatea lămuririi acestor aspecte cu prioritate, anterior examinării capătului de cerere în revendicare, instanţa de prim control judiciar era chemată a stabili inclusiv maniera în care excepţia subdobânditorului de bună-credinţă poate subzista în raport cu natura juridică afirmată a imobilului în litigiu (lăsată neanalizată, însă, de către instanţa de apel, conform celor arătate anterior) şi cu toate celelalte elemente care circumstanţiau situaţia litigioasă a bunului.

- Este fondată, urmând a fi admisă, aşadar, critica recurenţilor vizând nerespectarea, de către curtea de apel, a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (iar nu cazului de casare prevăzut de pct. 8, cum eronat indică recurenţii).

Circumscrise aceluiaşi motiv de recurs sunt inclusiv susţinerile referitoare la neanalizarea acţiunii în revendicare grefate pe acţiunea în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi A. şi B. (ca act juridic subsecvent celui anulat în dosarul nr. x/2016), raportat la motivele de fapt şi de drept invocate, omisiune care ar fi condus la lipsa unei motivări.

Aceasta întrucât, deşi recurenta-reclamantă a făcut referire la cazul de casare stabilit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile referitoare la modalitatea de motivare a deciziei recurate sunt încadrabile, la rândul lor, în cel descris de pct. 5 al aceleiaşi norme, în condiţiile în care, potrivit susţinerilor coroborate ale recurenţilor, lipsa analizării pretenţiilor ar releva tocmai absenţa unei cercetări corespunzătoare a situaţiei juridice a terenului în litigiu, fiind, aşadar, un argument pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor procesuale ce revin instanţei de judecată.

Învestit fiind cu acţiunea în lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului forestier în litigiu, tribunalul a stabilit (cu prilejul cercetării susţinerilor reclamantei potrivit cărora "terenul în suprafaţă de 148,90 ha, aflat pe raza administrativ-teritorială a Comunei Arefu, face parte din fondul forestier proprietate publică de stat, aşa cum reiese din sentinţa nr. 479/2020 a Judecătoriei Topoloveni şi din decizia nr. 3683/2021 a Tribunalului Argeş", respectiv că "atât Judecătoria Topoloveni, cât şi Tribunalul Argeş au constatat că terenul în suprafaţă totală de 742 ha a aparţinut Statului Român înainte de naţionalizare") că sentinţa nr. 479/2020 a Judecătoriei Topoloveni, definitivă prin decizia nr. 3683/2021 a Tribunalului Argeş, "nu lămureşte aspectele esenţiale pe care instanţa de judecată trebuie să le verifice în cadrul unei acţiuni în revendicare".

A mai reţinut prima instanţă şi necesitatea administrării unei expertize tehnice în specialitatea topografie, care "să identifice suprafaţa de teren ce face obiectul acţiunii, să stabilească limitele acesteia şi categoria de folosinţă, dacă aceasta este ocupată în fapt de către pârâţi, să stabilească identitatea dintre suprafaţa de teren ce se revendică şi suprafaţa înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare şi dacă suprafaţa de teren ce se revendică se identifică din punct de vedere al amplasamentului cu terenul proprietatea statului".

Stabilind, lacunar, că reclamanta nu a solicitat administrarea expertizei în cauză, tribunalul a respins, în consecinţă, acţiunea în revendicare, fără a determina pe deplin, în speţă, situaţia de fapt, în raport cu ansamblul probatoriu impus a fi cercetat într-o atare procedură judiciară, care presupunea tocmai compararea titlurilor opuse de părţile litigante sub toate aspectele relevante.

Nesancţionând omisiunea primei instanţe de a cerceta respectiva acţiune petitorie, deşi avea deschisă această cale conform dispoziţiilor art. 476 şi 477 alin. (1) coroborate cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar s-a limitat, cu prilejul soluţionării apelului reclamantei şi intervenientului în interes propriu împotriva sentinţei, la a reţine că, în cauză, "era necesar a se analiza suprapunerea contractului nr. x/20.10.2009 cu amenajamentele silvice ale Statului Român (invocate ca titlu de proprietate), iar nu suprapunerea cu procesul-verbal de punere în posesie nr. x/2007 a cărui valabilitate a fost pusă în discuţie în cadrul dosarului nr. x/2016, faţă de care există identitate" şi la a valida, astfel, soluţia primei instanţe.

Invocând existenţa unui titlu mai bine caracterizat în raport cu cel al intimaţilor-pârâţi A. şi B. şi prevalându-se de judecata anterioară, recurenţii susţin în mod corect că respingerea petitului în revendicare, ca urmare a constatării "lipsei unei minime dovezi a suprapunerii titlurilor de proprietate prin probe opozabile intimaţilor", este una eronată, asimilabilă unei lipse a judecăţii propriu-zise.

Procedând astfel, instanţa de apel a omis a stabili, într-o manieră clară, situaţia juridică a terenului aflat în litigiu, cu deplin suport probator, astfel încât să poată contura o argumentare în analiza caracterului preferabil al unuia dintre titlurile exhibate (ţinând cont de necesitatea verificării existenţei unui drept anterior de proprietate al statului, justificat de normele legale invocate).

Astfel, limitându-se la a respinge petitul în revendicare cu motivarea că era necesară administrarea unui probatoriu care să demonstreze suprapunerea titlurilor de proprietate, instanţa de apel lasă neanalizate aceste elemente fundamentale în conferirea unei dezlegări cauzei, contrar exigenţelor ce se degajă din prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care presupun tocmai ca o instanţă internă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

În acest sens, în jurisprudenţa sa (hotărârile pronunţate în cauza Hasan Tunc şi alţii împotriva Turciei, par. 32-33, şi în cauza Zubac împotriva Croaţiei, par. 98), Curtea Europeană a reţinut că, în aplicarea normelor de procedură, instanţele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească bunei administrări a justiţiei.

Totodată, a statuat că instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte şi să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid şi că securitatea juridică şi buna administrare a justiţiei sunt elemente centrale, care impun instanţelor obligaţia de a face distincţie între formalismul excesiv şi o aplicare acceptabilă a sancţiunilor procedurale.

Reiese, aşadar, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în circumstanţele specifice ale unei cauze, caracterul concret şi efectiv al dreptului de acces la o instanţă poate fi limitat de un formalism excesiv şi de o interpretare deosebit de riguroasă dată unor norme de procedură.

Cum, în speţă, suplimentarea probatoriului reprezenta o necesitate în conferirea unei dezlegări demersului judiciar promovat, respingerea acţiunii, cu motivaţia că "reclamanta nu a solicitat proba cu expertiză în specialitatea topografie" (deşi se invoca însăşi nerespectarea regimului unui bun proprietate publică, parte din amenajamentele silvice ale statului), a determinat ca împrejurările de fapt relevante să rămână neclarificate.

În felul acesta, nu a fost verificată susţinerea includerii terenului a cărui revendicare se solicită într-un amenajament silvic, cu consecinţele juridice care decurg din acest lucru, contrar exigenţelor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care impuneau judecătorului tocmai îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Aceste norme procedurale permiteau, aşadar, judecătorului a solicita părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept invocate, respectiv să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Astfel, esenţial în prezentul proces era ca, sub aspectul împrejurărilor relevante de fapt, curtea de apel, exercitându-şi rolul activ, în sensul art. 22 C. proc. civ., să identifice, prin administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, imobilul revendicat de recurenţi, precum şi pe cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2009.

Fundamentată fiind pe dreptul (afirmat) de proprietate publică al statului, acţiunea în revendicare, obiect al analizei, presupune, în acord cu prevederile art. 865 alin. (3) coroborate cu dispoziţiile art. 554 alin. (1) C. civ. şi cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, ca reclamantul să facă dovada dreptului de proprietate invocat.

Totodată, având în vedere specificul bunului revendicat, relevante în cauză sunt şi prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, potrivit cărora: totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafaţă, conform operaţiunilor de intrări-ieşiri efectuate în condiţiile legii, constituie, indiferent de forma de proprietate, fondul forestier naţional.

La rândul său, conform art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional.

În aceste coordonate, în speţă se cerea a fi stabilit şi regimul juridic, la 1 ianuarie 1990, al terenului revendicat de recurenţi, respectiv dacă acesta era cuprins într-un amenajament silvic şi constituia, astfel, element al fondului forestier naţional proprietate publică sau privată, respectiv a titlului cu care acesta a intrat în proprietatea statului.

Corelativ, dat fiind petitul în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi A. şi B., se impunea a se determina, prin înscrisuri probatorii, inclusiv regimul juridic al terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă.

Aceasta întrucât recurenţii afirmă că, dată fiind apartenenţa sa la domeniul public al statului, terenul nu putea face obiectul unor acte de trecere în domeniul privat decât în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, aspect care nu a primit, de asemenea, o dezlegare din partea instanţelor devolutive.

Or, evaluările factuale menţionate, necesare pentru stabilirea corectă a reperelor judecăţii, nu pot fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că în prezenta cale extraordinară de atac se efectuează doar o cenzură de legalitate a deciziei recurate, iar analiza curţii de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată, astfel încât instanţa de recurs este lipsită de posibilitatea exercitării controlului în casaţie.

În consecinţă, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, se va putea aprecia asupra modului de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate.

De altfel, determinarea, în cauză, a situaţiei juridice concrete a terenului forestier în litigiu se impunea cu atât mai mult cu cât, prin decizia nr. 3683/21.09.2021, Tribunalul Argeş, secţia civilă a reţinut ca fiind corecte argumentele pârâtei potrivit cărora "suprafaţa de teren ce a fost atribuită pârâtei face parte din pădurea istorică a statului, fiind aplicabile dispoziţiile legale privind protejarea bunurilor proprietate publică, neputând să facă obiectul unor acte de trecere în domeniul privat decât în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, respectiv prin hotărâre de Guvern".

Astfel, se observă că, în construcţia juridică dezvoltată ca urmare a acestei statuări, aceeaşi instanţă a stabilit, în mod expres, că, "prin Legea nr. 213/1998, se recunosc ca făcând parte din domeniul public al statului pădurile şi terenurile destinate împăduririi incluse în amenajamentele silvice care aparţin fondului forestier naţional şi nu sunt proprietate privată (Anexa 1 punctul 1 poziţia 4 la Legea nr. 213/1998). La fel şi la punctul 5 din aceeaşi anexă, sunt recunoscute ca făcând parte din domeniul public al statului terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, iar toate suprafeţele cu pădure deţinute de stat anterior anului 1948 fac parte din domeniul public al statului."

Se constată, astfel, că în litigiul precedent, similar celui pendinte, reclamanta a susţinut că terenul forestier a aparţinut statului anterior anului 1948, respectiv că unitatea administrativ-teritorială nu a deţinut teren cu vegetaţie forestieră, înţelegând să se prevaleze, în dovedirea dreptului său de proprietate, de amenajamentele silvice depuse în respectiva pricină, cum rezultă din chiar cuprinsul considerentelor sentinţei nr. 479/23.07.2020 a Judecătoriei Topoloveni, fiind administrată, în acest sens, inclusiv proba cu expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie.

Raportat la aceste aspecte, ce interesează, în egală măsură, şi judecata din prezenta cauză, instanţa de apel era chemată să stabilească inclusiv modalitatea în care chestiunile litigioase dezlegate în pricina anterioară se opun şi în raport cu intimaţii-pârâţi A. şi B., împotriva cărora nu s-a îndreptat soluţia precedentă.

Astfel, deşi hotărârea judecătorească nu produce efecte în mod direct faţă de terţi (care nu au fost parte în proces, nu au invocat pretenţii, nu au formulat apărări şi nici nu au beneficiat de garanţii procedurale), dat fiind că hotărârea conturează un element nou în ordinea juridică, terţii nu pot ignora situaţia juridică născută din existenţa unui act jurisdicţional, astfel încât acesta produce efecte în mod indirect şi faţă de ei, dar pe tărâmul opozabilităţii.

Prin urmare, faţă de terţi hotărârea judecătorească are valoarea unui mijloc de probă, fiindu-le recunoscută posibilitatea de a demonstra contrariul, adică să invoce şi să probeze, în condiţiile legii, acele elemente care nu au fost avute în vedere în respectiva cauză.

În aceste coordonate, revine instanţei de rejudecare sarcina de a stabili măsura în care hotărârile anterioare urmează să fie reţinute şi valorificate probatoriu şi în raport cu intimaţi-pârâţii A. şi B. (din moment ce faţă de intimata-pârâtă Comuna Bogaţi dezlegările din litigiul precedent se produc cu efectele lucrului judecat, în acord cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

În egală măsură, subsecvent acestei analize, date fiind apărările intimaţilor-pârâţi care tind la salvgardarea contractului şi, corelativ, la preferabilitatea acestuia în raport cu eventualul titlu al statului (din perspectiva bunei-credinţe, dar şi a principiilor securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime), instanţa de trimitere este chemată a se pronunţa, ulterior stabilirii depline a cadrului factual şi juridic incident cauzei, inclusiv asupra consecinţelor admiterii acţiunii din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta întrucât, deşi instanţa de apel s-a raportat, incidental, la art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, stabilind că intimaţii-cumpărători deţin un bun (date fiind apărările formulate de aceştia, prin care se afirma că demersul judiciar al recurenţilor tinde la impunerea, în sarcina lor, a unei sarcini disproporţionate şi excesive), se observă că nu a antamat, în examinarea sa, într-o manieră riguroasă şi juridică (dimpotrivă, analiza a constat în utilizarea de termeni şi expresii inadecvate juridic, necircumscrise unor instituţii de drept), reperele concrete oferite de jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios european dezvoltată pe acest temei.

Astfel, date fiind elementele particulare ale cauzei, relevante în evaluarea proporţionalităţii (în sensul asigurării unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor individuale fundamentale, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării) erau atât împrejurările precum: durata de timp dintre data finalizării procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi cea a formulării acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, aspectul că terenul a făcut obiectul unei adjudecări în cadrul unei licitaţii publice, contextul în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă, cât şi existenţa, la nivel normativ, a garanţiei contra evicţiunii cumpărătorilor.

Raportarea era necesară întrucât, în parametrii unei analize întemeiate pe art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, efectele "ingerinţei" (privită îndeosebi ca admiterea acţiunii în revendicare) ar trebui înlăturate printr-o reparaţie echitabilă, în sensul art. 41 din Convenţie - acordarea unei reparaţii juste care să asigure, în măsura posibilului, plasarea victimei într-o situaţie echivalentă celei anterioare încălcării art. 1 din primul Protocolul adiţional la Convenţie în privinţa acesteia.

În acest sens, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a reţinut că principiul bunei guvernări poate nu doar să impună autorităţilor obligaţia de a acţiona cu promptitudine în corectarea greşelii lor, ci poate necesita şi plata unei despăgubiri adecvate sau a unui alt tip de indemnizare corespunzătoare unui fost deţinător de bună-credinţă a unui bun. Atunci când evaluează dacă un reclamant dispune de o despăgubire adecvată, Curtea va ţine seama de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, inclusiv de sumele primite şi pierderile suferite şi, după caz, de disponibilitatea despăgubirilor şi de realităţile practice în care s-a aflat reclamantul. În acest context, Curtea a luat în considerare anterior, inter alia, posibilitatea reclamanţilor de a solicita despăgubiri, de a obţine proprietăţi alternative sau de a recurge la alte forme de dezdăunare (par. 41 din Hotărârea pronunţată în cauza Tverdokhlebova contra Ucrainei).

De asemenea, în practica sa, Curtea Europeană a statuat inclusiv că în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un bun, în sensul Convenţiei, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiate pe dreptul comun, evicţiune intervenită ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţia Europeană, ca o condiţie de a se adresa Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (Hotărârea pronunţată în cauza Tudor şi Tudor contra României). În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa internă în materie, instanţa europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune.

Cum, însă, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor acestor împrejurări esenţiale pentru cauză, printr-o argumentaţie clară şi coerentă, se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea verificării inclusiv dacă, prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, ingerinţa afirmată îndeplineşte condiţia proporţionalităţii, urmând ca, în funcţie de dezlegarea dată acestor aspecte, să fie soluţionate, dacă va mai fi cazul, şi capetele accesorii de cerere, în despăgubire (inclusiv din perspectiva susţinerilor recurentului-intervenient referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune), respectiv în rectificarea cărţii funciare a imobilului.

Faţă de toate considerentele expuse, se va reţine că soluţia instanţei de apel este nelegală, în contextul în care nu a fost lămurită situaţia juridică a imobilului asupra căruia poartă litigiul pendinte, aspect care determină, la rândul său, imposibilitatea cercetării motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material în cauza dedusă judecăţii.

În consecinţă, potrivit argumentelor arătate, văzând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 497 alin. (1) din acelaşi cod, recursul va fi admis, cu consecinţa casării deciziei, în limitele rezultate din prezentele considerente (cu păstrarea soluţiei conţinute de sentinţa de primă instanţă, referitoare la excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi la cea pasivă a pârâţilor Comuna Bogaţi şi Consiliul Local al comunei Bogaţi, faţă de definitivarea judecăţii asupra lor, prin neatacare cu apel), şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii se va ţine seama, în condiţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., de îndrumările referitoare la necesitatea lămuririi aspectelor evocate în precedent, în legătură cu determinarea obiectului (material şi juridic) al revendicării, urmând a se aprecia asupra modalităţii în care regimul juridic aplicabil terenului forestier în litigiu se repercutează asupra cererilor deduse judecăţii în litigiul pendinte, ocazie cu care vor fi avute în vedere, de asemenea, şi restul motivelor invocate de reclamantă şi de intervenient în faţa instanţei de apel, dar şi apărările formulate de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, şi de intervenientul în nume propriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, împotriva deciziei nr. 3511/2024 din data de 20 iunie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.