Invalidity of extra-ordinary appeal for failing to substantiate EU legal incompatibility and improper challenge to evidentiary discretion

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 15.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., desfiinţarea ca fiind false a contractelor individuale de muncă nr. x/18.08.2009, nr. y/29.07.2010 şi nr. 4092/4.10.2010, a adresei emise de S.C. D. S.R.L. la data de 17.07.2009 şi a contractului de prestări servicii nr. x/1.09.2009.

La data de 11.11.2021, reclamantul a modificat acţiunea, arătând că nu mai susţine pretenţiile constând în desfiinţarea adresei emise de S.C. D. S.R.L. la data de 17.07.2009 şi a contractului de prestări servicii nr. x/1.09.2009 şi a indicat drept capăt principal de cerere împrejurarea că cei doi pârâţi au operat o prelucrare ilegală asupra datelor cu caracter personal ale reclamantului, care se aflau în contractul individual de muncă încheiat la data de 06.07.2009 cu angajatorul său, E. (art. 1411 alin. (1), (3) şi 4 din Legea nr. 129/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date). A arătat că prejudiciul solicitat este de 150.000 euro pentru prelucrarea datelor personale şi 150.000 euro prejudiciu la bugetul de stat.

Prin încheierea din data de 11.03.2022, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C..

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 841/13.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 527/A/30.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinţei tribunalului şi a deciziei curţii de apel a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A..

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că, faţă de motivarea instanţei de apel în sensul că "reclamantul a avut o atitudine oscilantă, solicitând atât anularea acestora, cât şi plata drepturilor cuvenite ca urmare a derulării acestor contracte", invocă cererea de suplimentare probatoriu din 28.02.2024 din faţa instanţei de apel, cu indicarea în concret a tezei probatorii, pe care o solicită a fi administrată în rejudecare de către prima instanţă.

Precizează că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei (pagina 7 din motivare), respectiv invocarea din oficiu de către instanţă a nulităţilor de drept şi absolute reprezintă o obligaţie a acesteia şi nu intră sub incidenţa principiului disponibilităţii, astfel cum eronat reţine instanţa de apel.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., art. 308 C. proc. civ., art. 28 C. proc. pen., art. 50 din CDFUE, în interpretarea dată prin Hotărârea CJUE din 25.01.2014 (cauza C-58/22).

Cererea de recurs este formulată din perspectiva invocării, pe cale de exceptie, în ipoteza din art. 1.247 alin. (2) C. civ., a următoarelor nulităti absolute: sancţiunea nulităţii absolute a contractului de prestări servicii încheiat la 01.09.2009 între pârâta B. şi D. S.R.L., fostă F. S.R.L., dizolvată pe cale judiciară; sancţiunea nulităţii absolute a contractului de administrare a contractelor de muncă încheiate la 06.07.2009 între deputat din PE defunct E. şi pârâta B. (art. 1.254 alin. (2) C. civ.), ce decurge din sancţiunea nulităţii absolute a contractului de prestări servicii încheiat în 01.09.2009; sancţiunea nulităţii absolute a CIM nr. 1250/18.08.2009, în care, la rubrica angajator, figurează S.C. D. S.R.L., prin administrator C. şi la rubrica salariat figurează A.; sancţiunea nulităţii absolute a CIM nr. 2688/29.07.2010 încheiat între aceleaşi părţi; sancţiunea nulităţii absolute a CIM nr. 4092/04.10.2010 încheiat între aceleaşi părţi.

A precizat că sancţiunea nulităţii absolute a celor trei contracte individuale de muncă este invocată în dosarul nr. x/2024 şi în temeiul art. 268 alin. (2) din Codul muncii.

Termenul de 3 ani pentru invocarea pe cale de exceptie, în dosarul nr. x/2021, a sancţiunii nulităţii absolute a celor trei contracte individuale de muncă, în ipoteza din art. 268 alin. (2) din Codul muncii se raportează la data adoptării ordonanţei de clasare din 01.07.2021, dosar penal nr. x/2018

Sancţiunea nulităţii absolute a celor 3 contracte individuale de muncă este invocată şi prin raportare la art. 1.254 alin. (2) C. civ.

Recurentul solicită casarea cu trimitere spre rejudecare, desfiinţarea, ca fiind false, a contractelor de muncă pe durată determinată identificate în răspunsul ITM nr. P8411/64556/MRM/03.10.2022, admiterea capătului principal de cerere, în sensul că, referitor la aceste contracte de muncă, în perioada 01.09.2009-până în prezent, a operat o prelucrare ilegală a datelor personale ale recurentului prin care s-a creat un prejudiciu material cert atât în patrimoniul său, cât şi bugetului public.

Arată că prezentul recurs are ca punct de plecare răspunsul comunicat de ITM în 03.10.2022 la dosarul de apel nr. x/2021, care justifică aplicarea Hotărârii din 14.03.2024 pronuntată de CJUE în cauza C-46/23.

Răspunsul de la ITM transmis la dosarul de apel în 03.10.2022 precizează că nu există angajator E. în baza de date REVISAL.

Inexistenţa angajatorului E. în baza de date REVISAL, în perioada 14.07.2009-03.10.2022, atestă lipsa unui contract de prestări în aceeaşi bază de date ITM, prin care intimata B., în aceeaşi perioadă, să fi gestionat din punct de vedere fiscal şi social contractele de muncă încheiate de către angajatorul E..

În toată perioada 14.07.2009-16.10.2024 nu există vreun temei legitim, în sensul art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin care intimata să fi justificat de ce transmite datele personale ale recurentului din contractul de muncă încheiat la 06.07.2009 cu angajator E., contract de muncă care a fost depus la Parlamentul European fără să fi fost înregistrat şi în evidenţele ITM, aşa cum precizează ITM în răspunsul din 03.10.2022.

În susţinerea recursului, reclamantul invocă contractul de servicii din 01.09.2009, adeverinţa nr. D(2010)60262/09.12.2010 şi învederează că parlamentul naţional este singura entitate căreia i se recunoaşte calitatea de terţ plătitor, în sensul activităţilor descrise la art. 35 privind normele de aplicare a Statutului deputaţilor în Parlamentul European, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Calitatea de terţ plătitor se recunoaşte doar acelor profesii care au fost notificate de către statele membre în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Directiva nr. 2005/36/CE în sensul că, pentru profesiile notificate Comisiei Europene, activităţile acestor profesii notificate se circumscriu activităţilor detaliate la art. 35 din Normele de aplicare.

Clauza abuzivă, în sensul art. 2 lit. a) şi în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, în referire la contractul de prestări servicii încheiat la 01.09.2009, constă în aceea că nu s-a negociat individual cu recurentul.

Din răspunsurile comunicate de către Comisia Europeană, cea care gestionează portalul "Regulated Profession Datebase", Statul Român nu a notificat existenţa acestei profesii, de terţ plătitor, pe teritoriul României (răspunsul din 02.02.2024).

În toată perioada 14.07.2009-16.10.2024, Statul Român nu a reglementat în mod distinct şi nu a notificat, în sensul art. 59 alin. (1) din Directiva nr. 2005/36/CE, care sunt acele profesii care se circumscriu, în concret, activităţilor reglementate de art. 35 alin. (2) din Decizia Biroului Parlamentului European din 19 mai şi 9 iulie 2008 privind normele de aplicare a Statutului deputaţilor în Parlamentul European.

Se impune, astfel, admiterea nulităţii de drept a contractelor de muncă indicate în adresa depusă la dosarul de apel, admiterea sancţiunii nulităţii absolute a contractelor de muncă încheiate de D. S.R.L., cu consecinţa desfiinţării acestora ca fiind false potrivit art. 308 C. proc. civ., admiterea capătului principal de cerere în materia prelucrării datelor personale (art. 1411 alin. (1), (3) şi 4 din Legea nr. 129/2018, art. 79 din RUE nr. 679/2016), în sensul că a operat o prelucrare ilegală a datelor personale ale recurentului în legătură cu gestionarea contractului de muncă din 06.07.2009, respectiv datele personale au fost transferate către F. prin intermediul contractului de prestări servicii încheiat, la 01.09.2009, între intimata B., care şi-a atribuit calitatea de terţ plătitor, şi D. S.R.L., devenită F..

În acest contract se menţionează, la pct. 5, că salariul se achită exclusiv prin intermediul terţului plătitor, dar nu se identifică cine este terţul plătitor.

Recurentul a făcut ample referiri la dispoziţii legale din Codul muncii, la Directiva nr. 1999/70/CE din 28.06.1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP şi a precizat că a invocat art. 4 pct. 9, 11, 12, art. 79, art. 89 din RUE nr. 679/2016.

De asemenea, a făcut trimitere la art. 8 din CDFUE şi la Hotărârea CJUE din 14.03.2024 pronunţată în cauza C-46/2023, pe care le-a redat în cadrul memoriului de recurs, a expus conţinutul art. 207, art. 1.247, art. 1.254 C. civ. şi a solicitat aplicarea prevederilor art. 358 C. proc. civ. privind neprezentarea la interogatoriu a intimatei, respectiv casarea hotărârii instanţei de apel prin raportare la adeverinţa nr. D(2010)60262/09.12.2010 şi la art. 34 alin. (1) lit. b) din Normele de aplicare ale statutului deputaţilor din PE.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, intimata a arătat că încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă obligatorie, iar conform dispoziţiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instanţa trebuie să verifice dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Astfel, a menţionat că nulitatea recursului intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Pe fond, a precizat că nu sunt incidente dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., indicate de către recurent, nefiind menţionate motivele contradictorii sau motivele străine de natura cauzei din hotărârea instanţei de apel.

De asemenea, recurentul nu a arătat care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate în mod greşit de instanţa de apel.

Menţionează că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, art. 308 C. proc. civ., nu dă naştere unui drept la acţiune distinct, întrucât se regăseşte în capitolul dedicat administrării probei cu înscrisuri în cadrul unui proces pendinte.

Or, în cauza de faţă, reclamantul a afirmat direct prin cererea de chemare în judecată falsificarea unui înscris care nu i-a fost opus în prezenta cauză, întrucât acesta a iniţiat-o.

Fără a invoca un temei pentru desfiinţarea actelor în cauză, reclamantul a avut, de asemenea, o atitudine oscilantă, solicitând atât anularea acestora, cât şi plata drepturilor cuvenite ca urmare a derulării acestor contracte. Tribunalul a reţinut, în mod corect, o dificultate în stabilirea limitelor şi obiectului învestirii sale, care a rămas la fel de neclar şi în calea de atac a apelului, în ciuda clarificărilor solicitate de către instanţă.

Reclamantul a susţinut încălcarea unor principii şi a unor norme ale Uniunii Europene, care nu au fost însă puse în discuţie ca atare şi nici nu constituie fundamentul solicitării acestuia.

Pentru a pune problema încălcării unor norme cu caracter de principiu legate de interpretarea şi aplicarea legii, instanţa trebuie să fie învestită cu o solicitare care să atragă în concret aplicarea respectivei legi.

Cu alte cuvinte, cererea de chemare în judecată nu poate constitui un pretext pentru a supune atenţiei instanţei o normă cu caracter de reglementare a unei instituţii europene, normă care nu are legătură directă cu susţinerile în fapt şi în drept realizate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Aşa fiind, nu este întemeiată nici critica referitoare la respingerea capătului de cerere secund, asupra căruia curtea a arătat deja că se reflectă legătura de subsidiaritate faţă de primul capăt de cerere.

Reclamantul nu a putut nici în faţa primei instante şi nici a instanţei de apel să aducă un probatoriu din care să rezulte încălcarea de către pârâtă a legii, cu consecinţa producerii unui prejudiciu în patrimoniul său.

A mai arătat şi că a avut calitate de mandatară a defunctului E., europarlamentar, desfăşurând activităţi de plată a drepturilor salariale pentru angajaţii locali ai acestuia, astfel că nu a efectuat în nume personal prelucrări ale datelor cu caracter personal ale recurentului.

De asemenea, a mai precizat intimata că nu a efectuat prelucrări de date cu caracter personal ale recurentului în numele S.C. D. S.R.L., societate care avea atribuţii de plată a drepturilor de asigurări sociale ale recurentului.

La rândul său, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea căii de atac declarate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

i. În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei nr. 841 din data de 13 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă:

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva sentinţei primei instanţe, invocată din oficiu, Înalta Curte constată caracterul fondat al acesteia pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 459 alin. (1) C. proc. civ., căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului, iar conform art. 460 din acelaşi cod, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.

De asemenea, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă calea de atac este apelul, iar nu recursul.

Totodată, dreptul părţii de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin exerciţiul său.

Aplicând aceste prevederi legale în prezenta cauză, se reţine că împotriva sentinţei anterior menţionate, reclamantul a formulat apel, care a fost soluţionat prin decizia nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, act jurisdicţional care constituie, la rândul său, obiect al prezentei căi extraordinare de atac.

Or, în conformitate cu prevederile art. 129 din Constituţia României şi cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii, cerinţă neîndeplinită în cauză, sens în care recursul exercitat împotriva sentinţei nr. 841 din data de 13 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă va fi respins, ca inadmisibil.

ii. În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei curţii de apel pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs (deşi formal încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.) nu pune în discuţie aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

- Astfel, se situează în afara controlului în casaţie criticile care tind a afirma greşita respingere, ca nefiind utile cauzei, de către instanţa de prim control judiciar, a mijloacelor de probă propuse de către reclamant în faţa instanţei de apel, întrucât acestea vizează strict chestiuni de temeinicie, excluse verificării jurisdicţionale din prezenta fază procesuală.

În acest sens, se observă că aspectele, la care face referire partea, au făcut obiectul soluţionării prin încheierea din 28 februarie 2024 a curţii de apel, ocazie cu care a fost constatată imposibilitatea audierii martorului propus de reclamant şi s-a respins, ca lipsită de utilitate, solicitarea părţii de audiere a acestuia la locul unde se află, stabilind că "materialul probator de la dosar este suficient pentru soluţionarea cauzei", reţinând, totodată, că "la fiecare termen de judecată partea apelantă a solicitat şi i s-au încuviinţat probe suplimentare cu înscrisuri".

Pentru aceleaşi considerente, curtea a respins inclusiv solicitarea aceleiaşi părţi de acordare a unui nou termen de judecată în vederea indicării şi citării unui alt martor în locul celui propus iniţial, reţinând, de asemenea, faţă de aspectul existenţei, la dosarul electronic, a cererii martorei cu privire la audierea sa, care a putut fi consultată, că partea a avut posibilitatea indicării unui alt martor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Tot în evaluarea utilităţii elementelor probatorii propuse de reclamant, instanţa de prim control judiciar a respins şi solicitarea părţii de formulare a unor adrese în vederea obţinerii unor relaţii suplimentare de la o instituţie bancară, stabilind că "eventualele plăţi efectuate din conturile la care face referire nu au înrâurire directă asupra soluţiei ce ar putea să fie dată de instanţă asupra fondului problemei deduse judecăţii".

Or, în speţă, nu se pot cerceta susţinerile referitoare la mijloacele de probă la care se referă recurentul, nefiind pusă în discuţie eventuala admisibilitate a acestora, ci însăşi oportunitatea lor, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei lor în litigiul pendinte, aspect incompatibil a fi dedus cenzurii specifice instanţei de recurs.

Astfel fiind, aceste constatări se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi infirmate în recurs.

- Doar sub aparenţa unor critici de nelegalitate se plasează şi criticile referitoare la existenţa unor "motive străine de cauză", în condiţiile în care acestea nu sunt susţinute de argumente care să permită încadrarea lor în motivul de recurs invocat, care presupunea, prin raportare la ipoteza normativă indicată, demonstrarea aspectului că decizia atacată conţine "numai motive străine de natura cauzei".

Or, simpla referire, în susţinerea afirmaţiei, la motivarea de la pagina 7 a deciziei recurate nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate cu privire la eventuale carenţe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de casare indicat implica arătarea propriu-zisă a greşelilor anume imputate instanţei de apel din această perspectivă, respectiv existenţa doar a unor considerente ce privesc alte aspecte litigioase decât cele ce constituie obiectul pricinii pendinte.

- Lipsite de aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate specific prezentei faze procesuale sunt şi susţinerile recurentului, subsumate aceluiaşi motiv de recurs, în sensul că instanţele de fond "nu s-au pronunţat asupra nulităţii de drept a celor trei contracte individuale de muncă solicitate a fi desfiinţate prin procedura de cercetare a falsului".

Rezumându-se doar la a reitera, inadecvat procedural, susţinerile formulate în calea de atac anterioară referitoare la încălcarea principiului cooperării loiale reglementat de art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (în temeiul căruia Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate), recurentul nu formulează o veritabilă critică de nelegalitate împotriva dezlegărilor jurisdicţionale din etapa procesuală precedentă.

Procedând astfel, recurentul lasă în afara analizei considerentele instanţei de apel, care au reţinut atât indicarea respectivului principiu cu neobservarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum prevăzute de art. 478 C. proc. civ. (dat fiind caracterul deosebit de tehnic al susţinerilor, ce exced unei simple clarificări şi prin care se tindea, în realitate, la remedierea neajunsurilor cererii introductive de instanţă, în condiţiile în care această instituţie juridică nu constituie fundamentul pretenţiilor sale), cât mai ales lipsa unei legături directe a respectivului principiu cu susţinerile în fapt şi în drept realizate de reclamant prin acţiunea formulată.

Or, reluarea susţinerilor deduse judecăţii în calea de atac precedentă nu permite, în sine, controlul de legalitate al deciziei atacate, din moment ce afirmaţiile invocate nu sunt grefate pe dezlegările instanţei de apel, care rămân, astfel, în afara unor critici de nelegalitate propriu-zise.

- Tot astfel, nu pot determina controlul de legalitate, întrucât sunt formulate omisso medio (cu eludarea controlului jurisdicţional din calea ordinară de atac), nici criticile referitoare la încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului ne bis in idem, reglementat de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea).

Aşadar, cum susţinerile formulate nu îşi au corespondentul în motivele de apel ale reclamantului, fiind în afara statuărilor instanţei de apel, acestea nu pot forma obiectul analizei direct în prezenta fază procesuală, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În acest context, lipsită de relevanţă juridică, din perspectiva obiectului de analiză din prezenta cauză este şi simpla referire la Hotărârea din 25 ianuarie 2025 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-58/22 (având ca obiect întrebarea preliminară dacă principiul ne bis in idem, aşa cum este garantat de articolul 50 din Cartă, coroborat cu obligaţiile care revin României în vederea atingerii obiectivelor prevăzute în anexa la Decizia nr. 2006/928, trebuie să fie interpretat în sensul că o soluţie de clasare, emisă de parchet după administrarea probelor esenţiale în cauza respectivă, împiedică o altă urmărire penală pentru aceeaşi faptă, chiar având altă încadrare juridică, împotriva aceleiaşi persoane, având în vedere că soluţia este definitivă, cu excepţia cazurilor în care se constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea).

Trimiterea pe care partea o face la această soluţie nu antamează, în realitate, chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul omiţând a indica punctual maniera în care statuările din cuprinsul acestei hotărâri, ce vizează o întrebare preliminară formulată într-o cauză penală, ar fi aplicabile în litigiul pendinte, prin raportare la obiectul litigios dedus judecăţii şi la fundamentul în drept de care partea a înţeles să se prevaleze prin cererea introductivă de instanţă, astfel cum a fost modificată ulterior.

Drept urmare, dată fiind lipsa unei argumentaţii juridice prin care să se conteste maniera de aplicare a regulilor de drept incidente de către instanţa de prim control judiciar, inclusiv din perspectiva dezlegărilor obligatorii ale mecanismului hotărârii preliminare, instanţa de recurs nu poate decela care anume sunt elementele de nelegalitate a deciziei recurate.

Aceeaşi este şi situaţia referirilor generice pe care recurentul le face şi la Hotărârea din 14 martie 2024 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-46/23 (având ca obiect o trimitere preliminară în privinţa art. 58 din Regulamentul UE nr. 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE), caz în care, similar celui anterior analizat, afirmaţiile formulate nu sunt însoţite de o construcţie juridică propriu-zisă, aptă a permite controlul în casaţie.

De altfel, invocând doar formal chestiuni relative la cadrul juridic din materia prelucrării datelor cu caracter personal, recurentul aduce în discuţie doar aspecte ce fac obiectul cererii accesorii formulate.

Cum, însă, în urma verificării jurisdicţionale a instanţei devolutive de control judiciar, cererea principală în desfiinţarea celor trei contracte individuale de muncă (faţă de care cererea accesorie se află într-o relaţie de subsidiaritate) a fost găsită neîntemeiată ca urmare atât a impreciziei cererii, cât şi al absenţei probatoriului din care să rezulte încălcarea legii de către intimata-pârâtă, formularea doar a unei susţineri îndreptate exclusiv împotriva soluţiei conferite petitului accesoriu nu este aptă a conduce, în sine, la admiterea acţiunii formulate, disociat de soluţia conferită petitului principal, astfel că aceasta nu permite verificarea jurisdicţională a instanţei de recurs.

În consecinţă, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci dezvoltarea criticilor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

În acest sens, deşi impută instanţei de apel, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nesocotirea unor norme de drept european (precum art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a art. 34 şi art. 35 din Normele de aplicare a Statutului deputaţilor în Parlamentul European, a art. 59 alin. (1) din Directiva nr. 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale, a art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, respectiv a Directivei nr. 1999/70/CE privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP), prevalându-se de acestea fără a arăta în concret maniera în care ar fi incidente prezentei cauze, recurentul formulează, în realitate, critici străine de considerentele actului jurisdicţional atacat, prin care s-a reţinut, în deplină concordanţă cu cele stabilite de prima instanţă, un viciu profund al temeiului juridic invocat de partea reclamantă, art. 308 C. proc. civ. (text de lege potrivit căruia, în cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă), în susţinerea cererii în desfiinţarea a trei contracte individuale de muncă.

Or, în speţă, relevând cadrul factual, instanţele de fond au observat că în cauza penală declanşată ca urmare plângerii penale din 05.07.2011 a reclamantului, s-a dispus clasarea, prin ordonanţă, de către procuror, întrucât nu există probe în sensul săvârşirii faptelor reclamate (de întocmire în fals, în perioada iulie 2009- iunie 2011, a contractelor de muncă şi a statelor de plată, respectiv a însuşirii salariului plătit de Parlamentul European, ce i s-ar fi cuvenit reclamantului în calitatea sa de agent local).

Suplimentar constatării că, în cazul dedus judecăţii, nu este incidentă ipoteza descrisă în temeiul de drept invocat de către reclamant, pentru că, în această situaţie, C. proc. pen. trasează chiar procurorului obligaţia de a sesiza jurisdicţia civilă, instanţele devolutive au reţinut şi că temeiul de drept invocat nu este în măsură a substitui necesitatea indicării, în condiţii procedurale, a unei norme de drept material care să permită desfiinţarea actelor juridice atacate ca efect al pretinsei falsificări a semnăturii sale.

Astfel, distinct de aspectul neprecizării efective a modalităţii în care normele de drept european, redate pe larg în cuprinsul memoriului de recurs, ar fi aplicabile raportului juridic dedus judecăţii în funcţie de cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea adiţională formulate, se constată şi că, prin referirea formală la dreptul Uniunii Europene, recurentul tinde a suplini, inadecvat procedural, direct în faţa instanţei de recurs, lipsurile acţiunii sale, aspect incompatibil cu controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac.

Susţinerile grefate pe normele anterior menţionate sunt, aşadar, distincte de examinarea jurisdicţională realizată în etapa procesuală precedentă, din moment ce judecata înfăptuită în apel nu a antamat aspecte care ar fi presupus analiza cu prioritate a dreptului Uniunii Europene în raport cu cel naţional, ci s-a mărginit atât la verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei conferite petitului principal constând în cererea în constatarea caracterului fals al contractelor individuale de muncă indicate prin acţiune, cât şi, în subsidiar, a celui accesoriu reprezentat de cererea în repararea prejudiciului suferit prin prelucrarea în mod ilicit a datelor cu caracter personal cu ocazia perfectării respectivelor contracte, prin prisma probatoriului administrat în calea devolutivă de atac şi a temeiului în drept al acţiunii.

Astfel, simpla afirmare a încălcării dispoziţiilor de drept european enunţate nu este suficientă, prin ea însăşi, a declanşa controlul instanţei de recurs, fiind în sarcina părţii recurente obligaţia de a indica, în concret, aplicabilitatea lor în cauză, deoarece a motiva recursul înseamnă, în special, dezvoltarea unor aspecte care să pună în discuţie nelegalitatea dezlegărilor instanţei de apel.

Neprocedând, astfel, ci indicând doar norme cu caracter de principiu, fără corespondent în considerentele actului jurisdicţional atacat, recurentul înţelege mai degrabă să îşi expună nemulţumirea în raport cu soluţia pronunţată, fără, însă, a învesti legal instanţa de recurs cu judecata unor critici propriu-zise de nelegalitate.

Prin urmare, chestiunile invocate apar ca fiind formale şi deopotrivă în afara cadrului judecăţii realizate în apel.

- Din aceeaşi perspectivă, şi susţinerile referitoare la incidenţa, în cauză, a statuărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cadrul hotărârii din 20 februarie 2024, pronunţate în cauza C-715/20, se înscriu în afara limitelor judecăţii din etapa procesuală anterioară, cât timp inclusiv acestea, pronunţate în mecanismul hotărârii preliminare, se referă, de asemenea, la chestiuni de drept distincte de cele supuse analizei în litigiul pendinte (respectiv la aplicarea principiului nediscriminării stabilit prin Clauza 4 din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, anexa la Directiva nr. 1999/70/CE).

Or, din moment ce cadrul procesual obiectiv din prezenta cauză vizează, pe cale principală, desfiinţarea unor contracte individuale de muncă pentru faptul că nu ar fi fost semnate de către recurentul-reclamant, statuările instanţei europene referitoare la interpretarea acestei norme juridice (în sensul că "se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia un angajator nu este obligat să motiveze în scris rezilierea cu preaviz a unui contract de muncă pe durată determinată, deşi are o astfel de obligaţie în cazul rezilierii unui contract de muncă pe durată nedeterminată") sunt lipsite de relevanţă juridică în prezenta cauză, neputând constitui, din acest motiv, un veritabil aspect de nelegalitate a deciziei recurate.

- Inclusiv simpla indicare, prin memoriul de recurs, a prevederilor generale din materia nulităţii (art. 1.247 alin. (2) C. civ., potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, respectiv a art. 1.254 alin. (2) C. civ., conform cărora desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui) nu reprezintă o motivare aptă a face obiectul controlului în casaţie, cât timp şi prin aceasta se ignoră raţionamentul logico-juridic care stă la baza pronunţării deciziei atacate.

Or, evaluând, cu ocazia devoluţiunii depline a cauzei, ansamblul susţinerilor reclamantului-apelant prin raportare la temeiul de drept indicat şi la probatoriul administrat, instanţa de prim control judiciar, a reţinut, similar tribunalului, o dificultate în stabilirea limitelor şi obiectului învestirii sale, dată fiind atitudinea oscilantă a reclamantului, care a solicitat atât desfiinţarea contractelor individuale de muncă contestate (fără a indica o cauză de nulitate a respectivelor acte juridice), cât şi plata drepturilor salariale care i s-ar fi cuvenit în temeiul aceloraşi contracte.

Corelativ, procedând la verificarea temeiniciei hotărârii primei instanţe, care în urma evaluării în ansamblu a probatoriului administrat a reţinut că expertiza tehnică efectuată în dosarul penal (prin care s-a concluzionat că semnătura aplicată la rubrica "salariat" nu a fost executată de reclamant) "nu este în măsură, prin ea însăşi, să determine admiterea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta B., despre care nu s-a putut determina că a executat semnăturile în discuţie", curtea de apel a menţinut soluţia tribunalului, stabilind, în mod expres, că "nici probatoriul suplimentat în apel nu a fost de natură să releve o altă situaţie de fapt".

În consecinţă, suplimentar aspectului neindicării efective a modalităţii în care normele de drept invocate prin memoriul de recurs ar fi fost aplicabile cauzei (date fiind lipsurile cererii de chemare în judecată din perspectiva temeiului juridic incident şi nerecurgerea la mecanismul explicitării pretenţiilor în apel, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., în acord cu statuările obligatorii ale Deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015), susţinerile formulate, prin care se invocă, impropriu, inclusiv "lipsa incidenţei principiului disponibilităţii", tind, în realitate, doar la o cenzurare a modalităţii de apreciere a probelor de către instanţa de apel şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se analizează exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

- În egală măsură, nici susţinerea recurentului referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de prim control judiciar, a prevederilor art. 28 C. proc. pen. nu permite declanşarea controlului în casaţie, întrucât deduce doar aspecte referitoare la probaţiune, care se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii, iar nu al legalităţii acesteia, astfel cum s-a arătat.

Astfel, prin criticile invocate, prin care afirmă doar generic (şi de această dată) "greşita interpretare, de către instanţa de apel, a procedurii de cercetare a falsului, astfel cum este redat în hotărâre la pagina 6", recurentul urmăreşte, în realitate, efectuarea unui control de fond prin reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator, chestiune nepermisă în raport cu ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Susţinerile formulate, care trimit, în mod expres, la ordonanţele procurorului de clasare a cauzei penale, nu antamează, aşadar, chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, ci reprezintă doar contestarea unei situaţii de fapt, referitoare la modalitatea în care a fost stabilit cadrul factual, aspect exclus controlului judiciar al instanţei de recurs, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, fără a exhiba un element de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul, cu ignorarea aspectului că analiza instanţei de apel, chiar şi în urma suplimentării probatoriului, nu a fost de natură să releve o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă, constatând, totodată, că reclamantul nu a adus, nici în faţa tribunalului şi nici a curţii de apel, un probatoriu din care să rezulte încălcarea legii de către pârâtă, cu consecinţa reţinerii netemeiniciei acţiunii, tinde doar la reevaluarea situaţiei de fapt.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanţele devolutive.

În acelaşi registru se înscriu inclusiv referirile pe care partea le face, în cuprinsul memoriului de recurs, la alte înscrisuri [precum: răspunsul ITM nr. P8411/64556/MRM/03.10.2022/adeverinţa nr. D(2010)60262/09.12.2010].

În consecinţă, chestiunile vizând modalitatea în care instanţa de apel a administrat şi interpretat probatoriul dispus în cauză nu reprezintă chestiuni de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în prezenta fază procesuală.

- Tot astfel, nici susţinerile recurentului referitoare la incidenţa prevederilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii, nu se transpun în veritabile motive de recurs.

În acest sens, analiza actelor dosarului relevă invocarea omisso medio, direct în recurs, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anterior menţionate, a aspectului potrivit căruia prezenta cauză ar fi una în materia conflictelor de muncă şi de asigurări sociale, cum afirmă recurentul atunci când solicită trimiterea cauzei, spre rejudecare, unui complet specializat în dreptul muncii, astfel că acesta nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate în prezenta etapă procesuală.

Distinct de această împrejurare, critica este şi una pur formală, în condiţiile în care oricum, în cauză, este depăşit momentul verificării competenţei materiale prin raportare la natura, obiectul şi valoarea pricinii (determinat de prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) C. proc. civ.), astfel că instanţa de control judiciar nu are posibilitatea de a cenzura, cu ocazia analizei propriei competenţe materiale procesuale în soluţionarea căii de atac, modul în care instanţa de fond s-a declarat competentă material în soluţionarea pricinii (par. 116 din Decizia nr. 4 din 24 aprilie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 575 din 26 iunie 2023).

Astfel fiind, cum recurentul nu a invocat în faţa primei instanţe competenţa instanţei specializate în materia dreptului muncii, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă reţinându-şi, prin încheierea interlocutorie din 11 martie 2022, competenţa de soluţionare a pricinii, iar momentul indicării acesteia este depăşit, pretinsa necompetenţă materială procesuală a secţiei civile nu mai poate fi pusă în discuţie în recurs.

- Din aceeaşi perspectivă, impropriu procedural, sunt aduse în discuţie inclusiv aspectele relative la "chestiunea de ordine publică a competenţei instanţelor Uniunii Europene în soluţionarea prezentei cauze", cât timp, prin aceeaşi încheiere, tribunalul a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române de soluţionare a pricinii, invocată de reclamant, aspect rămas câştigat judecăţii, ca efect al neformulării căii de atac a apelului împotriva acesteia.

Distinct de această împrejurare, se constată, totodată, şi că pretinsa necompetenţă generală a instanţelor române a fost invocată doar prin prisma nulităţii contractului de prestări servicii nr. x/01.09.2009 încheiat între intimata-pârâtă şi D. S.R.L. (fosta F. SRL), petit la care recurentul a renunţat, în mod expres, prin cererea modificatoare depusă în faţa primei instanţe în 11 noiembrie 2021.

Astfel, nici aceste susţineri nu permit, în mod valabil, controlul judiciar al instanţei de recurs.

- Cu ignorarea raţionamentului expus de către instanţa de prim control judiciar au fost formulate şi afirmaţiile prin care se reiau susţinerile formulate prin cererea de apel referitoare la învestirea instanţei cu două capete principale de cerere.

Astfel, fără a se raporta, în mod valid, la statuările curţii de apel, care a reţinut natura de petit accesoriu a solicitării de reparare a prelucrării datelor cu caracter personal formulată prin cererea adiţională, dat fiind aspectul că doar o constatare a caracterului fals al contractului atrage ilicitul prelucrării datelor cu caracter personal, recurentul s-a limitat doar la a se referi la măsuri administrative (ce privesc stabilirea obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru), aspecte distincte de considerentele ce susţin soluţia pronunţată, şi la a invoca, în mod generic, aplicarea greşită a prevederilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., pentru a afirma contrariul celor reţinute de curtea de apel, neindicând, însă, în concret, maniera efectivă în care acest text de lege (aplicabil în determinarea competenţei materiale a instanţei în cazul formulării mai multor capete principale de cerere) ar fi incident din perspectiva afirmată.

Or, simpla referire la un text de lege, neurmată de critici îndreptate împotriva considerentelor instanţei de apel nu este de natură să răspundă exigenţelor prevăzute de 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi să determine limitele sesizării instanţei de recurs al cărei control este subsumat verificării conformităţii hotărârii cu normele de drept pretins încălcate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, dată fiind învestirea instanţei cu petitul în discuţie printr-o cerere incidentală, în speţă erau relevante prevederile art. 123 C. proc. civ. (derogatorii de la cele indicate de parte), care stabilesc un caz de prorogare legală a competenţei - câştigată, de altfel, judecăţii în cauză, astfel cum s-a arătat în precedent -.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecăţii nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul îndreptat împotriva deciziei nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cât priveşte solicitarea intimatei-pârâte B., de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deşi a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării depuse, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele prevederilor art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 841 din data de 13 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 527/A din data de 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte B., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.