Playground supplier denied full replacement value; damages upheld at €74,838.66 with 45% fault apportionment, defendant's appeal null.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 08.01.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pe pârâtele unitatea administrativ-teritorială Sectorul 3, prin Primar, Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin Primar, Consiliul Local al Sectorului 3 şi Direcţia Administrarea Domeniului Public - Serviciul Administrarea Domeniului Public şi Parcuri, revendicarea bunurilor enumerate în cuprinsul acţiunii şi obligarea pârâtelor la restituirea echipamentelor pentru parcuri şi terenuri de joacă ce au fost livrate şi montate în iunie 2012, de către A. S.R.L., în Parcul Pantelimon, Parcul Cuza, Parcul Titanii, Parcul Titan şi Parcul Pătraşcu, în starea în care acestea se aflau la data livrării; în subsidiar, în măsura în care restituirea bunurilor nu poate avea loc în natură, a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea echipamentelor de joacă, evaluate în raport cu momentul restituirii, în conformitate cu prevederile art. 566 alin. (1) C. civ. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Pârâţii Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 3 Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti şi Direcţia Administrarea Domeniului Public au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti şi a Consiliului Local al Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive atât a Primăriei Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, cât şi a Consiliului Local al Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Direcţiei Administrarea Domeniului Public din cadrul Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Administrarea Domeniului Public din cadrul Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtelor Primăria Sector 3, Consiliul Local Sector 3 şi Direcţia Administrarea Domeniului Public.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 860/26.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Unitatea administrativ-teritorială Sector 3; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantei, în deplina proprietate şi posesie, echipamentele pentru parcuri şi terenuri de joacă indicate în cuprinsul dispozitivului hotărârii; a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu expert, şi 21.818,86 RON, reprezentând taxă de timbru.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1341A/31.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei; a admis apelul reclamantei A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din data de 25.11.2021 şi de 28.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2020; a schimbat în tot sentinţa civilă, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a respins, ca nefondat, capătul principal de cerere, având ca obiect revendicare mobiliară; a admis, în parte, capătul subsidiar de cerere având ca obiect despăgubiri; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 74.838,66 euro, la cursul euro/leu publicat de Banca Naţională a României la data plăţii; a respins în rest capătul de cerere subsidiar, ca neîntemeiat; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 9.248,60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 2.000 RON contravaloarea onorariului de expert şi 7.248,60 RON contravaloarea taxei judiciare de timbru aferente sumei pentru care a fost admisă acţiunea.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar.

i. În ceea ce priveşte recursul reclamantei A. S.R.L.:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate şi, în principal, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în valoare de 520.197,21 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea actualizată a echipamentelor de joacă revendicate, valoare determinată prin expertiza evaluatorie întocmită în cauză, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în valoare de 355.398,73 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea actualizată a echipamentelor de joacă revendicate, valoare determinată prin aplicarea coeficientului de depreciere/uzură, utilizat în cadrul aceleiaşi expertize, în raport cu valoarea de piaţă actualizată a bunurilor, de 520.197,21 euro.

- Printr-o primă critică, întemeiată pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat atât existenţa unei motivări contradictorii a deciziei atacate, cât şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 566 alin. (1), art. 1.349 şi art. 1.385 alin. (1) C. civ.

În mod eronat a reţinut instanţa că despăgubirea trebuie să fie doar parţială, atunci când a reţinut că "valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în funcţie de starea în care se găsea bunul la momentul pieirii (când a devenit imposibila restituirea în natură) şi de valoarea de piaţă a bunului, raportat Ia acea stare, la data acordării lor", făcând o analogie nelegală la acţiunea în revendicare propriu-zisă.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel constată că suntem în prezenţa unei veritabile acţiuni în despăgubire (ca urmare a transformării acţiunii în revendicare ca urmare a imposibilităţii de restituire în natura a bunurilor), iar, pe de altă parte, apreciază că despăgubirea trebuie să acopere parţial prejudiciul suferit de fostul proprietar neposesor, contrar dispoziţiilor art. 566 C. civ.

Ulterior redării, sub forma citării a dispoziţiilor art. 566 alin. (1). art. 1.349 şi art. 1.385 alin. (1) C. civ., recurenta-reclamantă arată că reparaţia trebuie să fie integrală, astfel că, în speţă, despăgubirea trebuie să o repună în situaţia anterioară utilizării şi degradării bunurilor de către recurentul-pârât, actualizată la data plăţii.

Consideră ca fiind eronată interpretarea dată de instanţa de apel noţiunii de "despăgubire evaluată la momentul restituirii", respectiv sensul corect avut în vedere de legiuitor a fost de a da posibilitatea proprietarului, care se află în imposibilitatea de a fi reposedat din culpa posesorului neproprietar (care a dus la pieirea bunului), să obţină, prin despăgubire, un bun similar cu cel pierit.

Astfel, în interpretarea instanţei de apel, care stabileşte despăgubirea prin aplicarea coeficientului de uzură a bunului, proprietarul neposesor şi neculpabil este pus în situaţia de a suporta deprecierea bunului, cauzată nu din culpa sa şi neprovenind dintr-o uzură normală, ci pricinuită de posesorul neproprietar, situaţie care nu acoperă integral prejudiciul suferit.

Nu mai suntem în prezenţa unui acţiuni în revendicare, astfel încât proprietarul neposesor să preia bunul în situaţia în care acesta se găseşte la momentul predării (adică cu suportarea uzurii/deteriorării), respectiv cu posibilitatea legală a recuperării separate a diferenţei de valoare (între cea de la data pierderii posesiei şi cea de la data reposedării).

Prin urmare, nu poate fi aplicabil raţionamentul instanţei de apel având în vedere că suntem în prezenţa unei acţiuni în despăgubire, iar obligaţia de reparare integrală a prejudiciului exclude posibilitatea recuperării separate a vreunei diferenţe de valoare tocmai datorită faptului că prejudiciul se va acoperi integral, astfel că recurentul-pârât trebuia obligat la plata de despăgubiri în cuantum de 520.197,21 euro, în echivalent RON, adică valoarea de piaţă actuală (2023) a bunului (de nou).

- Printr-o altă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 566 alin. (1), art. 1.349 şi art. 1.385 alin. (1) C. civ.

Astfel, arată că raţionamentul juridic al instanţei de apel, de diminuare a despăgubirii prin aplicarea gradului de uzură al bunurilor, cu care nu este de acord, a fost transpus eronat în algoritmul de calcul folosit pentru determinarea concretă a valorii despăgubirii.

Arată, în acest sens, că, prin raportul de expertiză iniţial şi reluat prin răspunsul la obiecţiuni, respectiv completarea la raport, expertul răspunde obiectivelor, stabilind că valoarea bunurilor la data montării lor (2012) era de 374.193,31 euro, că marjele de uzură erau cuprinse între 25%-35%, iar valoarea uzurii era de 118.570,99 euro, respectiv că valoarea de piaţă bunurilor (de nou) la 2023 era de 520.197,21 euro.

Precizează că, deşi calculul expertului este corect, exprimarea acestuia este neclară, lăsând loc erorii preluate ad litteram de către instanţa de apel.

Astfel, pornind de la preţul de achiziţie de nou al bunurilor (2012), de 374.193,31 euro, coroborat cu concluzia unei utilităţi a bunurilor la data efectuării expertizei (2023) între 65%-75%, rezultă că valoarea uzurii este de 118,570,99 euro, iar nu valoarea actuală a bunurilor (valoarea rămasă) uzate/degradate.

Arată, aşadar, că algoritmul corect de calcul era următorul: 118.570,99 euro (valoare uzură) împărţit la 374.193,31 euro (valoarea bunurilor la data montării lor în 2012) înmulţit cu 100 = 31,68% grad concret de uzură, respectiv grad de utilitate = 68,32%.

Rezultă că valoarea bunuri uzate (la 2012) era de 374.193,31 euro înmulţit cu 68,32% = 255.648.87 euro, valoare care se verifică şi prin algoritmul diferenţei dintre 374.193,31 euro (valoarea bunurilor la data montării lor în 2012) minus 118.570,99 euro (valoare uzură).

În aplicarea regulii de 3 simplă utilizată de instanţa de apel, valorile corecte erau:

i. valoarea de piaţă a bunurilor (de nou) la 2023: 255.648,87 euro (valoare bunuri uzate la 2012) împărţit la 374.193,31 euro (valoarea bunurilor la data montării lor în 2012) înmulţit cu 520.197,21 euro (valoarea de piaţă bunurilor de nou la 2023) = 355.398,73 euro ii. valoarea de uzură la 2023: 118.570,99 euro (valoare uzură la 2012) împărţit 374.193,31 euro (valoarea bunurilor Ia data montării lor în 2012) înmulţit cu 520.197,21 euro (valoarea de piaţă bunurilor de nou la 2023) =164.835,38 euro

Prin urmare, valoarea determinată de instanţă, de 164.835,38 euro, este valoarea uzurii la 2023, iar nu "valoarea bunurilor de la data efectuării expertizei, dar ţinând seama de starea de uzură regăsită".

Arată că valoarea despăgubirii la care este îndreptăţită, în subsidiar, în aplicarea dispoziţiilor legale incidente, este de 355.398,73 euro (valoarea de piaţă a bunurilor de nou la 2023).

Practic, prin acordarea unei sume mai mici, instanţa a încălcat norma care stipula principiul reparării intergrale a prejudiciului (art. 1.349 şi art. 1.385 alin. (1) C. civ.).

- Printr-o altă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului disponibilităţii şi a principiului contradictorialităţii, prin aceea că instanţa nu a pus în discuţia părţilor incidenţa culpei reclamantei în producerea prejudiciului, iar, corelativ, încălcarea art. 478 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că instanţa nu a fost învestită cu o cerere reconvenţională, prin care pârâtul să fi invocat culpa reclamantei, acesta referindu-se doar la derularea şi interpretarea raporturilor contractuale dintre părţi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că, nici din oficiu, instanţa de fond nu a înţeles să invoce aspecte procedurale care să comporte discuţii, în condiţii de contradictorialitate şi drept la apărare, relative la o eventuală culpă concurentă a reclamantei la crearea prejudiciului.

Prin urmare, faţă de această traiectorie a litigiului, soluţia instanţei bazată pe o culpă concurentă atribuită reclamantei este nelegală, raportat la principiile care guvernează procedura civilă, anterior menţionate.

Mai arată, făcând trimitere la prevederile art. 478 şi art. 479 C. proc. civ., că instanţa de apel a procedat în mod greşit la întemeierea soluţiei pe faptul partajării culpei, în primul rănd, depăşind limitele judecăţii în apel şi, în al doilea rând, fără a pune acest element important de analiza şi cenzură în discuţia părţilor.

- Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1.357 şi art. 1.358 C. civ.

Arată că instanţa de apel a identificat două fapte ilicite, respectiv cea a reclamantei, constând în montarea bunurilor pe terenul pârâtului fără acordul acestuia şi cea a pârâtului, constând în folosirea bunurilor fără drept, prin lăsarea acestora la dispoziţia publicului timp de 10 ani, fapt ce a făcut ca bunurile să nu mai poată fi refolosite în caz de ridicare.

Prin urmare, deşi identifică o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită a pârâtului de a utiliza bunurile reclamantei fără drept timp de 10 ani şi prejudiciul constând în "pieirea" acestora, instanţa de apel stabileşte o culpă comună, deşi pretinsa faptă ilicită a reclamantei nu este cea care să fi cauzat prejudiciul (lipseşte legătura de cauzalitate).

Bunurile s-au deteriorat până la consumarea substanţei lor/au pierit nu cu ocazia sau la momentul montării lor de către reclamantă, ci prin fapta ilicită în formă continuată a pârâtului, care le-a lăsat în folosinţa publicului timp de 10 ani.

- Printr-un ultim motiv de recurs, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta a invocat faptul că decizia atacată este parţial nemotivată.

În susţinerea acestei critici, arată că instanţa de apel nu şi-a motivat concluzia în sensul că "reţine o culpă a pârâtului de 45% în pieirea bunului", iar, per a contrario, o culpă a reclamantei de 55% în producerea prejudiciului.

Cuantificarea gradului de vinovăţie, în lipsa oricărui element obiectiv în raport cu care s-a realizat aprecierea instanţei, este pur subiectivă şi fără niciun temei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa de apel atribuie un grad superior de vinovăţie (55%) faptei singulare a reclamantei, constând în montarea bunurilor fără acordul pârâtului, faţă de fapta ilicită în formă continuă a acestuia, constând în utilizarea timp de 10 ani fără drept a bunurilor, căreia instanţa îi atribuie un grad de vinovăţie mai redus (45%).

Arată, de asemenea, că, din perspectiva lipsei menţionării oricăror criterii avute în vedere la cuantificarea gradului de vinovăţie, hotărârea este nemotivată.

ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Sectorul 3 al Municipiului Bucureşt, prin primar:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, că instanţele de fond nu au analizat problemele de drept deduse judecăţii prin raportare la susţinerile părţilor, la cadrul normativ aplicabil şi la probatoriul administrat în cauză.

Arată că, potrivit motivării efectuate de către instanţele de judecată, acestea, pe de o parte, se contrazic, iar, pe de altă parte, nu precizează de ce s-au înlăturat susţinerile pârâtului, precum şi de ce instanţa nu a luat în considerare faptul că, prin corespondenţa purtată între părţi în perioada septembrie - noiembrie 2012 (respectiv adresele nr. x/06.09.2012, nr. y/03.10.2012, nr. z/11.10.2012, nr. w/12.10.2012 şi nr. 419/01.11.2012 - emise de reclamantă şi adresele de răspuns nr. x/19.09.2012 şi nr. y/26.10.2012 ale Direcţiei Parcurilor Sector 3), cu privire la livrările contestate de către pârât, înscrisuri în legătură cu care precizează că nu s-au menţionat motivele pentru care au fost înlăturate acestea.

Relevând cadrul factual, mai arată şi că adresa nr. x/01.11.2012 emisă de reclamantă, depusă la dosar, nu face dovada că bunurile la care se face trimitere în cuprinsul său s-ar fi aflat în patrimoniul acesteia la momentul presupusei livrări, în lipsa unui inventar întocmit cu această ocazie, precizând inclusiv că recepţionarea bunurilor nu este însuşită prin reprezentanţii săi.

Referindu-se, de asemenea, la aspecte de temeinicie, precizează că reclamanta nu a indicat adresa Direcţiei Parcuri Sector 3 nr. 3096/08.10.2012, prin care se solicita, în vederea rezolvării amiabile a situaţiei, depunerea documentelor pentru a se verifica exacitatea conţinutului acestora.

Evidenţiind situaţia de fapt, arată că recurenta-reclamantă nu a dat curs respectivei invitaţii, preferând în schimb să lase să treacă aproximativ 8 ani de când a procedat la notificarea recurentului-pârât în vederea restituirii bunurilor (notificarea nr. x/08.09.2020), instanţele luând în considerare doar aceste lucruri.

Arată şi că din probatoriul administrat nu rezultă că bunurile a căror revendicare se solicită sunt identice cu cele aflate în parcurile aflate în administrarea sa, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare mobiliară.

Evocând şi de această dată elemente de temeinicie, precizează că, deşi a depus toate diligenţele în vederea rezolvării pe cale amiabilă a acestui diferend, culpa îi revine în totalitate intimatei, deoarece nu a întreprins în toată această perioadă niciun demers.

Atât prima instanţă, cât şi cea de apel, raportat la probatoriul administrat, nu au menţionat în ce constă culpa recurentul-pârât, fie cu privire la restituirea în natură, fie la suportarea contravalorii acestor bunuri, din moment ce nu a solicitat montarea unor astfel bunuri, contractul a încetat şi, totodată, a procedat la invitarea reclamantei la sediul direcţiei sale, în vederea rezolvării diferendului, iar aceasta nu a dat curs.

Nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au arătat, în mod clar, motivele care au fundamentat soluţiile pronunţate, respectiv restituirea ori plata contravalorii acestora.

În speţă, deşi bunurile se presupune că au fost expertizate, nu rezultă de ce fie nu pot fi preluate de către reclamantă, în integralitatea lor, în cazul în care se impune acest lucru sau de ce trebuie achitată contravaloarea lor, în situaţia în care nu s-a solicitat de către recurentul-pârât montarea bunurilor care se presupune că aparţin reclamantei.

Mai mult, instanţele nu au luat în consideraţie nici diligenţele depuse de recurentul-pârât, în sensul solicitării reclamantei, încă din anul 2012, potrivit adresei Direcţiei Parcuri Sector 3 nr. 3096/08.10.2012, de a rezolva pe cale amiabilă situaţia ivită, nemotivând în niciun fel.

Solicită ca, pe calea controlului judiciar, instanţa să reanalizeze probele administrate, susţinerile sale, cât şi obiecţiunile formulate cu privire la expertiza efectuată în cauză.

Ulterior redării istoricului raporturilor contractuale dintre părţi, recurentul-pârât a precizat că, în data de 06.06.2012, Direcţia Parcurilor Sector 3 a transmis notificarea nr. 1883, prin care a notificat reclamanta cu privire la faptul că, în temeiul art. 6.2, alin. (2) şi art. 11.4 din contract, s-a decis rezilierea unilaterală a contractului, şi începând cu data de 06.06.2012, Direcţia Parcurilor Sector 3 nu a mai efectuat nicio comandă scrisă pentru livrarea şi montarea de echipamente.

Rezilierea contractului a avut loc ca urmare a aprobării Referatului nr. x/01.06.2012 de către Directorul General al Direcţiei Parcurilor Sector 3, prin care s-a solicitat încetarea fumizării echipamentelor de joacă şi a terenurilor de sport, întrucât serviciile de specialitate din cadrul Direcţiei Parcurilor (aşa cum era organizată la momentul derulării contractului) au constatat că pentru suprafeţele alocate pentru montarea de echipamente de joacă şi terenuri de sport, produsele achiziţionate până la acel moment, asigură necesarul din teren.

Obligaţiile financiare născute în baza contractului, ca urmare a comenzilor scrise efectuate pentru dotarea cu echipamente a terenurilor de joacă din parcuri, anterior rezilierii contractului, au fost achitate integral.

Cu toate acestea, reprezentanţii reclamantei au încercat prin diverse mijloace (adrese, notificări) prelungirea valabilităţii contractului, cu scopul emiterii de noi comenzi.

Precizează că începând cu data rezilierii, 06.06.2012, între cele două părţi nu a mai existat niciun raport contractual care să dea naştere la obligaţii.

Montarea echipamentelor, dacă într-adevăr a fost efectuată, a fost realizată de către reclamantă fără acordul Direcţiei Parcurilor Sector 3 şi fără a exista o notă de comandă în acest sens.

Mai mult, în cauză nu există nicio factură emisă de reclamantă şi acceptată la plată de către pârâţi, în vederea achitării presupusului debit aferent montării echipamentelor menţionate de către reclamantă.

Precizează că majoritatea facturilor depuse de către reclamantă pentru achiziţionarea mobilierului, în dovedirea acţiunii, sunt emise în anul 2011, lunile mai, iunie, noiembrie şi decembrie, deci anterior încheierii contractului de furnizare, ce poartă data de 14.03.2012, şi, deşi se susţine că s-a efectuat montarea echipamentelor, precizează faptul că nu s-a făcut dovada în acest sens.

În speţă, din materialul probator administrat, anexat cererii de chemare în judecată, respectiv diferite note de recepţie întocmite chiar de reclamantă, facturi de la diverşi operatori, precum şi celelalte înscrisuri ataşate cererii, considerăm că nu rezultă cu exactitate că bunurile revendicate rezultă din documentele anterior menţionate.

Mai mult decât atât, nu reiese că bunurile livrate de către terţe persoane reclamantei se identifică întocmai cu cele presupus a fi fost montate.

Menţionăm că reclamanta nu a reuşit să răstoarne prezumţie legală ce operează în favoarea recurentului-pârât conform art. 935 C. civ.

Precizează că reclamanta s-a adresat mai întâi instanţei de judecată pentru atragerea răspunderii sale contractuale, cu privire la aceleaşi bunuri, acţiune care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, cerere respinsă prin sentinţa nr. 4234/24.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal (definitivă prin decizia nr. 4189/12.07.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal).

Deşi reclamanta, prin actele depuse la dosarul cauzei, afirmă că ar fi achiziţionat bunurile ce fac obiectul prezentei acţiuni în revendicare, încearcă să determine instanţa cum că ar fi livrat bunurile menţionate anterior, dar reclamanta nu face dovada că bunurile menţionate în aceste înscrisuri sunt acelaşi cu bunurile ce fac obiectul prezentului litigiu.

În ceea ce priveşte probatoriul administrat cu privire la expertiză, menţionează că acesta nu este concludent faţă de criticile aduse.

Referitor la expertiza efectuată în prezenta cauză, apreciază că aceasta nu respectă cerinţele dispoziţiilor legale în vigoare, cu toate că împotriva acesteia a formulat obiecţiuni, instanţa trecând peste acestea, deşi în cauză se impunea anularea raportului de expertiză, astfel cum a fost completat, ori încuviinţarea obiecţiunilor, astfel cum au fost formulate şi refacerea acestuia, în funcţie de obiecţiunile formulate.

Referindu-se, de asemenea, la raportul de expertiză întocmit în cauză, precizează că acesta nu răspunde obiectivelor stabilite de către instanţa de judecată, întrucât expertul nu a procedat la identificarea bunurilor menţionate în cererea de chemare în judecată cu indicarea faptului dacă aceste bunuri sunt cele menţionate în anexa Contractului de furnizare nr. x/14.03.2012 şi a locaţiei unde aceste bunuri au fost identificate, deşi acest lucru a fost solicitat imperativ de către instanţă.

La identificarea bunurilor, expertul trebuia să aibă în vedere şi indicarea modalităţii de livrare a acestora, la solicitarea cui, în baza cărui temei legal, actele doveditoare în acest sens, amplasamentul acestora, respectiv să prezinte toate operaţiunile economice, contabile cât şi de livrare, montare a bunurilor, lucru care nu s-a efectuat.

5. Apărări formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia pentru neîncadrarea criticilor formulate în motive de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei invocate, recurenta-reclamantă a arătat că, în cuprinsul cererii de recurs a pârâtului, nu pot fi identificate veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.

În argumentarea criticilor sale, recurentul-pârât invocă aspecte referitoare la derularea raporturilor contractuale dintre părţi (care, oricum, exced obiectului dedus judecăţii), respectiv este criticată maniera de valorificare a probaţiunii de către instanţa de apel, chestiuni care vizează strict netemeinicia soluţiei atacate.

Pe fondul recursului, a menţionat că, raportat la criticile pârâtului, instanţa de apel a răspuns pertinent, concis şi fără echivoc problemelor deduse judecăţii.

De asemenea, în ceea ce priveşte invocarea art. 935 C. civ., privitoare la prezumţia de titlu de proprietate în privinţa bunurilor mobile, arată că ipoteza de la care porneşte analiza pârâtului este eronată, bunurile în discuţie fiind mobile prin anticipaţie, conform reglementării art. 540 C. civ.

Aşadar, raportat la situaţia actuală a bunurilor, imobile prin încorporarea lor fondului de care sunt prinse, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile acţiunii în revendicare prevăzute de art. 563 C. civ.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac formulate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

i. În ceea ce priveşte recursul reclamantei A. S.R.L., analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Prin susţinerile deduse judecăţii prin cel dintâi set de critici, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă afirmă atât existenţa unei motivări contradictorii în privinţa soluţiei de acordare a despăgubirilor, cât şi a unei greşite interpretări a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Fără a indica, în concret, argumentele pretins ireconciliabile pe care se sprijină hotărârea atacată, recurenta-reclamanta precizează, în esenţă, că nu se poate reţine atât existenţa unei acţiuni în despăgubire (ca efect al imposibilităţii de restituire în natură a bunurilor revendicate, conform art. 566 alin. (1) C. civ.), cât şi lipsa incidenţei dispoziţiilor art. 1.349, art. 1.385 alin. (1) şi art. 1.386 alin. (1) C. civ., care stabilesc modalitatea de reparare, prin echivalent, a prejudiciilor cauzate.

Ca atare, raportat la aspectele de care se prevalează recurenta-reclamantă în susţinerea criticii formulate, ce ţin strict de fondul întinderii dreptului la despăgubire al părţii, precum şi la considerentele deciziei atacate, se constată că, prin invocarea acestui motiv de recurs, în realitate, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel, iar nu un viciu efectiv de motivare, fiind, în consecinţă, subsumabile doar motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica nu poate fi, însă, primită.

Astfel, analizând susţinerile formulate, în limitele anterior stabilite, se observă că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea părţii adverse, în principal, să restituie în natură echipamentele pentru parcuri şi terenuri de joacă enumerate, ce au fost livrate şi montate în luna iunie a anului 2012 în Parcul Pantelimon, aflat în administrarea pârâtului, iar, în subsidiar, în măsura în care restituirea bunurilor nu poate avea loc în natură, obligarea acestuia la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea echipamentelor de joacă, în conformitate cu prevederile art. 566 alin. (1) C. civ.

Potrivit dispoziţiei legale menţionate, care dă expresie efectelor admiterii acţiunii în revendicare - prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia - "despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii".

Procedând la verificarea criticilor deduse judecăţii de către reclamantă prin apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, prin care a fost admis petitul principal, precum şi a încheierilor din 25 noiembrie 2021 şi din 28 aprilie 2022 ale aceleiaşi instanţe, curtea de apel a reţinut, cu ocazia devoluţiunii depline a cauzei, că bunurile revendicate sunt unele mobile prin anticipaţie (aspect ce prezintă relevanţă juridică pe planul analizei ipotezei normative stabilite de art. 566 alin. (1) C. civ., a pieirii acestora, constatată, în speţă, ca urmând a interveni la momentul desprinderii lor de fond, în acord cu probatoriul administrat).

Constatând, aşadar, că acţiunea în revendicare s-a transformat, date fiind circumstanţele particulare ale speţei, într-una în despăgubiri pentru pieirea bunurilor, conform prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ., ce constituie fundamentul în drept al pretenţiei subsecvente deduse judecăţii, conform celor arătate anterior, instanţa devolutivă de control judiciar a stabilit că "despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii", reţinând, în mod judicios, în determinarea întinderii efective a despăgubirilor cuvenite reclamantei, că valoarea acestora trebuie stabilită în funcţie de starea în care se găseau bunurile la momentul pieirii (când a devenit imposibilă restituirea lor în natură) şi de valoarea de piaţă a bunurilor, raportat la acea stare, la data acordării lor.

În argumentarea raţionamentului juridic realizat, curtea de apel a constatat în mod corect similitudinile demersului judiciar pendinte (ce tinde la obţinerea de despăgubiri ca efect al imposibilităţii restituirii bunului, cum s-a arătat) cu cele al acţiunii în revendicare propriu-zise (ipoteză în care restituirea are loc în starea în care se află bunul), prilej cu care a reţinut că, pentru obţinerea diferenţei între valoarea bunului la momentul intrării acestuia în posesia pârâtului şi cea de la momentul restituirii lui, reclamanta are la dispoziţie o acţiune distinctă.

Tocmai de aceea, afirmând, doar sub aparenţa aplicării eronate a prevederilor art. 1.349, art. 1.385 alin. (1) şi art. 1.386 alin. (1) C. civ., că este "pusă în situaţia de suporta deprecierea bunului, pricinuită de posesorul neproprietar", recurenta tinde, în realitate, a nesocoti limitele învestirii instanţei prin cererea introductivă de instanţă, susţinerile fiind, aşadar, unele străine de cadrul obiectiv fixat chiar de către reclamantă prin acţiunea formulată.

Astfel, prevalându-se de obligaţia de reparare integrală a prejudiciului, pentru a obţine suplimentarea despăgubirii stabilite, recurenta-reclamantă omite faptul că instanţele sunt ţinute, conform art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., a se pronunţa în limitele învestirii lor de către părţi, în virtutea principiului disponibilităţii, consacrat expres prin art. 9 C. proc. civ.

Or, în condiţiile în care reclamanta, a solicitat, în subsidiar şi alternativ, ca obiectul revendicării să fie convertit în despăgubiri, în situaţia în care se va constata că restituirea în natură nu este posibilă, justificându-şi demersul judiciar în mod expres pe dispoziţiile art. 563 şi art. 566 alin. (1) C. civ. (fără, deci, a formula, în cadrul acestui litigiu, şi un capăt de cerere prin care să solicite alte forme de indemnizare), în mod judicios a respectat instanţa de prim control judiciar cadrul procesual configurat prin acţiune.

De altfel, susţinerea omite aspectul că însăşi reclamanta a formulat pe cale separată, prin intermediul unei cereri de chemare în judecată ulterioare (înregistrate în 17 ianuarie 2022), noi pretenţii în legătură cu situaţia litigioasă dedusă judecăţii în prezenta cauză (solicitând inclusiv obligarea aceloraşi pârâţi cu cei împotriva cărora s-a îndreptat prin acţiunea din prezenta pricină la plata "diferenţei dintre valoarea bunurilor de la momentul livrării lor şi valoarea de piaţă actuală - prejudiciu evaluat provizoriu la suma de 116.582,32 euro, stabilită în baza expertizei efectuate în dosarul nr. x/2020 -, iar în subsidiar la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea echipamentelor de joacă de la data montării, actualizată la data restituirii efective, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a bunurilor pentru perioada 17.01.2018-17.01.2022"), pricină suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a prezentului dosar, prin încheierea din 15 decembrie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

În atare circumstanţe, faţă de ceea s-a dedus judecăţii prin acţiunea formulată în prezenta cauză, nu se poate reţine o încălcare a normelor de drept substanţial invocate, solicitarea de dezdăunare în privinţa valorii de depreciere a bunului, cum chiar recurenta-reclamantă afirmă, aducând în discuţie, nepermis procedural, o pretenţie aflată în afara elementelor cererii introductive de instanţă.

Tot astfel, pretinzând că i se cuvin despăgubiri reprezentând "valoarea de piaţă actuală (2023) a bunului (de nou)" (stare în care acesta se găsea la momentul montării propriu-zise a acestuia, în iunie 2012, conform celor arătate prin acţiune), recurenta-reclamantă tinde a deplasa momentul în funcţie de care trebuie determinat cuantumul despăgubirilor anterior celui prevăzut de norma de drept analizată (şi la care ar interveni, prin ipoteză, pieirea bunului), pentru a obţine o valoare a dezdăunării mai mare.

Însă, fundamentul juridic unic al acţiunii pendinte, cum s-a arătat, are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acţiuni), întrucât, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, trebuie asigurată echivalenţa valorică, prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeaşi dată, aspect care, date fiind limitele învestirii instanţei, nu poate fi disociat de starea sa curentă, similar ipotezei în care bunul, în materialitatea sa, s-ar fi reîntors fizic în posesia reclamantei (cum judicios reţine instanţa devolutivă de atac), fiind expresia unei subrogaţii reale cu titlu particular, în care bunul, având o anumită valoare patrimonială, este înlocuit exact cu aceasta, iar nu in genere, cum tinde recurenta-reclamantă atunci când solicită valoarea de înlocuire a unor bunuri noi.

Formulată în aceşti termeni, critica tinde inclusiv la înlăturarea, inadecvat procedural, a aspectelor de temeinicie referitoare la determinrea întinderii culpei proprii a recurentei-reclamante, de 55%, în pieirea bunurilor.

Or, fără a antama aspecte relative la modalitatea de valorificare, în prezenta cauză, a efectului pozitiv al lucrului judecat constând în neimputabilitatea, în sarcina autorităţii publice, a faptului furnizării produselor în absenţa emiterii unei comenzi scrise din partea achizitorului, în condiţiile denunţării unilaterale a contractului de către acesta, stabilit prin decizia nr. 4189 din 12 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2015, purtat anterior între părţi - pe baza căruia instanţa devolutivă de control judiciar a concluzionat că "faptul că echipamentele au ajuns să fie montate în Parcul Pantelimon (şi să fie astfel supuse deteriorării) se datorează reclamantei -, prin solicitarea contravalorii unui bun echivalent nou, cu titlu de despăgubire, recurenta-reclamantă urmăreşte, în realitate, o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a materialului probator, motiv care face, în egală măsură, ca susţinerile să nu poată fi primite în prezenta fază procesuală.

- Se înscriu în afara controlului de legalitate al instanţei de recurs şi susţinerile referitoare la maniera pretins eronată de realizare a algoritmului de calcul folosit pentru determinarea concretă a valorii despăgubirii, întemeiate doar formal pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, se observă că, în susţinerea criticii formulate, recurenta-reclamantă face referire la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluare bunuri, administrat în cauză, citând parte din aspectele reţinute de către curtea de apel, astfel cum au fost ele preluate din cuprinsul respectivului mijloc de probă, pentru ca ulterior să precizeze că instanţa anterioară, în cadrul algoritmului de determinare a despăgubirilor, "a confundat/utilizat greşit valoarea uzurii la 2012, de 118.570,99 euro, cu valoarea de utilitate la 2012, de 255.648,87 euro".

Se constată, astfel, că partea nu a procedat la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivul de casare invocat, ci, mai degrabă, îşi exprimă dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, reproşând, totodată, modalitatea în care au fost avute în vedere, de către instanţa de apel, concluziile expertului.

Or, asemenea consideraţii, nu reflectă o situaţie dintre cele subsumabile controlului în casaţie, ce presupune verificarea hotărârii din perspectiva regulilor de drept incidente, iar nu a manierii de calcul al despăgubirilor raportat la particularităţile faptice ale speţei, în prezenta cale extraordinară de atac neputând fi cenzurată modalitatea concretă pe baza căreia a fost stabilită întinderea despăgubirilor.

Ca atare, referirea formală la dispoziţiile art. 566 alin. (1), art. 1.349 şi art. 1.385 alin. (1) C. civ., în lipsa unei argumentaţii juridice propriu-zise, nu poate declanşa controlul de legalitate al deciziei atacate, susţinerile formulate vizând strict aspecte factuale, ce scapă examenului instanţei de recurs.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor de drept procedural ca urmare a reţinerii, de către curtea de apel, a unei culpe a reclamantei de 55% în producerea prejudiciului, "fără a pune acest element în discuţia părţilor şi fără a fi fost învestită cu o cerere reconvenţională, prin care recurentul-pârât să fi invocat culpa reclamantei în producerea prejudiciului".

S-a arătat, în acest sens, că, pe de o parte, instanţa de apel ar fi nesocotit principiile dreptului la apărare şi contradictorialităţii (art. 13 şi art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.), ca efect al nepunerii în prealabil a culpei concurente în dezbaterea părţilor, iar, pe de altă parte, că instanţa a încălcat principiul tantum devolutum quantum iudicam (art. 478 C. proc. civ.), întrucât reţinerea acestei împrejurări ar fi presupus formularea unei pretenţii proprii a pârâtului, pe cale incidentală.

Contrar susţinerii părţii, în speţă nu a avut loc încălcarea normelor legale de care se prevalează aceasta, faţă de contextul în care s-a desfăşurat judecata şi de poziţia procesuală exprimată efectiv de către pârât cu privire la pretenţiile îndreptate împotriva sa.

Astfel cum s-a arătat şi în cele ce preced, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat, în subsidiar petitului în revendicarea bunurilor şi restituirii lor în natură, obligarea părţii adverse la plata unor despăgubiri, reprezentând contravaloarea acestora, în conformitate cu prevederile art. 566 alin. (1) C. civ., care statuează că pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat (ceea ce presupunea, în mod necesar, o analiză a culpei părţilor raportului juridic).

Prin raportare la pretenţiile formulate în maniera expusă anterior, se observă că apărările recurentului-pârât invocate prin întâmpinare în faţa primei instanţe au vizat şi cel de-al doilea capăt de cerere, în legătură cu care a afirmat, în esenţă, că "nu este admisibil, câtă vreme, în calitate de achizitor, nu a formulat o notă de comandă şi nu a recepţionat, potrivit dispoziţiilor contractuale, echipamentele de joacă", făcând trimitere, totodată, la puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015, soluţionat definitiv, prin respingerea pretenţiilor reclamantei.

Corelativ, prin apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, pârâtul a indicat, printre altele, că "începând cu data rezilierii, respectiv 06.06.2012, între cele două părţi nu a mai existat un raport contractual care să dea naştere la obligaţii. Montarea echipamentelor, dacă într-adevăr a fost efectuată, a fost realizată de către recurentă fără acordul Direcţiei Parcurilor Sector 3 şi fără a exista o notă de comandă în acest sens."

Reiese, aşadar, că, prin apărările formulate pe parcursul procesului, recurentul-pârât a invocat existenţa unei culpe a reclamantei în legătură cu montarea bunurilor ce constituie obiectul revendicării în parcurile aflate în administrarea sa, corelativ pretinderii lipsei propriei culpe, urmărind, astfel, respingerea acţiunii.

Contrar susţinerilor recurentei, pentru reţinerea, de către instanţă, a unei culpe a reclamantei în legătură cu producerea prejudiciului nu era necesară formularea unei cereri reconvenţionale de către pârât, de vreme ce aspectele învederate de către acesta (ce tindeau la respingerea acţiunii în tot, ca efect al culpei exclusive a acesteia) nu reprezentau pretenţii proprii în raport cu reclamanta, fiind deduse judecăţii, în mod corespunzător, pe cale de apărare de fond, astfel cum s-a arătat.

Or, chiar şi atunci când pârâtul nu înţelege să îşi valorifice un drept propriu pe calea unei cereri incidentale, acestuia nu îi poate fi negat dreptul la apărare, fiindu-i recunoscută posibilitatea de a combate pretenţiile ce îi sunt opuse, cu consecinţa, după caz, a diminuării sau a înlăturării răspunderii sale.

Astfel fiind, prevalându-se doar formal de nesocotirea limitelor devoluţiunii, recurenta-reclamantă ignoră faptul că instanţa este obligată să se pronunţe şi asupra apărărilor formulate de pârât, în acord cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Aşadar, susţinerea recurentei-reclamante, conform căreia existenţa unei culpe proprii a acesteia ar fi putut fi invocată doar pe calea unei cereri reconvenţionale este una care limitează în mod greşit judecata instanţei numai la pretenţii formulate pe cale incidentală, fără posibilitatea analizei apărărilor pârâtului.

Dată fiind formularea pe cale de apărare de fond a susţinerilor ce vizau culpa reclamantei, nu pot fi primite nici afirmaţiile vizând încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, ca efect al pretinsei nepuneri în dezbaterea părţilor a acestui aspect.

Astfel, nu se poate omite, în acest context, că recurenta-reclamantă a avut posibilitatea combaterii susţinerilor recurentului-pârât, din moment ce a luat cunoştinţă de apărările acestuia şi a dezbătut, în condiţii depline de contradictorialitate, probatoriul propus în dovedirea pretenţiilor afirmate, neputându-se reţine existenţa unei vătămări procesuale a părţii, din perspectiva aplicării în cauza de faţă a normelor de procedură care consacră principiile procesului civil puse în discuţie.

Mai mult, recurenta-reclamantă nu poate invoca, în mod valabil, încălcarea dreptului său la apărare, cât timp stabilirea culpei sale, de către instanţa devolutivă de control judiciar, a avut ca fundament reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al statuărilor cuprinse în decizia nr. 4189 din 12 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2015, judecată în care nu doar că a participat, ci pe care chiar ea a declanşat-o.

- Corelativ, pretinzând greşita stabilire, în speţă, a unei culpe comune, recurenta-reclamantă nesocoteşte dezlegările cu valoare obligatorie şi înzestrate, ca atare, cu autoritate de lucru judecat din conţinutul deciziei anterior amintite, care au tranşat asupra vinovăţiei reclamantei în privinţa montării echipamentelor în parcul aflat în administrarea recurentului-pârât.

Aceasta întrucât un asemenea aspect litigios nu mai poate face obiectul unei analize proprii a instanţei ulterior învestite, el impunându-se ca atare noii judecăţi, fără posibilitatea pentru părţi de a mai contrazice dezlegarea dată în procesul anterior sau pentru instanţa de judecată de a realiza o altă evaluare a respectivei chestiuni.

Acest aspect, determinant în contextul de ansamblu al cauzei, a constituit şi motivul pentru care instanţa de apel a reţinut, ţinând cont şi de probele administrate, doar o "contribuţie" a recurentului-pârât la crearea prejudiciului (iar nu o culpă exclusivă a acestuia, astfel cum eronat pretinde reclamanta), premisa deteriorării ulterioare a echipamentelor constituind-o însăşi fapta imputabilă a acesteia (astfel cum a fost reţinută în cadrul pricinii anterioare).

Din acest motiv, ulterior stabilirii interdependenţei elementelor (obiective) cauzale în producerea prejudiciului, imputabile ambelor părţi, instanţa devolutivă de control judiciar a procedat la determinarea procentului în care elementele subiective al raportului juridic obligaţional se răsfrâng în privinţa întinderii răspunderii ce revine fiecăreia dintre părţi.

Astfel fiind, cum raţionamentul deductiv al curţii de apel s-a circumscris acelor împrejurări reţinute în complexul cauzal, care a configurat contribuţia concurentă la producerea prejudiciului, este lipsită de fundament inclusiv critica referitoare la lipsa unei legături de cauzalitate între fapta reclamantei (impusă, ca atare, în prezenta judecată) şi prejudiciul cert a se produce în ipoteza desprinderii de fond a echipamentelor revendicate.

De altfel, referindu-se la aspecte factuale, precum "bunurile nu au pierit cu ocazia montării lor", pentru a susţine că prejudiciul constând în deteriorarea lor constituie rezultatul exclusiv al faptei pârâtului, recurenta-reclamantă readuce în discuţie, inadecvat procedural, strict chestiuni ce ţin de mijloacele de probă şi de evaluare a acestora de către instanţa de prim control judiciar, nesusceptibile de cenzură în recurs.

- Inclusiv criticile cu privire la greşita stabilire, de către curtea de apel, a gradului de vinovăţie al fiecăreia dintre părţi nu deduc judecăţii aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, fiind un element de fapt, evaluat, de asemenea, de către instanţa anterioară, pe baza probatoriului administrat.

În consecinţă, ţinând cont că şi gravitatea culpei constituie o chestiune de apreciere a instanţelor devolutive, în raport cu circumstanţele concrete regăsite în pricină, ce nu poate face obiectul verificării jurisdicţionale în prezenta cale extraordinară de atac, vor fi înlăturate şi aceste susţineri ale recurentei-reclamante, care tind, în realitate, impropriu judecăţii din recurs, doar la reaprecierea situaţiei de fapt determinate în calea de atac precedentă.

- Este lipsită de temei, de asemenea, şi susţinerea unei nemotivări a deciziei, întrucât instanţa de apel nu ar fi "menţionat criteriile avute în vedere la cuantificarea gradului de vinovăţie".

Lipsa incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., rezultă, în egală măsură, din cele ce arătate în precedent, în condiţiile în care conduita persoanei vătămate înseşi poate concura la producerea prejudiciului, favorizând sau înlesnind rezultatul păgubitor, motivele care au determinat prejudiciul fiind o chestiune de fapt, analizată, ca atare, de către instanţa de apel, care a expus în mod corespunzător considerentele pentru care a reţinut culpa reclamantei alăturată celei a pârâtului.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în calea de atac anterioară.

Or, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu argumentele instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu un deficit de motivare şi nu determină incidenţa motivului de casare invocat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1341A din data de 31 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar:

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pârâtului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de recurenta-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuţie aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

- Printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă atât existenţa unei motivări insuficiente a deciziei atacate, cât şi o contrarietate a considerentelor acesteia.

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanşa un verificarea jurisdicţională de legalitate a deciziei instanţei de apel.

Astfel, deşi recurentul-pârât a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanţa de prim control judiciar, respectiv care dintre considerentele ce sprijină decisiv soluţia pronunţată sunt opuse, fiind de natură a se exclude reciproc.

În schimb, recurentul-pârât a înţeles să se prevaleze, în dezvoltarea criticii, doar de chestiuni de temeinicie, excluse controlului în casaţie, privitoare la maniera de interpretare a probatoriului în calea devolutivă de atac.

Astfel, acesta s-a limitat la se referi la corespondenţa purtată între părţi în intervalul septembrie - noiembrie 2012 (sens în care a făcut trimitere la adresele depuse la dosar în acest sens) şi la a evoca situaţia de fapt, supunând doar în mod formal o eventuală nemotivare a instanţei de apel, care, în urma evaluării respectivelor înscrisuri, a constatat că acestea nu au o înrâurire relevantă asupra raţionamentului primei instanţe (prin care s-a reţinut neoperarea efectului translativ de proprietate asupra bunurilor, dată fiind lipsa unui raport juridic contractual între părţi, precum şi faptul că, de la momentul livrării bunurilor, pârâta a deţinut şi a utilizat echipamentele respective fără niciun temei - legal sau contractual - care să îi confere posesia şi dreptul de folosinţă asupra acestor bunuri).

În realitate, prin această critică, recurentul-pârât urmăreşte, după cum chiar el afirmă, "reanalizarea probelor administrate, cât şi a obiecţiunilor formulate cu privire la expertiza efectuată", pentru ca, în această modalitate, să fie determinat, contrar limitelor prevăzute de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., un alt cadru factual decât cel reţinut în cauză.

Aceeaşi este şi situaţia criticilor recurentului prin care se afirmă că raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluare bunuri, întocmit în cauză, "nu este concludent".

Or, toate aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situaţiei de fapt, ca urmare a analizării probatoriului, constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei lor.

Procedând, astfel, recurentul-pârât ignoră, practic, dezlegările date inclusiv ca efect al interpretării probelor, în condiţii de contradictorialitate, de către instanţa de prim control judiciar, aspecte formal criticate, pentru a induce, inadecvat procedural, astfel cum s-a arătat, ideea unei greşite determinări a cadrului factual, iar, în acest mod, să obţină o nouă dezlegare asupra elementelor de temeinicie.

Doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate se plasează şi susţinerile, întemeiate pe acelaşi motiv de casare, prin care se afirmă faptul că instanţele fondului "nu au menţionat în ce constă culpa recurentei-pârâte", având în vedere că inclusiv prin acestea se tinde la reevaluarea probatoriului administrat, recurentul-pârât făcând trimitere, şi de această dată, doar la corespondenţa purtată cu recurenta-reclamantă (adresa Direcţiei Parcuri Sector 3 nr. 3096/08.10.2012), iar nu la o eventuală insuficientă motivare a deciziei atacate.

Mai mult, susţinerile ignoră şi dezlegările instanţei de prim control judiciar, care au evidenţiat, în mod expres, faptul că "pârâta a contribuit la deteriorarea ulterioară a echipamentelor, lăsându-le la dispoziţia publicului timp de 10 ani, deşi avea posibilitatea să le demonteze şi să le restituie chiar de când a constatat că au fost montate fără acordul său (cu 10 ani în urmă) sau, cel puţin, să interzică utilizarea lor".

Or, faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanţa devolutivă de control judiciar a ajuns la o altă concluzie decât cea afirmată de către parte pe parcursul litigiului, reţinând existenţa unei culpe proprii a recurentului-pârât aptă a atrage răspunderea acestuia pe tărâmul acţiunii în despăgubire, nu reprezintă un aspect subsumabil motivului de casare invocat.

În acelaşi registru se înscriu şi afirmaţiile părţii în sensul că, "din probatoriul administrat, nu rezultă că bunurile a căror revendicare se solicită sunt identice cu cele aflate în parcurile aflate în administrarea recurentului-pârât".

Aceasta întrucât, şi prin această afirmaţie, recurentul-pârât tinde doar la a infirma valenţa juridică recunoscută raportului de expertiză întocmit în cauză, prin care s-a reţinut, în mod expres, că "s-a procedat la identificarea bunurilor menţionate în cererea de chemare în judecată, conform anexei contractului de furnizare nr. x/14.03.2012, toate fiind amplasate în Parcul Pantelimon".

Or, în acord cu cele anterior evocate, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, astfel încât ansamblul acestor susţineri nu poate forma obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac.

De altfel, instanţa devolutivă de control judiciar a stabilit, deopotrivă, că identitatea dintre bunurile revendicate şi cele care se regăsesc în parcurile aflate în administrarea pârâtei a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa nr. 4234/24.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2015 dintre aceleaşi părţi (definitivă prin decizia nr. 4189/12.07.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), aspect rămas, de asemenea, în afara criticilor recurentului-pârât.

Prin urmare, chestiunile invocate apar ca fiind formale şi deopotrivă în afara limitelor judecăţii instanţei de recurs.

- Nici în ceea ce priveşte susţinerile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu au fost formulate, în concret, critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei atacate, de către recurentul-pârât.

În acest sens, se constată, comparând memoriul de recurs cu cererea de apel, că afirmaţia privitoare la încălcarea prevederilor art. 935 C. civ. (care supune, la rândul său, dezbaterii aspecte ce se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii, în sensul că "reclamanta nu a reuşit să răstoarne prezumţia legală ce operează în favoarea recurentului-pârât"), reprezintă doar o reluare a celor afirmate, în mod identic, prin apelul formulat împotriva sentinţei tribunalului, instanţa de prim control judiciar reţinând, ca efect al analizării respectivelor critici, tocmai contrariul celor afirmate de parte (respectiv corecta răsturnare a prezumţiei de proprietar a pârâtului-apelant) şi, corelativ, a calităţii reclamantei-apelante de proprietar al bunurilor revendicate, stabilind, totodată, faptul că "pârâtul este de fapt cel care deţine echipamentele fără niciun temei contractual sau legal".

Astfel, fără a opune critici efective statuărilor instanţei de prim control judiciar, recurentul-pârât s-a limitat doar la reafirma întocmai cele susţinute în calea de atac precedentă, care au primit o dezlegare jurisdicţională şi care, pentru aceste motive, nu permit verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, cum recurentul-pârât nu tinde, prin criticile formulate, la infirmarea considerentelor instanţei de prim control judiciar în legătură cu aceste aspecte, procedând practic la reiterarea susţinerilor deja analizate, ele nu pot fi deduse, spre examinare, instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Prin urmare, afirmaţiile recurentului-pârât, prezentate drept motive de recurs, nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi, făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Or, pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, era necesar nu doar ca recurentul-pârât să indice dispoziţiile de drept material pretins încălcate, ci şi să arate, în concret, şi în ce mod instanţa de apel a nesocotit acele norme, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, deşi formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se reţine, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi cod.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva deciziei nr. 1341A din data de 31 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1341A din data de 31 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Constată nul recursul declarat de pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin primar, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.