Appeal dismissed: restitution orders partially annulled for war-crime-confiscated property

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în 07.08.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, A., B., C., ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 3473/25.10.2004 (restituire în natură parte liberă imobil notificat) şi a Dispoziţiei nr. 4277/06.05.2005 (acordare măsuri reparatorii prin echivalent parte imposibil de restituit în natură imobil notificat), ambele emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate prevederile art. 249 şi 255 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ coroborate cu art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, art. 1 alin. (8), art. 3 alin. (1) şi (3), art. 12 şi 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a înaintat cauza spre competentă soluţionare uneia dintre secţiile civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată, la data de 27.01.2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2019.

La data de 31.03.2020, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat, în cauză, cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 3473/25.10.2004 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 61 alin. (2) C. proc. civ., a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată, şi a respins excepţia decăderii pârâtei A. din dreptul de a invoca excepţia tardivităţii acţiunii în anulare formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta A., prin întâmpinare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 288/SC/01.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâţii D. (decedat), C., B., A. şi Primarul General al Municipiului Bucureşti.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1710A/15.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile reclamantului Prefectul Municipiului Bucureşti şi intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâta A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererile de chemare în judecată şi de intervenţie principală şi, în consecinţă, a anulat în parte Dispoziţiile nr. 3473/25.10.2004 şi nr. 4277/06.05.2005 emise de Primarul Municipiului Bucureşti, respectiv partea privitoare la bunurile ce au aparţinut autorului E..

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta A..

- Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Prefectului Municipiului Bucureşti din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, precum şi a art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Referindu-se la prevederile anterior indicate, precizează că dispoziţiile emise de primari în temeiul Legii nr. 10/2001 pot fi atacate doar conform Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Menţionează că prefectului nu i-a fost conferită puterea de a solicita anularea unei dispoziţii de primar emise în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apreciază că intimatul-reclamant din prezenta cauză nu are calitate procesuală activă pentru a formula cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat anularea unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, indicând că, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dosarele soluţionate în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 de către autorităţile administraţiei publice locale vor conţine obligatoriu avizul de legalitate al prefectului, acest fapt întăreşte ideea că prefectul nu poate solicita anularea unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001 din moment ce are conferită de lege puterea de a influenţa direct aceste decizii.

Astfel, arată că intimatul-reclamant nu avea calitatea procesuală activă de a solicita anularea unor dispoziţii emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că, în primul rând, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu acordă prefectului puterea de a solicita anularea actelor, în al doilea rând, pentru că prefectul a exercitat sau trebuia să exercite controlul asupra acestor acte şi eventual să promoveze acţiune în contencios administrativ într-un interval de timp strict delimitat de lege, interval care a fost depăşit, iar, în al treilea rând, pentru că prefectul nu are interes să promoveze o asemenea acţiune pentru că aceasta nu-i aduce niciun beneficiu.

- Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei decăderii prefectului din dreptul de a formula acţiunea.

Contrar considerentelor instanţei de apel, apreciază că răspunsul cu privire la caracterul acţiunii este oferit chiar de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Aşadar, potrivit prevederilor legale invocate, prefectul are calitatea să verifice legalitatea actelor emise în baza Legii nr. 10/2001, iar dacă apreciază că acestea nu sunt conforme, trebuie să le atace în temeiul art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ.

Referindu-se şi la prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, arată că prefectul are la dispoziţie cel mult un an de la data cunoaşterii existenţei actului nelegal pentru a formula acţiune în anularea acesteia, sub sancţiunea decăderii instituite de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Arată că, în speţă, Statul Român a depus adresa înregistrată la Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti nr. 1333/19.01.2018, prin intermediul căreia cinci persoane fizice îl informau pe prefect nu doar despre existenţa dispoziţiilor atacate, ci şi despre faptul că acestea ar fi nelegale.

Precizează că acţiunea a fost introdusă iniţial la secţia civilă a Tribunalului la data de 07.08.2019, deci cu depăşirea termenului de un an prevăzut de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

- Printr-o ultimă critică, recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare, de către instanţa de apel, a prevederilor pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv greşita interpretare a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Caracterul nelegal al soluţiei instanţei de apel asupra fondului litigiului constă în greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept din care rezultă că preluarea abuzivă a bunurilor ce au aparţinut arh. F. ar fi fost legală, în considerarea săvârşirii unor crime contra umanităţii sau crime de război săvârşite în perioada 6 septembrie 1940 - 9 mai 1945 prevăzute de Legea nr. 312/1945, respectiv greşita interpretare a pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi a art. 2 alin. (1) din Legea 10/2001.

Referindu-se la prevederile pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenta-pârâtă arată că sunt calificate ca nereprezentând o preluare abuzivă următoarele trei situaţii: bunurile confiscate ca urmare a unor infracţiuni economice grave; bunurile confiscate ca urmare a săvârşirii unor crime contra umanităţii sau crime de război săvârşite în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945, cu precizarea că legea exemplifică acele cazuri în care bunurile sunt exceptate de la restituire, respectiv bunurile confiscate de la persoanele vinovate de crime de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război, cu completările ulterioare; bunurile distruse în timpul războiului ca urmare a bombardamentelor.

Pentru că legea prevede expres situaţiile în care sunt exceptate bunurile de la restituire, aplicând principiul exceptio est strictissimae interpretationis, se constatată că în celelalte cazuri de confiscare a bunurilor ca urmare a unor condamnări, bunurile nu sunt exceptate de la restituire.

Relevând cadrul factual, precizează că, în speţă, autorul său, astfel cum este expres menţionat în Deciziunea criminală nr. 27/1947, a fost trimis în judecată pentru faptul că, funcţionând în guvernul G. ca subsecretar de stat la Ministerul Muncii de la data de 5 iulie 1943 până la 23 august 1944, a căutat să susţină războiul contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.

Spre exemplificare, actul de acuzare arată că acesta a îndemnat la continuarea războiului prin articolul "Paştele şi Muncitorii" publicat în revista "H." din 15 aprilie 1944 şi printr-o scrisoare adresată lui I., ministrul Germaniei la Bucureşti.

De asemenea, se arată că, în acelaşi scop, a sprijinit trimiterea şi menţinerea la muncă în Germania a muncitorilor români, făcând, totodată, propagandă în scris şi prin conferinţe în favoarea Germaniei hitleriste.

Arată, aşadar, că, în actul de acuzare şi în Deciziunea Criminală, nu există crime contra umanităţii sau crime de război, astfel cum solicită dispoziţiile Normelor aprobate prin H.G. nr. 498/2003 pentru a putea fi aplicată interdicţia de restituire a bunurilor.

În considerarea acestui aspect, apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile pct. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, atunci când a considerat că pot fi crime de război un articol publicat într-un ziar şi o scrisoare privată adresată unui ofiţer german.

Este adevărat că arh. F. a fost condamnat în baza dispoziţiilor Legii nr. 312/1945, însă pretinsele infracţiuni pentru care a fost condamnat nu sunt crime împotriva umanităţii sau crime de război.

Or, Legea nr. 10/2001 stabileşte în mod expres că sunt excluse de dreptul de restituire a terenurilor doar persoanele vinovate de crime de război sau crime împotriva umanităţii.

Mai precizează că instanţa de apel a greşit şi atunci când a calificat bunurile confiscate ca fiind preluate de Statul Român în temeiul Deciziunii Criminale nr. 27/1947.

Arată că, iniţial, arh. F. a fost urmărit penal în 1947, fiindu-i înfiinţat un sechestru asigurător asupra bunurilor sale, însă a fost achitat, iar, în acest sens, Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/1945, după ce a confirmat că imobilul a trecut în posesia statului prin înfiinţarea sechestrului asigurător, a dispus Corpului Portăreilor Trib. Ilfov desfiinţarea sechestrului penal asigurător înfiinţat.

Sechestrul nu a mai fost desfiinţat, pentru că, la 20 de zile de la această hotărâre, a început procesul prin care arh. F. a fost condamnat prin Deciziunea Criminală nr. 27/1947.

Practic, statul a intrat în posesia bunurilor sale în temeiul unei Ordonanţe Penale prin care s-a instituit un sechestru şi a păstrat posesia acestora până în 1989, organizându-i arh. F. un proces, în care, acuzat fiind că a publicat un articol într-un ziar şi a trimis o scrisoare unui ofiţer german, a fost condamnat la 12 ani de închisoare şi la confiscarea averii, care deja era în posesia Statului Român.

În realitate, averea acestuia a fost confiscată în temeiul unui sechestru desfiinţat şi, prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, "în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist."

În esenţă, în realitate, pentru că şi-a manifestat opoziţia faţă de regimul totalitar comunist, scriind articole potrivnice Uniunii Sovietic, arh. F. i s-a organizat confiscarea averii de către comuniştii care preluaseră puterea în România.

Aşadar, instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 atunci când a reţinut că acestea nu sunt aplicabile, statuând, fără a cerceta, că arh. F. a fi comis crime de război şi crime împotriva umanităţii.

De altfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, potrivit adresei nr. x/24.04.2007, 9 apartamente din imobilul situat în Bucureşti, Calea x, sector 1 au fost preluate de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950 - poziţia 2478 - de la proprietar şi nicidecum prin confiscare, ca pedeapsă penală complementară.

Această adresă consolidează ipoteza recurentei-pârâte, în sensul în care până şi Statul Român a consemnat că nu a confiscat aceste bunuri în baza Deciziunii Criminale.

În realitate, Legea nr. 312/1945 este un act normativ al puterii sovietice, care a urmărit eliminarea elitelor intelectuale şi politice ale ţării pentru a-şi uşura misiunea impusă.

Mai arată şi că prima instanţă a apreciat corect că arh. F. a fost condamnat în baza Legii nr. 312/1945, însă nu pentru crime de război sau crime împotriva umanităţii, astfel că situaţia acestuia se încadrează în dispoziţiile legale pentru a beneficia de restituire.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant Prefectul Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat intimatul că prefectul îşi justifică pe deplin legitimitatea de a promova acţiuni de anulare a unor dispoziţii nelegal emise în baza Legii nr. 10/2001 de către primar.

A arătat, de asemenea, că instanţa de apel a acordat în motivarea deciziei pronunţate relevanţa cuvenită prevederilor legale cumulative care interzic retrocedarea administrativă a imobilelor confiscate penal de la persoane condamnate în baza Legii nr. 312/1945, în baza legilor reparatorii adoptate ulterior datei de 22.12.1989, fără a se depune dovezi cu privire la reabilitarea/anularea condamnării penale pentru crime de război.

A menţionat că, în acest caz, nu este întrunită condiţia esenţială a preluării abuzive a imobilul notificat de către autorităţile statului comunist, condiţie impusă de art. 1 şi 2 din legea specială reparatorie în baza căreia au fost emise actele criticate, condiţie detaliată la pct. 1.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

- Este lipsită de temei susţinerea recurentei privitoare la greşita menţinere, de către instanţa devolutivă de control judiciar, a soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Prefectul Municipiul Bucureşti în promovarea prezentului demers judiciar pronunţată, în cauză, de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din 14 mai 2021, pârâta dezvoltând, prin recurs, argumente nefondate.

Astfel, pe de o parte, recurenta susţine că "intimatul-reclamant din prezenta cauză nu are calitate procesuală activă pentru a formula cerere de chemare în judecată prin care să solicite anularea unei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001", iar, pe de altă parte, că prefectul "trebuia să exercite controlul asupra acestor acte (şi eventual să promoveze acţiune în contencios administrativ)".

Susţinerile recurentei omit faptul că, tocmai în privinţa acestei din urmă ipoteze, reclamantul a sesizat iniţial, în speţă, instanţa de contencios administrativ, fiind dispusă, prin încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unui complet specializat în materie civilă, în considerarea normei de competenţă reglementate de art. 35 alin. (1)1 din Legea nr. 165/2013 - prin care instanţele civile au dobândit plenitudine de jurisdicţie în soluţionarea pricinilor derivate din contestarea deciziilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 -, aspect câştigat judecăţii, ce nu mai poate face obiectul reevaluării în prezenta etapă procesuală.

Mai mult, distinct de inexactitatea afirmaţiilor formulate, care tind să confere un caracter formal criticii, se constată că, referindu-se la prevederile art. 11 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004 (care stabilesc mecanismul de verificare a posteriori a unui act administrativ, tipic sau asimilat), recurenta ignoră natura juridică de acte civile, neemise în regim de putere publică (astfel cum corect a reţinut instanţa de prim control judiciar), a dispoziţiilor atacate, aspect ce se repercutează inclusiv în privinţa legitimării procesuale active a prefectului în promovarea prezentului demers judiciar.

În acest sens, rezumându-se la a relua, prin memoriul de recurs, întocmai susţinerile deduse judecăţii prin apelul incident formulat (prin care afirma că "prefectului nu i-a fost conferită puterea de a solicita anularea unei dispoziţii de primar emise în temeiul Legii nr. 10/2001"), recurenta omite a se raporta, în mod efectiv, la considerentele hotărârii atacate, prin care s-a stabilit că "împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd dreptul prefectului de a exercita controlul de legalitate cu privire la actele emise de autorităţile administraţiei publice locale în procedura acestei legi speciale nu determină reţinerea unei lipse a calităţii procesuale active a reclamantului-apelant în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a unor dispoziţii de primar emise în aplicarea Legii nr. 10/2001, căci regimul juridic al nulităţii absolute permite introducerea unei astfel de acţiuni de către orice persoană interesată."

Distinct de împrejurarea neopunerii unei critici concrete de nelegalitate raţionamentului judiciar al curţii de apel, susţinerea formală a recurentei este înlăturată şi prin aceea că, în realizarea obligaţiilor instituite de Legea nr. 10/2001, primarul nu acţionează ca purtător al autorităţii executive, care emite acte de putere (administrative), conform regimului juridic specific acestei categorii de acte, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deţinătoare a bunului.

Drept urmare, actele primarului, prin care se dispune de bunuri din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale în favoarea persoanei îndreptăţite sunt, la fel ca şi în cazul celorlalte unităţi deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, acte civile.

În acest sens, în sistemul Legii nr. 10/2001, indiferent de calitatea entităţii deţinătoare a bunurilor imobile (societate comercială, regie autonomă, instituţie publică, organizaţie cooperatistă, unitate administrativ-teritorială), deciziile sau dispoziţiile de restituire sunt acte de drept privat, respectiv acte juridice civile (mai exact, acte de dispoziţie făcute asupra bunurilor din patrimoniu şi care, potrivit art. 25 alin. (4) din acelaşi act normativ, au valoarea unui titlu de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie).

În atare condiţii, a susţine, astfel cum procedează recurenta, că împotriva unor asemenea dispoziţii nu este deschisă, în favoarea prefectului, calea acţiunii în nulitate de drept comun, înseamnă, în esenţă, a nega însuşi regimul juridic al actelor contestate, aspect nepermis în contextul de ansamblu al cauzei (în care s-a stabilit, astfel cum s-a arătat anterior, natura civilă a litigiului pendinte), aceasta cu atât mai mult cu cât intimatul-reclamant a justificat inclusiv calitatea sa de persoană interesată în promovarea demersului judiciar din perspectiva atribuţiilor care îi revin în procedura emiterii acestor dispoziţii de către primari.

Astfel, suplimentar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar, interesul prefectului în formularea unei acţiuni precum cea care constituie obiectul litigiului pendinte rezultă, cu claritate, şi din prevederile art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 950/2001 (incidente la data emiterii celei dintâi dispoziţii atacate), potrivit cărora prefectul exercită controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, cu privire la entităţile implicate în soluţionarea notificărilor, care îşi au sediul pe raza teritorială a judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti (normă de drept regăsită, ca atare, şi la art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005 - act normativ care a abrogat H.G. nr. 950/2001 - incident la data emiterii celui de-al doilea act juridic contestat).

De asemenea, relevante, în acest sens, sunt şi dispoziţiile art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 (forma în vigoare la data emiterii ambelor dispoziţii atacate), potrivit cărora controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 361/2005 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, de către prefecţi sau persoanele desemnate de aceştia din cadrul instituţiei prefectului.

Or, odată recunoscut dreptul de control al prefectului în faza administrativă a Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult acesta are deschisă calea acţiunii de drept comun, în constatarea nulităţii dispoziţiilor emise în temeiul legii reparatorii, similar oricărei persoane interesate, în acord cu regimul general al nulităţii absolute.

Drept urmare, contrar afirmaţiilor recurentei, prefectul justifică legitimare procesuală activă în formularea acţiunii în constatarea nulităţii dispoziţiilor contestate.

- În acest context, este lipsită de substanţă şi critica recurentei în legătură cu pretinsa decădere a reclamantului din dreptul de a formula acţiunea ce constituie obiectul prezentei cauze.

În litigiul pendinte nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere partea, nefiind incident, aşadar, termenul de decădere instituit în legătură cu promovarea unei acţiuni în contencios administrativ, întrucât, astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării motivului de recurs anterior, în speţa dedusă analizei nu sunt atacate acte administrative ale autorităţii publice locale, ci acte civile, supuse, deci, regulilor generale referitoare la condiţiile de promovare a unui atare demers judiciar, iar nu celor speciale din materia contenciosului administrativ.

- Inclusiv critica formulată de recurentă prin care invocă nesocotirea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv a art. 1.3 lit. a) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, din perspectiva incidenţei, în cauză, a unei preluări abuzive, de către stat, a imobilului, prin confiscarea averii autorului său, arh. F., "ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică" nu opune veritabile aspecte de nelegalitate deciziei recurate.

Cu titlu preliminar, se reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, astfel cum a fost determinată aceasta cu ocazia devoluţiunii cauzei, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

Aceasta pentru că motivul de casare de care se prevalează partea poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi cu temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de recurs nu poate examina decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi interpretarea probelor neputând forma obiect de analiză în prezenta fază procesuală, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

În speţă, soluţia pronunţată în apel, de admitere în parte a acţiunii şi a cererii de intervenţie principală, cu consecinţa anulării în parte a celor două dispoziţii atacate (în privinţa părţii privitoare la bunurile care au aparţinut autorului recurentei), a avut la bază constatarea incidenţei, în cauză, a cazului de exceptare de la domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 prevăzut de art. 1.3 lit. c) pct. ii) din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, care dispune în sensul că nu constituie preluare abuzivă şi, deci, nu face obiectul legii confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârşirii unor crime contra umanităţii sau crime de război săvârşite în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945 (cum ar fi: persoanele vinovate de crime de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile Legii nr. 312/1945).

În concret, reanalizând situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză, instanţa devolutivă de control judiciar a stabilit că lotul I, care a revenit autorului recurentei, arh. F., în urma perfectării actului de partaj voluntar intervenit între acesta şi J. în 29.12.1945, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Calea x, "a fost preluat de statul român, cu titlu de despăgubiri, prin confiscare, dispusă în procesul penal, ca măsură complementară la pedeapsa de 12 ani de temniţă grea, pronunţată în privinţa acestuia pentru faptele prevăzute de art. 2 lit. a) şi sancţionate de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/1945, prin Deciziunea criminală nr. 27/06.02.1948 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Deciziunea nr. 1510/07.08.1948 pronunţată de Curtea Supremă".

Or, câtă vreme argumentele ce susţin soluţia recurată au ca obiect evaluarea mijloacelor probatorii administrate în cauză, afirmaţiile recurentei referitoare la elementele de fapt care au constituit acuzaţia penală formulată împotriva arh. F. nu pot fi primite, din moment ce nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, urmărindu-se, în realitate, doar reevaluarea situaţiei de fapt, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, aspect incompatibil cu controlul în casaţie.

De altfel, afirmaţiile recurentei privind caracterul condamnării dispuse cu privire la autorul său, prin Deciziunea Criminală nr. 27/06.02.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, pronunţată în dosarul nr. x/1947, definitivă prin respingerea recursului prin Deciziunea nr. 1510/07.08.1948 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/1948, presupun exercitarea unui control judiciar cu privire la legalitatea hotărârii penale ce excede obiectului judecăţii din prezenta cauză, din faţa instanţei civile.

În acest sens, se constată că în mod judicios s-a reţinut de către curtea de apel aspectul că "pârâţii, moştenitori ai autorului E., nu au depus la dosarul cauzei dovada desfiinţării condamnării penale suferite de autorul lor în temeiul Legii nr. 312/1945, ca urmare a promovării unei căi extraordinare de atac, ipoteză în care măsura preluării averii sale ar fi putut face, eventual, obiectul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001".

Relevantă în această privinţă este, spre exemplu, Decizia nr. 2/17.01.2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. x/1999, prin care a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi au fost casate Deciziunea Criminală nr. 27/06.02.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, pronunţată în dosar nr. x/1947, precum şi Deciziunea nr. 1510/07.08.1948 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia Penală, numai cu privire la inculpatul K. - aflat într-o situaţie similară cu autorul recurentei, arh. F. - şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului K. pentru săvârşirea crimei de război prevăzută de art. 2 lit. a) raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/1945, reţinându-se, în raport cu activitatea concretă desfăşurată de inculpat, în perioada aprilie- august 1944, în calitate de ministru de finanţe, că nu se poate considera că a săvârşit fapte susceptibile de a fi apreciate de "continuare a războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice şi Naţiunilor Unite" şi că, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat sau ale altei infracţiuni.

Tocmai din acest motiv, dată fiind lipsa unei soluţii pronunţate de instanţa penală în soluţionarea unei căi extraordinare de atac îndreptate împotriva hotărârii de condamnare pronunţate, care să tindă, fie la reabilitarea judecătorească a defunctului arh. F., fie la anularea condamnării pronunţate, afirmaţiile recurentei referitoare la caracterul politic al acesteia sunt lipsite de eficacitate juridică, cadrul procesual din prezenta cauză nepermiţând antamarea unor aspecte referitoare la legalitatea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie penală.

În afara verificării jurisdicţionale a instanţei de recurs se înscriu şi susţinerile recurentei prin care se invocă incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, prin aceea că, "în realitate, averea acestuia a fost confiscată în temeiul unui sechestru desfiinţat", cât timp reţinerea contrară a instanţei devolutive de control judiciar, în sensul că "partea de imobil ce a aparţinut autorului E. a fost preluată prin confiscare, dispusă în procesul penal, ca măsură complementară", nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât reprezintă un aspect ce ţine de temeinicia hotărârii atacate, ce nu poate fi reevaluat în prezenta etapă procesuală.

Pentru considerentele expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 1710A/2023 din data de 15 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.