Revision Request Over Ruled Dismissed: Reviewing Res Judicata Interpretation in Restitution Compensation Cases

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Cererea de revizuire:

Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2025, revizuienta A., în contradictoriu cu intimaţii B., Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 (conexat cu dosarul nr. x/2020), cu consecinţa schimbării în parte a acesteia în sensul respingerii apelului formulat de apelanta-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi majorării, în mod corespunzător, a numărului de puncte pentru care pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a fost obligată să emită decizia de compensare în favoarea reclamantelor A. şi B..

În subsidiar, a solicitat anularea în parte a deciziei numai cu privire la soluţia de admitere a apelului pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi cu privire la diminuarea suprafeţelor pentru care instanţa a calculat numărul de puncte şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru majorarea numărului de puncte pentru care pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să fie obligată să emită decizie de compensare, cu obligarea intimatei-pârâte Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, revizuenta a susţinut că decizia civilă nr. 1347 din 18 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă este potrivnică şi încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor şi dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă în dosarul nr. x/2009; a considerentelor şi soluţiei pronunţate prin încheierea de şedinţă din 05 iunie 2024, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, precum şi a considerentelor şi soluţiei pronunţate prin încheierea de şedinţă din 03 octombrie 2024, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

După o serie de consideraţii referitoare la caracterul admisibil al cererii de revizuire formulate, revizuenta a arătat că, prin decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă a admis recursul, a modificat sentinţa atacată, a admis acţiunea reclamantei A. şi a obligat pârâtul Municipiului Bucureşti, prin primar general să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă din str. x, compus din 4000 m.p. şi construcţii.

Redând din considerentele deciziei atacate, revizuenta a susţinut că instanţa a stabilit cu autoritate de lucru judecat că actul de cesiune de drepturi succesorale prin care părinţii notificatorului au dobândit cota indiviză de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. x, sector 4 este titlu de proprietate fiind un act constitutiv de drepturi şi nu declarativ, în temeiul său având loc o veritabilă vânzare a unei cote părţi indivize din succesiunea lui C..

Potrivit titlului de proprietate recunoscut, obiectul cesiunii de drepturi succesorale este de 1/2 din imobilul teren şi construcţii situat în str. x, iar suprafaţă cotei indivize de 1/2 din teren este de 4.000 mp, aşa cum rezultă din titlul de proprietate recunoscut, în sensul că terenul cedat însumează circa 4.000 mp (alin. (4) din Act) şi construcţii.

A menţionat că are calitatea de moştenitoare a notificatorului D. în cotă de 1/2, în calitate de soră a acestuia, în concurs cu soţia supravieţuitoare, B., care deţine cealaltă cotă de 1/2, iar în cauza în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a avut calitatea de reclamantă doar A., nu şi cealaltă moştenitoare a notificatorului, respectiv B., fiind admisă acţiunea formulată de reclamanta A..

A precizat că, în cauza de faţă, care formează obiectul dosarului nr. x/2018 au calitatea de reclamante ambele moştenitoare ale notificatorului, respectiv apelanta-reclamanta A., sora notificatorului, cât şi soţia supravieţuitoare a acestuia B..

Prin sentinţa civilă nr. 736 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a civilă, instanţa de fond a respectat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi a calculat despăgubiri raportând-se în mod corect la suprafaţa totală a imobilului notificat de 4.000 mp teren şi construcţii aferente (care reprezintă cota de 1/2 din imobil, conform titlului de proprietate recunoscut).

Astfel, instanţa de fond a calculat corect despăgubiri pentru reclamanta A. pentru cota de 2.000 mp teren şi construcţiile aferente, adică 1/2 din 4.000 mp teren şi construcţii, corespunzător considerentelor şi dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă.

De asemenea, a calculat corect despăgubiri şi pentru reclamanta B., pentru cealaltă cota de 1/2 (corespunzător cotei succesorale) din 4.000 mp şi construcţii aferente, adică pentru cota indiviză de 2.000 mp teren şi construcţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de apel pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu motivarea că instanţa s-a raportat în mod greşit la suprafaţa de 8.000 mp a întregului teren din str. x şi că instanţa ar fi trebuit să se "raporteze la suprafaţa de 4.000 mp teren care reprezintă întregul teren avut în proprietate de antecesorii reclamantelor "iar nu cota de 1/2 părţi, astfel cum în mod greşit reţne prima instanţă".

Pe cale de consecinţă, a solicitat calcularea de despăgubiri pentru ambele reclamante pentru cota de 1/2 din 4.000 mp, adică doar pentru l.000 mp fiecare.

Din titlul de proprietate recunoscut rezultă cu claritate că antecesorii reclamantelor au avut în într-adevăr în proprietate suprafaţa de 4.000 mp care reprezintă suprafaţa cotei indivize de 1/2 întreg imobilul din str. x, care nu putea avea decât suprafaţa totală de 8.000 mp.

Prin chiar natura sa de act de cesiune de drepturi succesorale prin care s-a dobândit o cotă de 1/2 din bun, dreptul de proprietate nu putea să poarte decât asupra unei cote indivize din imobil, suprafaţa acesteia fiind foarte clar exprimată în titlu ca fiind de 4.000 mp.

Faţă de motivul de apel invocat de apelanta-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa de apel a pus în vedere apelantei-reclamante A. să formuleze cerere pentru lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă.

Cererea de lămurire a dispozitivului, în forma solicitată de apelanta-reclamantă A., a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 05 iunie 2024, reţinându-se că recurentei-reclamante A. i se cuvine cota de 1/2, iar terenul pentru care se calculează măsuri reparatorii a fost identificat ca având suprafaţa de 4.000 mp teren şi construcţii dobândită de părinţii notificatorului prin titlul de proprietate ataşat notificării.

Într-adevăr, aceasta are un drept la măsuri compensatorii pentru cota de 1/2 din imobilul notificat, în calitate de comoştenitoare a notificatorului, defunctul D., însă cealaltă cotă de 1/2 din imobilul notificat îi revine soţiei supravieţuitoare, B., care nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, ci doar recurenta-reclamantă A..

A precizat că prin încheierea de şedinţă din 03 octombrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2009, cu aceeaşi motivare, a fost respinsă şi cererea de îndreptare eroare materială a dispozitivului aceleiaşi decizii, formulată de apelanta-reclamantă A..

Din motivarea ambelor încheieri rezultă că suprafaţa imobilului notificat este de 4.000 mp, iar cota care i se cuvine reclamantei A. este de 1/2 din imobilul notificat, acţiunea acesteia fiind admisă. Întrucât, în cauza de faţă, sunt reclamante ambele moştenitoare ale notificatorului defunctul D., calculul făcut de instanţa de fond asupra despăgubirilor cuvenite ambelor moştenitoare este corect şi respectă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2022.

Cu toate acestea, prin hotărârea a cărei revizuire o solicită, instanţa de apel a admis apelul formulat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cu consecinţa înjumătăţirii suprafeţelor de teren şi construcţii pentru care a calculat măsuri reparatorii, stabilind în final un număr de puncte care reprezintă doar jumătate din numărul de puncte care s-ar fi cuvenit fiecărei reclamante, aspect ce relevă încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor şi dispozitivului hotărârilor judecătoreşti arătate în cererea de revizuire.

Recunoaşterea titlului de proprietate (actul de cesiune de drepturi succesorale) asupra unei cote indivize de 1/2 din imobil, a cărei suprafaţă este indicată în titlu ca fiind de 4.000 mp teren şi construcţii, face imposibilă constatarea concomitentă că suprafaţa întregului teren din Bucureşti, str. x este de 4.000 mp, în realitate fiind de 8.000 mp, făcând trimitere în acest sens la următoarele înscrisuri: procesul-verbal întocmit în data de 9 august 1935, prin care s-a dezbătut succesiunea defunctului C., copia cărţii funciare, schiţa imobilului, planul topografic scara 1:500, la nota de reconstituire nr. x din 21 noiembrie 2007 a imobilului din str. x, sector 4 Bucureşti şi la notificarea nr. x din 08 august 2001.

În concluzie, revizuenta a arătat că, prin admiterea apelului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi modul de calcul al numărului de puncte (suprafeţele asupra cărora le calculează), decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2009.

I.2. Apărările formulate în cauză:

La 13 februarie 2025, prin poştă, în termen legal, intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că partea adversă, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmăreşte reformarea deciziei civile nr. 1347 din 18 decembrie 2024 sub două aspecte: primul aspect vizează respingerea apelului formulat de intimată şi majorarea cuantumului măsurilor compensatorii, iar cel de-al doilea aspect se raportează la soluţia de admitere a apelului intimatei, diminuarea cuantumului măsurilor compensatorii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Chestiunea litigioasă este reprezentată de suprafaţa imobilului situat în Bucureşti, str. x, fiind o perpetuare a unei greşeli de interpretare susţinută de revizuentă în sensul dacă suprafaţa întregului imobilului situat în Bucureşti este de 4.000 mp şi construcţii sau terenul în suprafaţă de 4.000 mp şi construcţii reprezintă cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x. Însă, acest aspect a fost clarificat de Curtea de Apel Bucureşti în încheierea din 03 octombrie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2009, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamanta A., făcând trimitere la considerentele ce susţin soluţia pronunţată.

Or, revizuenta în mod eronat a considerat că în ceea ce priveşte cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti reprezintă 4.000 mp, din moment ce hotărârea atacată a menţionat că întregul imobil este reprezentat de teren în suprafaţă de 4.000 mp şi construcţie, iar nu doar cota de 1/2.

În consecinţă, revizuirea formulată este inadmisibilă, decizia civilă nr. 1347 din 18 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018 nefiind potrivnică deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2009 sau a încheierilor din 05 iunie 2024 şi 03 octombrie 2024.

Prin notele scrise depuse în şedinţa din 25 martie 2025, revizuenta A. a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire formulată în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acesteia, reiterând aspectele deduse judecăţii prin acest demers judiciar cu privire la la incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ataşat hotărârilor judecătoreşti de care partea s-a prevalat în cauză cu privire la acordarea despăgubirilor ce se cuvin reclamantelor A. şi B. aferente cotelor de 1/2, fiecare, din suprafaţa de 4.000 mp teren şi construcţii.

I.3. Hotărârile în raport de care se invocă contrarietatea deciziei civile nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 (conexat cu dosarul nr. x/2020):

Prin decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 528 din 14 martie 2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a modificat sentinţa în sensul că a admis acţiunea; a obligat pe pârât să emită dispoziţie cu propunere de acordare măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă Bucureşti, str. x, compus din 4.000 mp teren şi construcţii.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, instanţa de recurs a reţinut că actul juridic de cesiune de drepturi succesorale încheiat la 10 iulie 1947, autentificat sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi transcris sub nr. x/1947 de grefa aceluiaşi tribunal, act ce s-a încheiat între 3 dintre moştenitorii defunctului C. şi numiţii E. şi F., părinţii notificatorului D., dar care apar ca persoane străine de succesiune, nu are caracter declarativ de drepturi, ci constitutiv, în temeiul său având loc o veritabilă vânzare-cumpărare a unei cote-părţi din succesiunea lăsată de defunctul C., succesiune care se rezumă, potrivit precizărilor din act, "numai la imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren" însumând circa 4.000 mp şi construcţiile situate pe acesta, "vechi şi degradate, toate fiind numai parter şi cuprinzând magazii, unele tencuite şi fără podeli".

Astfel, raportându-se la cuprinsul actului juridic analizat de care reclamanta a înţeles să se prevaleze în dovedirea drepturilor a căror recunoaştere a solicitat-o, la situaţia de excepţie reglementată de art. 1399-1401 C. civ. în privinţa cesiunii de drepturi succesorale privită ca un act juridic translativ de proprietate, instanţa a apreciat că în mod eronat, cu ignorarea conţinutului actului juridic analizat şi a naturii sale juridice reale, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a administrat actul doveditor al dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, din str. x, Bucureşti, identificând ca modalitate de complinire a acestei lipse probatorii, nevoia înfăţişării titlului de proprietate al numitului C..

Or, caracterul de act translativ de drepturi al actului juridic al cesiunii de drepturi succesorale existent în dosarul administrativ al notificării şi, deci, de înscris doveditor al dreptului de proprietate, în înţelesul acestei noţiuni dat prin prevederile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, nu justifica nevoia efectuării probaţiunii pretinse de prima instanţă reclamantei şi nici soluţia de respingere, pentru acest motiv, a cererii de chemare în judecată.

Prin aceasta s-a dovedit, de asemenea, că în mod eronat prima instanţă a apelat şi la prezumţia instituită prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii menite să acorde persoanelor îndreptăţite un beneficiu probator pentru cazul în care nu mai deţin sau nu mai pot obţine înscrisuri doveditoare ale dreptului lor de proprietate.

Prezumţia instituită prin acest text legal devine aplicabilă însă în ipoteza lipsei de elemente probatorii ale părţii şi în lipsă de probe contrarii, stabilindu-se că dovada deţinerii unui anumit bun o constituie chiar faptul preluării acelui bun de la persoana sau autorul persoanei care îl revendică în prezent.

Astfel, prima instanţă a recurs nejustificat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 de vreme ce partea solicitantă în cauză administrase probe în dovedirea existenţei dreptului de proprietate, depunând titlul doveditor în acest sens şi în acelaşi timp a interpretat aceste dispoziţii legale într-un mod contrar scopului pentru care ele au fost edictate, deducând din aplicarea lor faptul că preluarea de către stat a imobilului pe numele uzufructuarului constituie un argument de luat în seamă pentru teza nedovedirii deţinerii dreptului de proprietate de către autorii notificatorului.

Totdată, instanţa de recurs a constatat că imobilul situat în str. x A, sector 4 a fost preluat abuziv de către stat fără titlu, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, printr-o aplicare eronată a Decretului nr. 92/1950, ce contravenea Constituţiei acelei epoci, întrucât G. deţinea doar un drept de uzufruct asupra imobilului.

A mai reţinut instanţa de recurs şi faptul că reclamanta a dovedit, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a notificatorului D., fratele său, făcând în acest sens trimitere la certificatul de moştenitor nr. x/1976, potrivit căruia succesorii în drepturi ai cesionarului de drepturi succesorale din actul întocmit în 1947, F., decedat la 21 noiembrie 1975, au fost soţia supravieţuitoare E. şi fiul D., în timp ce succesorii în drepturi ai E. sunt D. şi reclamanta, în limita rezervei succesorale de 1/3 din masa succesorală, după cum rezultă din cuprinsul sentinţei civile nr. 3688/9.06.1995 a Judecătoriei Sectorului 5.

De asemenea, a avut în vedere certificatul de moştenitor nr. x/2.08.2004 de B.N.P. "H.", care a atestat că succesiunea acestuia s-a transmis în cote egale de 1/2 soţiei sale supravieţuitoare, B., şi reclamantei, în calitate de soră. Acest înscris justifică în cauză legitimarea procesuală activă a reclamantei de a acţiona în vederea obţinerii soluţionării notificării nr. 30171 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x/8.08.2001, trimisă de fratele său, D. în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, notificare ce a rămas până în prezent nesoluţionată.

A reţinut că, prin notificarea formulată, D. a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru întreg imobilul situat în str. x, compus din 4.000 mp teren şi 2.000 mp construcţii cu altă destinaţie, iar reclamanta, prin acţiunea iniţială, astfel cum a fost precizată, a solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziţie motivată pentru soluţionarea notificării nr. x/2002 cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul (aşadar în întregul său) din Bucureşti, str. x, însă conţinutul înscrisului doveditor al dreptului de proprietate, actul de cesiune a drepturilor succesorale încheiat în anul 1947, dovedeşte că părinţii notificatorului (şi ai reclamantei) au dobândit în temeiul acestuia doar cota parte indiviză de 1/2 din succesiunea lui C. compusă din imobilul situat în Bucureşti, str. x, respectiv doar cotele succesorale cuvenite celor trei succesori cedenţi de 1/5, 1/5 şi 1/2 din 1/5, cote despre care se arată că au fost recunoscute şi de ceilalţi moştenitori conform unei înţelegeri sub semnătură privată din 16 ianuarie 1935.

În acest contex, a apreciat corectă observaţia primei instanţe potrivit căreia persoanei îndreptăţite ce a formulat notificarea în cauză nu i-ar putea fi recunoscută această calitate decât în limita unei cote indivize de 1/2 din imobil, alături de reclamantă existând şi soţia supravieţuitoare, care nu este parte în cauză, însă împrejurarea privitoare la transmiterea succesiunii notificatorului D. către doi succesori dintre care doar unul a acţionat solicitând prin litigiul pendinte soluţionarea notificării, în timp ce al doilea a rămas străin de această cauză, nu împietează în nici un fel asupra modului de soluţionare a pricinii ori a soluţiei ce se va pronunţa, fiind corectă afirmaţia recurentei că, dat fiind petitul cererii sale de chemare în judecată, de obligare a pârâtului la soluţionarea notificării formulate în privinţa imobilului din str. x, Bucureşti, soluţionarea acţiunii nu poate decât să profite şi celui de-al doilea moştenitor al notificatorului D..

Pe baza tuturor probatoriilor analizate, instanţa a stabilit că ipoteza prezentei cauze este cea a deciziei XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când instanţele judecătoreşti sunt competente să soluţioneze pe fond chiar contestaţia împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a emite decizia/dispoziţia motivată de rezolvare a notificării.

Având în vedere că reclamanta a dovedit faptul formulării unei notificări în condiţiile şi termenele Legii nr. 10/2001, a unei preluării abuzive a imobilului notificat, calitatea de succesor în drepturi a notificatorului în raport cu titularii dreptului de proprietate asupra imobilului, dar şi dreptul de proprietate asupra imobilului, în limita unei cote-părţi indivize de 1/2 din bun, instanţa a concluzionat asupra calităţii de persoană îndreptăţită la beneficiul Legii nr. 10/2001 în persoana numitului D. şi, implicit, a acestei calităţi în persoana succesorilor săi în drepturi, reclamanta şi soţia supravieţuitoare B..

Totodată, a apreciat că măsura restituirii în natură a imobilului este exclusă din moment ce din nota de reconstituire existentă în dosarul administrativ a rezultat că în prezent întregul imobil este afectat de elemente de sistematizare urbană (carosabil, trotuar, spaţii verzi aferente b-dului Unirii, amenajări parcaje, o serie de blocuri, precum şi amenajările de acces aferente acestora).

În consecinţă, în temeiul art. 1 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, a apreciat că singura modalitate reparatorie ce poate fi acordată în cauză este aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, după cum a solicitat şi reclamanta prin precizările aduse cererii sale.

Prin încheierea de şedinţă din 05 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, formulată de recurenta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

În esenţă, instanţa a reţinut că, prin acest demers judiciar, recurenta-reclamantă doreşte de fapt modificarea hotărârii, sub aspectul suprafeţei imobilului pentru care s-a dispus acordarea de măsuri compensatorii.

Or, dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti este foarte clar şi nu este susceptibil de interpretări diferite în condiţiile în care pârâtul a fost obligat să emită decizie cu propunere de acordare măsuri compensatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă Bucureşti, str. x, compus din 4000 mp teren şi construcţii.

De asemenea, a avut în vedere că analiza respectivului dispozitiv relevă faptul că imobilul situat în str. x este compus din teren în suprafaţă de 4000 mp şi construcţii, recurenta-reclamantă beneficiind de despăgubiri aferente cotei de 1/2 din acest imobil, nefiind posibilă o interpretare celei propuse de recurenta-reclamantă conform căreia această cotă de 1/2 reprezintă 4.000 mp, având în vedere că, specific proprietăţii comune pe cote părţi, este deţinerea unei cote ideale şi abstracte din dreptul de proprietate şi faptul că niciunul dintre copărtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun.

Or, admiterea cererii de lămurire în sensul relevat de recurenta-reclamantă ar însemna o modificare a deciziei în sensul stabilirii altor dimensiuni ale terenului, de 8.000 mp, nu de 4.000 mp, lucru inadmisibil în procedura specială reglementată de art. 2821 din vechiul C. proc. civ., în care nu este permis să repună în discuţie fondul dreptului.

Prin încheierea de şedinţă din 03 octombrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţate de aceeaşi instanţă, formulată de recurenta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

În motivarea acestei soluţii, raportându-se la considerentele hotărârii respective şi ale încheierii de şedinţă din 05 iunie 2024, instanţa a apreciat că prin cererea de îndreptare a erorii materiale, petenta a urmărit aceeaşi finalitate, respectiv modificarea, iar nu îndreptarea dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, în sensul de a se stabili măsuri compensatorii prin raportare la o suprafaţă mai mare de teren decât aceea indicată neechivoc în dispozitivul deciziei.

Procedura îndreptării hotărârilor judecătoreşti, astfel cum este reglementată în art. 281 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. presupune corijarea acelor erori materiale strecurate, cu ocazia redactării ori tehnoredactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau dispozitivului unei hotărâri.

Or, în cauză, instanţa a apreciat că solicitarea petentei nu tinde la îndreptarea unei simple erori materiale, fără vreo consecinţă asupra substanţei măsurilor judecătoreşte dispuse, ci la o veritabilă modificare a soluţiei cu privire la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care s-au stabilit măsuri compensatorii în echivalent, fiind inadmisibil ca, pe calea reglementată de textul de lege anterior menţionat, să se procedeze la reformarea hotărârii judecătoreşti.

Astfel, instanţa a constatat că în dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 nu s-a strecurat nicio eroare materială, cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresa Bucureşti, str. x, compus din 4.000 m.p. teren şi construcţii, pentru care s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii, fiind stabilită prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi probele administrate în cauză, astfel cum rezultă din considerentele deciziei respective.

I.4. Hotărârea a cărei revizuire se solicită:

Prin decizia civilă nr. 1347A din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 736 din 21 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-intervenientă A. şi intimata-reclamantă B.; a admis apelul formulat de apelanta-intervenientă A. împotriva sentinţei civile nr. 736 din 21 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că valoarea totală a despăgubirilor este în cuantum de 13.546.775 puncte; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta reclamantă a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel, acordate cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a hotărâ astfel, în referire la aspectele ce prezintă relevanţă pentru soluţionarea cererii de revizuire, anume, suprafaţa terenului pentru care se cuvin despăgubiri, curtea de apel a constatat că prima instanţă a apreciat în mod corect că prin decizia civilă nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2009, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat întinderea dreptului de proprietate, precum şi cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 4.000 mp şi construcţii, la care era îndreptăţită apelanta-reclamantă A., aspecte ce rezultă din dispozitivul şi considerentele acestei hotărâri.

Totodată, a reţinut că prin încheierea din 05 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2009, irevocabilă, a fost respinsă cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, reţinându-se că dispozitivul este clar şi că admiterea cererii reclamantei ar conduce la o modificare a acestei decizii în sensul stabilirii altor dimensiuni ale terenului, ceea ce nu este permis în procedura reglementată de art. 2821 C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din 03 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2009, irevocabilă, a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012.

Instanţa de apel a apreciat că, prin decizia menţionată, s-au stabilit drepturile autorului reclamantelor, D., iar nu doar drepturile reclamantei A., sens în care, la stabilirea valorii despăgubirilor, a avut în vedere cota de 1/2 din terenul în suprafaţă de 4.000 mp, iar nu din terenul în suprafaţă de 8.000 mp.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând cererea de revizuire prin prisma dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocate de intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor prin întâmpinare, câtă vreme, raportat la motivele pe care revizuenta şi-a fundamentat cererea, aceasta se circumscrie dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate, de altfel, ca temei de drept al căii de atac promovate.

Revizuenta a invocat faptul că decizia civilă nr. 1347 din 18 decembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care, în urma admiterii recursului şi modificării sentinţei civile nr. 528 din 14 martie 2012 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea promovată de aceasta şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită dispoziţie de propunere de acordare măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul situat la fosta adresă Bucureşti, str. x, compus din 4.000 mp teren şi construcţii.

Totodată, a susţinut că decizia contestată în cauză încalcă autoritatea de lucru judecat şi a încheierilor de şedinţă din 05 iunie 2024 şi 03 octombrie 2024 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care au fost respinse cererile formulate de recurenta-reclamantă A., de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, respectiv, de îndreptare a erorii materiale din dispozitivului aceleaşi decizii.

Aşadar, în esenţă, prin cererea de revizuire formulată se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, revizuenta tinzând să demonstreze, pe această cale, modalitatea în care, prin prima hotărâre, au fost dezlegate anumite chestiuni litigioase, asupra cărora nu se mai poate statua în mod diferit în hotărârile ulterioare, ceea ce implică o analiză în ansamblu a tuturor aspectelor deduse judecăţii prin prisma efectului reclamat în cauză.

În raport de aceste aspect şi de conţinutul concret al dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri", Înalta Curte reţine caracterul admisibil al cererii de revizuire, urmând a examina, în continuare, pe fond, temeinicia susţinerilor ce vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectele relevate de revizuentă.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în cazul invocării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de revizuire verifică doar dacă cea din urmă hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Aşadar, instanţa de revizuire nu poate exercita un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, neavând căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

După cum s-a arătat în cele ce preced, legiuitorul a consacrat explicit, in terminis, pe plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Revizuirea pentru contrareitate de hotărâri poate fi admisă dacă sunt îndeplinite cumulative următoarele condiţii: există hotărâri judecătoreşti potrivnice, hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate în dosare diferite, există tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, în cel de-al doilea proces nu a fost invocată excepţia autorităţii de lucru judecat, sau, dacă a fost invocată, aceasta nu a fost analizată.

Raţiunea reglementării revizuirii pe acest motiv o constituie, aşadar, necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

În cauză, aşa cum s-a arătat deja, prin cererea dedusă judecăţii, revizuenta invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, susţinând, în esenţă, că au intrat sub autoritatea de lucru judecat considerentele acestei decizii care au tranşat aspectul litigios referitor la întinderea dreptului de proprietate şi la cota parte la care era îndreptăţită reclamanta A..

Autoritatea de lucru judecat, sub aceleaşi aspecte, a fost invocată şi prin raportare la încheierea de şedinţă din 05 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de recurenta-reclamantă A., de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012, pronunţate de aceeaşi instanţă, precum şi în raport cu încheierea de şedinţă din 05 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de aceeaşi parte, de îndreptare a unei presupuse erori materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012.

Analizând cererea de revizuire din perspectiva condiţiilor ce se cer întrunite pentru ca aceasta să poată fi primită, aşa cum au fost anterior expuse, Înalta Curte constată că ele nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, întrucât în litigiul finalizat cu pronunţarea deciziei nr. 1347 din 18.12.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost invocată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001 din 13 noiembrie 2012 a Curţii de Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, exact sub aspectele pe care revizuenta le readuce în discuţie pe calea prezentului demers judiciar, iar instanţa s-a pronunţat cu privire la aceasta.

Astfel, în dosarul nr. x/2018 ce a fost soluţionat definitiv prin decizia a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel, răspunzând criticilor ce vizau întinderea suprafeţei de teren avute în vedere de prima instanţă, a reţinut în mod explicit că, prin decizia civilă nr. 2001 din 13.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat întinderea dreptului de proprietate precum şi cota parte la care era îndreptăţită apelanta-reclamantă A., şi anume, cota de 1/2 din imobilul situat la fost adresă din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 4.000 mp şi construcţii, apreciind că interpretarea pe care reclamanta o dă aspectelor stabilite cu autoritate de lucru judecat prin această hotărâre, cu privire la întinderea dreptului de proprietate şi cota parte la care era îndreptăţită, este greşită.

În concret, reclamanta a susţinut că din Cartea funciară, Dosar nr. x/1940, potrivit Procesului-Verbal din 11 februarie 1940, unde a fost înscris imobilul compus din teren în suprafaţă de 8.180 mp şi cinci corpuri de casă şi curte, din schiţele imobilului existente în dosarul de Carte funciară, (aflate la filele 67-69 Vol. 3 dosar), fisele tehnice ale imobilului, Procesul-verbal întocmit în data de 9 august 1935 prin care s-a dezbătut succesiunea defunctului C., aflat în dosarul succesoral al acestuia, (şi depus la dosar fond), nota de reconstituire nr. x/21.11.2007 a imobilului din str. x, sector 4 Bucureşti, (aflată la fila x şi fila x Vol. 2) rezultă existenţa construcţiilor formate din mai multe corpuri de clădire care erau amplasare pe întreaga suprafaţă de teren de 8.000 mp şi nu doar pe o suprafaţă de 4.000 mp.

Totodată, a susţinut că, în raport de înscrisurile menţionate, nici expertul desemnat şi nici instanţa de judecată nu aveau cum să calculeze cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, decât luând în considerare întreaga suprafaţă de teren de 8.000 mp pe care erau amplasate construcţiile de 4.000 mp.

Curtea de apel a constatat, însă, că o astfel de evaluare nu poate fi făcută, întrucât se opune puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, prin care s-a stabilit întinderea dreptului de proprietate precum şi cota parte la care era îndreptăţită apelanta-reclamantă A., şi anume, cota de 1/2 din imobilul situat la fost adresă din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 4.000 mp şi construcţii.

În acest sens, instanţa de apel a făcut trimitere la dispozitivul deciziei menţionate, în care se arată explicit faptul că pârâtul a fost obligat să emita dispoziţie cu propunere de acordare măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din imobilul de la fosta adresă Bucuresti compus din 4000 mp teren şi construcţii, precum şi la considerentele ce susţin această soluţie, şi anume:

- prin cererea dedusă judecăţii în dosarul nr. x/2009 reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării nr. x/2002 prin acordarea de despăgubiri pentru imobilul din str. x 70;

-prin notificarea nr. x/2002 D. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 4000 mp şi construcţii 2000 mp în care a funcţionat firma tatălui său F.;

- prin decizia civilă nr. 2001 din 13.11.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a dispus fost modificarea sentinţei civilă nr. 528/14.03.2012 a Tribunalului Bucuresti, prin care se respinsese acţiunea, Curtea reţinând două considerente esenţiale:

- că, în realitate, contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov are natura juridică a unei "veritabile vânzări-cumpărări a unei cote-părţi din succesiunea lăsată de defunctul C., succesiune care se rezumă, potrivit precizărilor din act numai la imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren însumând circa 4.000 mp şi construcţiile situate pe acestea, vechi şi degradate, toate fiind numai parter şi cuprinzând magazii, unele tencuite şi fără podeli".

- că din conţinutul înscrisului doveditor al dreptului de proprietate, actul de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/1947 se " dovedeşte că părinţii notificatorului (şi ai reclamantei) au dobândit în temeiul acestuia doar cota parte indiviză de 1/2 din succesiunea lui C., compusă din imobilul din Bucureşti, str. x, respectiv doar cotele succesorale cuvenite celor trei succesori cedenţi (I., J. şi K.) 1/5, 1/5 şi 1/2 din 1/5".

În fundamentarea opiniei exprimate cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2001/13.11.2012, instanţa de apel s-a raportat şi la încheierea din 05.06.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2009, prin care a fost respinsă cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 2001/13.11.2012, şi prin care s-a reţinut că dispozitivul este clar şi că admiterea cererii reclamantei ar conduce la o modificare a acestei decizii în sensul stabilirii altor dimensiuni ale terenului, ceea ce nu este permis în procedura reglementată de art. 282 1 C. proc. civ., precum şi la încheierea din 03.10.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2009, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 2001/13.11.2012., apreciind că niciuna dintre aceste hotărâri nu schimbă situaţia ce rezultă cu evidenţă din cuprinsul hotărârii în discuţie.

Instanţa a mai reţinut că faptul că reclamanta B. nu a fost parte în respectiva cauză nu poate primi semnificaţia că limitele stabilite prin decizia civilă nr. 2001/13.11.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, au fost doar în considerarea apelantei A. (reclamantă în respectiva cauză), la care urmează să se adauge drepturile proprii ale reclamantei B., dobândite prin moştenire de la defunctul D., cum a susţinut apelanta prin concluziile puse la ultimul termen de judecată.

Prin decizia menţionată s-au stabilit chiar drepturile autorului reclamantelor, D., iar nu doar drepturile reclamantei A., motiv pentru care, la stabilirea valorii despăgubirilor, trebuie avută în vedere cota de 1/2 din terenul în suprafaţă de 4.000 mp, iar nu din terenul in suprafaţa de 8.000 mp.

Rezultă cu evidenţă din considerentele mai sus expuse că, în al doilea proces, soluţionat definitiv prin decizia a cărei revizuire se solicită, chestiunea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2001/2012 a fost invocată, iar instanţa a analizat-o şi s-a pronunţat asupra ei, împrejurare în raport cu care Înalta Curte constată că revizuirea întemeiată pe pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Faptul că revizuenta nu este de acord cu statuările instanţei de apel pe aceste aspecte nu justifică formularea cererii de revizuire pe motivul menţionat întrucât, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanţa nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii.

Cu alte cuvinte, nu intră în puterea de cenzură a instanţei învestite cu cererea de revizuire modalitatea în care cea de-a doua instanţă a valorificat puterea de lucru judecat a primei hotărâri, căci astfel s-ar deschide calea unui veritabil apel/recurs la apel, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul definitiv al deciziei nr. 1347/2024.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia.

A aprecia în sens contrar, ar însemna ca instanţa de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri, ci să reexamineze şi modul de rezolvare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu este posibil.

Instituirea normei cuprinse în art. 509 pct. 8 C. proc. civ. răspunde unui imperativ al respectării autorităţii de lucru judecat dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce presupune că o asemenea cale extraordinară de atac nu poate conduce la rejudecarea cauzei.

Relevantă, în acest sens, este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Aşadar, posibilitatea recunoscută de legiuitor în cazul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de înlăturare din ordinea juridică a unei hotărâri precum cea atacată, nu este permisă în situaţia în care deja, la pronunţarea sa, instanţa de apel a valorificat dezlegările anterioare ale chestiunii litigioase care se regăseşte şi în cauza de faţă, doar pe considerentul că partea nu este mulţumită de soluţia instanţei anterioare. A recunoaşte posibilitatea reevaluării caracterului definitiv al unei hotărâri judecătoreşti într-o atare situaţie, înseamnă a depăşi în mod evident premisele care au fundamentat voinţa legiuitorului la momentul reglementării acestui caz de revizuire şi a afecta în mod grav securitatea juridică a unei hotărâri definitive, lipsind-o de efectele sale fireşti.

În acest registru, reţinând că motivele invocate de revizuentă se subsumează, în realitate, unor critici de nelegalitate a hotărârii pronunţate în apel, din perspectiva modului în care a fost analizată şi reţinută autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în primul litigiu, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1347 din 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Cu drept de recurs, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.