Civil liability for defamation in public debate: freedom of expression versus reputation and value judgments by a public figure

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtei B., s-a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunţată să se dispună obligarea pârâtei la plata daunelor morale de 1.000.000 euro pentru încălcarea dreptului la reputaţie şi la imagine în urma săvârşirii faptei ilicite reprezentate de declaraţiile date în emisiunea "C." din 27.01.2021, la ora 23:12.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 958 din 09 iunie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 RON.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 106 A din 08 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 958 din 09 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat; a obligat apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă în sumă de 7.000 RON reprezentând onorariu de avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 196 A din 08 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Cela de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 10 decembrie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 12 decembrie 2024, a constatat că cererea de recurs principal îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) cooborat cu art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că rrecurentul-reclamant datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub snacţiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a decizie atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la situaţia de fapt şi soluţia pronunţată de prima instanţă, a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării şi greşitei aplicări a regulilor de procedură şi al nemotivării corespunzătoare, argumente pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Din această perspectivă, a arătat că prin cererea de chemare în judecată a indicat ca faptă ilicită săvârşită de pârâtă şi postarea, în data de 21 noiembrie 2020, pe pagina de D. "B." a unui material text, faptă distinctă de afirmaţiile făcute în reportajul difuzat pe postul România TV, însă prima instanţă nu a analizat-o. Deşi prin cererea de apel a criticat acest aspect, în temeiul art. 425 C. proc. civ., instanţa devolutivă a aplicat greşit aceste dispoziţii legale, odată cu cele ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Câtă vreme cadrul procesual obiectiv a inclus şi această faptă ilicită recurentul consideră că referirea instanţei de apel la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. nu are corespondent în situaţia din speţă, înlăturarea criticii respective cu justificarea necesităţii respectării principiului disponibilităţii reprezentând o motivare străină cauzei.

Cu privire la aplicarea greşită a art. 425 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, în justificarea aprecierii sale cu privire la netemeinicia motivului de apel întemeiat pe acelaşi text de lege, instanţa de apel a prezentat afirmaţii generale privind motivarea hotărârilor, care nu aveau legătură cu motivul de apel invocat de acesta ce privea lipsa oricărei referiri a instanţei de fond la una dintre faptele invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din aceeaşi perspectivă, cea a nemotivării hotărârii, a făcut trimitere la raţionamentul prezentat de către instanţa de apel în legătură cu referirile pârâtei la "plăcuţa suedeză", al cărui conţinut relevă şi încălcarea principiului contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa s-a raportat la un subiect de presă dezbătut în anul 2018, deşi acesta nu fusese invocat şi susţinut de către niciuna dintre părţi, şi care, pentru a putea fi reţinut în cauză ar fi necesitat punerea în discuţia părţilor, chiar dacă ar fi considerat a fi un fapt de notorietate publică ce nu ar fi presupus dovedirea.

A mai susţinut că referirea instanţei de apel la "plăcuţa suedeză" relevă şi o lacună a motivării hotărârii, sub acest aspect arătând că, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a întemeiat raţionamentul pe existenţa subiectului de presă dezbătut în anul 2018, aceasta ar fi trebuit să îl prezinte pentru a da posibilitatea instanţei de control să verifice legalitatea şi temeinicia lui iar părţilor să înţeleagă modul în care a apreciat în sensul celor expuse.

A precizat că sursa expresiei "plăcuţa sudedeză" o reprezintă o plăcuţă de înmatriculare a unui autovehicul (înmatriculat în Suedia), care, în sensul dat în limba română, conţinea un mesaj vădit indecent, or, dacă instanţa de apel ar fi prezentat acest lucru ar fi fost imposibil să aprecieze că respectivul mesaj se încadrează într-un limbaj satiric care nu depăşeşte limitele rezonabilităţii.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării şi greşitei aplicări a art. 30 din Constituţia României şi a art. 70, 72 şi 252 C. civ., ce consacră şi protejează drepturile subiective nepatrimoniale recunoscute persoanelor fizice, a normelor incidente în materia audivizualului, precum şi a art. 8 şi a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin absolutizarea în mod nepermis a conceptului de libertate de exprimare a jurnalistului, până la a lipsi de conţinut posibilitatea recunoscută de lege privind protejarea drepturilor nepatrimoniale.

Cu privire la existenţa faptei ilicite a intimatei, făcând trimitere la considerentele expuse în paginile 25 şi 29 ale deciziei atacate, recurentul-reclamant a susţinut că nu este de acord cu aprecierile instanţei de apel legate de intervenţia şi limbajul utilizat de intimata-pârâtă în sensul că acestea nu depăşesc "doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană cunoscută public trebuie să le accepte". Chiar dacă dispoziţiile art. 10 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevăd că orice persoană are dreptul la libera exprimare, aceasta nu poate reprezenta un drept absolut, cât timp cel de-al doilea paragraf al acestui articol permite o eventuală restrângere a libertăţii de exprimare în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate şi trebuie în mod legitim să şle apere.

Altfel spus, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, ca orice altă libertate socială, aceasta presupunând luarea în considerare a unor interese de ordin general, dar şi de ordin privat, anume reputaţia şi drepturile altor persoane.

Or, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a conferit noţiunii de "libertate de exprimare" un caracter de libertate nelimitată, absolută, apreciind că afirmaţii de tipul "A. intră în baza de date a SRI şi sustrage date sau că deturnează vreun avion" sau "să îi dăm o plăcuţă suedeză lui A." se încadrează în limitele unui discurs pe care o pretinsă persoană publică, vizată de astfel de acuzaţii, ar trebui să îl tolereze.

A considerat că afirmaţii precum "Păi da, pentru ca acolo se pare ca A. este şeful poliţiştilor şi că acolo în Bihor această familie face legea după bunul plac" nu pot fi considerate simple "judecăţi de valoare", cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel la pagina 29 din decizia recurată, întrucât se referă la o serie de fapte determinate, şi anume că recurentul-reclamant ar fi săvârşit pretinse fapte de natură penală, inclusiv acte (imaginate) de corupţie.

Mai mult decât atât, deşi instanţa a calificat discursul pârâtei drept un "discurs de tip parental" raportându-se strict la sintagme precum "cine ştie ce năzbâtie mai face?", aceasta a ignorat intervenţia în ansamblul său "A. intră în baza de date a SRI şi sustrage date sau ca deturnează vreun avion", ceea ce relevă că recurentul-reclamant nu a fost subiect al unei simple judecăţi de valoare, nu i s-a adus doar o simplă critică, ci a fost subiect al unor acuzaţii concrete (fapte), potrivit cărora ar fi săvârşit cu certitudine o serie de fapte de natură penală, dar şi că ar fi capabil de săvârşirea unor acte extrem de grave (...deturnează un avion).

Or, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi exprimarea unor judecăţi de valoare, în sensul că "existenţa faptelor poate fi demonstrată", adică persoanelor care afirmă fapte obiective li se poate, în mod legitim, cere să dovedească adevărul acestora.

În plus, în cauza Pedersen şi Baadsgard c. Danemarca, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "jurnaliştii trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi să se bazeze pe un minumum de fapte suficient de precise şi fiabile, proporţionale cu natura şi forţa afirmaţiei pe care ei o fac; cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie sa fie mai solidă".

Aplicând aceste principii consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa de faţă, este de domeniul evidenţei că pentru afirmaţii tendenţioase de tipul "mă întreb doar cât a fost scorul" lipseşte o minimă baza factuală, la baza alegaţiilor intimatei aflându-se exclusiv dorinţa de a-1 defăima pe recurent, iar nu o informare onestă şi corectă a publicului.

În plus, făcând trimitere la pagina 29 din decizia recurată, a susţinut că instanţa de apel a reţinut că în cuprinsul materialului au fost prezentate o serie de "suspiciuni" în sensul că recurentul "ar fi interferat în mod nelegal cu activitatea unei instituţii a statului", însă a omis, în analiza sa, să observe şi să reţină că aceste afirmaţii au fost prezentate ca un fapt cert "Eu cred că ar trebui cumva să se autosesizeze CSM-ul şi să ia o decizie în cazul acestor judecători pentru că este clar că această decizie nu este una corectă".

În acest context, a evidenţiat relevanţa cauzei Nilsen şi Johnsen contra Norvegiei, în care Curtea a reţinut că atunci când sunt prezentate fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi fără a fi susţinute chiar de afirmaţiile părţii vătămate, un astfel de discurs nu se bucură de protecţia art. 10 din C.E.D.O.

Un alt argument invocat în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate a vizat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 71 şi art. 72 C. proc. civ., sub aspectul nereţinerii în sarcina intimatei a unei culpe în privinţa încălcării drepturilor nepatrimoniale ale recurentului, deşi prin supunerea atenţiei publice de către pârâtă a unor fapte cu caracter penal, care ar fi fost comise cu certitudine de către acesta, precum şi prin expunerea unor afirmaţii insultătoare, cu un vădit caracter tendenţios, s-a adus o atingere gravă drepturilor sale nepatrimoniale.

Or, subiectul principal al emisiunii difuzate de România TV la data de 27 ianuarie 2021 viza procedurile judiciare derulate în acea perioadă împotriva recurentului, intimata fiind chemată să-şi expună opinia cu privire la decizia judecătorilor, însă aceasta, în totală necunoştinţă de cauză, a discreditat şi a contestat corectitudinea unei hotărâri judecătoreşti pe care nici măcar nu a putut-o studia (hotărârea nefiind redactată la momentul difuzaţii reportajului), sugerând, fără niciun fel de suport probator, că recurentul a exercitat o anumită presiune asupra magistraţilor care au pronunţat hotărârea de respingere a propunerii de arest preventiv sau, chiar mai rău, că acesta sau membrii familiei sale au intervenit pe lângă magistraţii Tribunalului Bihor pentru a-i determina să respingă propunerea de arest preventiv.

Recurentul consideră că în mod neîntemeiat, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile reclamantei referitoare la hotărârea judecătorească vizează mai degrabă critici aduse actului de justiţie înfăptuit de Tribunalul Bihor care nu sunt de natură să justifice indemnizarea reclamantului cât timp nu sunt de natură să prejudicieze imaginea acestuia ci, cel mult, a completului de judecată".

O astfel de concluzie nu poate fi apreciată ca fiind una corectă, în condiţiile în care intimata sugerează că această decizie a magistraţilor a fost pronunţată ca urmare a unui pretins control exercitat de către recurent asupra organelor abilitate, afirmaţie ce nu poate fi considerată doar o "critică adusă actului de justiţie", ci implicit o acuzaţie deosebit de gravă şi lipsită de orice bază factuală adusă recurentului.

Din modalitatea în care au fost expuse afirmaţiile acesteia rezultă că acestea reprezintă veritabile acţiuni de incitare a telespectatorilor emisiunii TV, a opiniei publice în general, la adoptarea faţă de recurent şi/sau faţă de familia sa de tratamente, atitudini, comportamente agresive.

A mai menţionat că instanţa de apel, în mod greşit, a calificat sintagmele "să-i dăm o plăcuţa suedeză lui A. (...) deci să-i dam o plăcuţă suedeză", "Să-i dăm lui asta micu' şi o plăcuţă suedeză la spălat??? drept "o exagerare" şi le-a încadrat "într-un limbaj satiric care critică aspecte negative ale realităţii sociale".

Ţinând cont de originea acestei sintagme, înţelesul său, precum şi situaţiile în care aceasta este utilizată, recurentul susţine că nu poate fi de acord cu decizia instanţei de a o cataloga drept "...limbaj satiric" în condiţiile în care aceasta nu reprezintă o simpla ironie, ci o jignire gravă adresată unei persoane, un termen indecent şi imoral utilizat strict în situaţiile în care intenţia este de a jigni o persoană.

Un alt aspect criticat de recurentul-reclamant a vizat interpretarea greşită a prevederilor art. 14.1 din Codul Deontologic al Jurnaliştilor, în sensul în care instanţa a apreciat că nu se poate vorbi de o nesocotire a prezumţiei de nevinovăţie a acestuia de către intimată.

În opinia recurentului, concluzia potrivit căreia intimata nu ar fi încălcat prezumţia de nevinovăţie, raportată doar la argumentul că, la un moment dat în cursul discursului, intimata ar fi folosit o singură dată verbul "se pare", este una vădit eronată, în condiţiile în care pe parcursul întregii emisiuni, aceasta a făcut afirmaţii de tipul "mă întreb doar cât a fost scorul", "să se autosesizeze CSM-ul şi să ia o decizie în cazul acestor judecători pentru că este clar că această decizie nu este una corectă" ce denotă chiar ideea de certitudine pe care intimata a urmărit să o inducă.

Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa CEDO, nerespectarea acestor garanţii creează premisele reducerii şanselor unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să micşoreze încrederea publicului în rolul instanţelor în administrarea justiţiei penale (Tourancheau şi July c. Franţei). Prin urmare, jurnaliştii trebuie să manifeste precauţie în exprimare în astfel de situaţii şi să aibă în vedere utilizarea unui limbaj adecvat prin raportare la expunerea unor situaţii litigioase, în special cele care privesc cauzele penale.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel doar în mod formal a reţinut că "limbajul trebuie apreciat prin prisma contextului factual" pentru că în măsura în care ar fi procedat la o analiză efectivă a întregului discurs, ar fi concluzionat ca forma şi stilul de exprimare al intimatei (în special în cadrul unei emisiuni televizate în care subiectul dezbătut viza o procedură penală în desfăşurare sunt complet nepotrivite, urmărind să convingă ascultătorii de necesitatea condamnării inculpatului.

De asemenea, în mod neîntemeiat, a reţinut instanţa de apel existenţa mai multor articole de presă ce urmăreau subiectul dezbătut în condiţiile în care acestea nu cuprind oricum afirmaţii de tipul celor expuse de intimată. Simpla existenţă a mai multor publicaţii ce postează informaţii asemănătoare nu poate absolvi de vină persoana care contribuie, de asemenea, la această campanie de denigrare.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a criticat raţionamentul instanţei de apel inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea persoanei sale în categoria "persoanelor publice", susţinând că, şi în măsura în care va fi menţinută o astfel de concluzie, aceasta nu poate echivala cu recunoaşterea dreptului oricărei persoane ca, după bunul său plac, să prezinte în spaţiul public afirmaţii nefondate, cu tente evident acuzative, jignitoare şi chiar imorale în ceea ce priveşte persoana vizată.

Cu privire la existenţa prejudiciului, consideră că în mod greşit instanţa de apel nu a procedat şi la analiza lui.

Din această perspectivă, solicită să se constate că a fost supus unei campanii de denigrare din partea pârâtei, denigrare ce a adus atingere onoarei şi reputaţiei sale, faptele prejudiciabile îmbrăcând forma insultei, injuriilor şi calomniei prin prezentarea distorsionată a unor circumstanţe susceptibile de a supune persoana reclamantului desconsiderării sau oprobriului public.

Pentru a aprecia cu privire la prejudiciul produs, consideră că trebuie să fie avută în vedere inclusiv influenţa exercitată de către intimată asupra mediului online şi a celui televizat, aceasta fiind o persoană prezentă în mod activ pe pagina sa de D. (la acest moment având un număr de 317.000 urmăritori) şi invitată în mod recurent la diferite emisiuni.

Prin raportare la impactul buletinului informativ, precum şi a postării publicate de intimată pe pagina sa de D. "B.", se poate concluziona în sensul că s-a produs un prejudiciu semnificativ asupra imaginii recurentului ce trebuie văzut inclusiv prin prisma reacţiilor telespectatorilor în mediul online, atât reportajul, cât şi declaraţiile intimatei fiind distribuite pe reţelele de socializare, însoţite de comentarii tendenţioase.

A mai precizat că instanţa în mod greşit nu a mai analizat legătura de cauzalitate între faptele comise de intimată şi prejudiciu, solicitând să se reţină că aceasta rezultă ex re din însăşi săvârşirea faptei, având în vedere ca este vorba de producerea unui prejudiciu moral, astfel că demonstrarea lui nu este necesară, fiind prezumată.

Recurentul a criticat şi concluziile instanţei de apel referitoare la atitudinea subiectivă a intimatei, apreciind că în mod greşit s-a reţinu că aceasta "nu a acţionat cu rea-credinţă şi cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public".

Contrar acestei opinii, recurentul susţine că afirmaţiile pârâtei, indiferent de contextul în care au fost prezentate, nu pot avea decât un singur scop, acela de jignire a persoanei şi defăimarea acesteia prin inducerea în percepţia publicului a unei imagini negative cu privire la persoana vizată.

Întrucât afirmaţiile intimatei sunt simple alegaţii nefondate şi făcute cu rea- credinţă, consideră că nu se poate face vorbire despre un interes al ascultătorilor/cititorilor de a avea acces la informaţii false şi nedovedite, existând în mod cert un interes legitim al recurentului de a-şi proteja drepturile.

A precizat că ulterior momentului introducerii pe rolul instanţelor judecătoreşti a prezentei acţiuni, intimata a procedat la publicarea unor materiale text cu privire la recurent în cuprinsul cărora nu numai că a folosit sintagme şicanatorii de tipul "A. cel şmecheros", dar a şi considerat necesar a formula recomandări atât către recurent "îi recomand un program terapeutic serios şi o restructurare cognitiva majoră, fiindcă, sincer, are mare nevoie!!", cât şi faţă de publicul larg "intraţi pe net să vedeţi câte dosare penale nesolutionate are individul!!".

Analizând faptele intimatei prin raportare la întreg contextul factul, nu se poate considera că aceasta ar fi acţionat cu bună-credinţă şi fără intenţia de a induce în percepţia publicului larg o imagine negativă cu privire la persoana recurentului, atâta timp cât discursul acesteia s-a concentrat spre a-l prezenta pe acesta drept o persoană care în mod cert a săvârşit fapte ilicite/de natură penală, în lipsa oricăror dovezi în acest sens.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la data de 20 ianuarie 2025, prin poştă, în termen legal, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că din motivarea recursului nu reiese nicio încălcare a unor reguli de procedură făcută de instanţa de apel prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susţinut că, prin criticile aduse, recurentul-reclamant îşi exprimă doar nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a soluţionat cauza, făcând trimitere la motivarea expusă în pagina 27 paragraful 7 a deciziei atacate, art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil regăsită în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi la aspectele ce implică casarea hotărârii prin prisma motivului invocat de recurent. Or aceasta nu justifică incidenţa motivului de casare menţionat.

Nici din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate, instanţa de apel făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material la datele factuale le speţei.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 11 iunie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 29 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate criticile de ordin procedural formulate de reclamant prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că, în esenţă, subsumat acestora, se invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) precum şi a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva modului în care a analizat motivul de apel în cadrul căruia imputa primei instanţe omisiunea de a cerceta şi de a se pronunţa cu privire la postarea, în data de 21 noiembrie 2020, pe pagina de D. "B." a unui material text denigrator la adresa sa.

În condiţiile în care aceasta a fost indicată, în cererea de chemare în judecată, ca faptă ilicită distinctă de afirmaţiile făcute în reportajul difuzat pe postul România TV, recurentul consideră că sunt greşite aprecierile instanţei de apel în sens contrar, ceea ce a condus la aplicarea greşită a normelor de procedură anterior menţionate.

Totodată, recurentul susţine că, pe aceste aspecte, motivarea deciziei atacate cuprinde argumente generice, însăşi instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate astfel formulate, deşi susceptibile de încadrare în motivele de recurs reglementate de în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate şi nu pot conduce la casarea hotărârii recurate.

În esenţă, acestea pun în discuţie, pe de o parte, greşita calificare a obiectului acţiunii, respectiv, încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) şit. b C. proc. civ., corelată cu încălcarea de către însăşi instanţa de apel a acestor dispoziţii legale, respectiv, a obligaţiei de a motiva corespunzător hotărârea adoptată.

Verificarea temeiniciei susţinerilor recurentului impune, cu titlu preliminarea, prezentarea elementelor esenţiale ale litigiului.

În acest sens, Înalta Curte reţine că reclamantul A. a formulat acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei B., solicitând ca prin hotărârea care va fi pronunţată în dispună obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 euro pentru încălcarea dreptului la reputaţie şi la imagine în urma săvârşirii faptei ilicite reprezentate de declaraţiile date în emisiunea "C." din 27 ianuarie 2021, la ora 23:12, precum şi cele expuse în mediul online, care, prin conţinutul dezaprobator şi exclusiv critic la adresa părţii, dar şi la modalitatea de desfăşurare a procedurilor judiciare, a urmărit trei coordonate, necontestate de părţi, astfel cum au fost identificate de către prima instanţă şi validate de instanţa de apel, după cum urmează:

- incorectitudinea deciziei instanţei, necesitatea adoptării legii răspunderii magistraţilor, disparitatea severităţii cu care a fost tratat reclamantul şi cu care ar fi fost tratata o persoană fără notorietate, fiind absolut necesară demararea unor verificări de către Consiliul Superior al Magistraturii care să analizeze modul în care şi-a îndeplinit activitatea completul sesizat în dosarul reclamantului;

- educaţia dată de către familie care nu l-a pus niciodată în situaţia de a-şi câştiga banii singur, cu consecinţa de a considera că toată lumea este la picioarele lui, deşi citatul din ultimul paragraf al celei de a 2-a pagini a cererii de chemare în judecată continuând cu primul paragraf al celei de a 3-a pagini, nu menţionează tot contextul, critica pârâtei era efectuată şi în legătură cu suma de 13.000 de euro pe noapte plătită pentru închirierea unui apartament în Elveţia;

- îndemnul adresat publicului să îi dea reclamantului "o plăcuţă suedeză".

Cu referire la conţinutul concret al faptelor imputate pârâtei, instanţele de fond au reţinut că, în esenţă, reclamantul a susţinut că, în cadrul emisiunii C. din 27.01.2021, la ora 23:12 difuzată de România TV, intimata-pârâta a fost invitată pentru a comenta ştirea referitoare la modalitatea în care Tribunalul Bihor a soluţionat cererea de luare a măsurilor preventive faţă de reclamant, acesta din urmă fiind acuzat într-un dosar penal referitor la o pretinsă accesare ilegală a bazei de date MAI şi purtare ilegală a uniformei de poliţist pentru a participa la percheziţia unui rival de afaceri.

În cadrul acestei interventii intimata-parata a facut urmatoarele afirmatii, ataşate subiectului dezbătut, indicate de reclamant ca având caracter ofensator: - "este incredibila sentinta judecatorilor, dar asa cum stiti nu avem inca o lege a raspunderii magistratilor, penru ca eu cred ca acei judecatori ar trebui trasi la raspundere pentru decizia pe care au luat-o. Daca era vorba de un om obisnuit, daca eu sau tu, E., sau uite, colegul F., spargeam baza de date a politiei, chiar dacă suntem jurnalişti, mă gândesc la ce ni s-ar fi intamplat sau care ar fi fost consecintele sau pentru orice om normal din tara asta"; - "Pai, da, pentru ca acolo se pare ca A. este seful politistilor si ca acolo in Bihor aceasta familie face legea dupa bunul plac si atunci ne intrebam de ce . . . . . . . . . ."; - "daca l-ar fi educat corect si l-ar fi pus sa-si castige singur banii probabil nu s-ar fi intamplat asta, din moment ce în viaţă i-au permis orice, fara limita, baiatul asta crede ca lumea este la picioarele lui si ca este buricul pamantului, ceea ce este total eronat"; - "Sa-i dam o placuta suedeza lui A.".

Prin cererea de apel, reclamantul a susţinut că a invocat ca avand caracter ilicit, prin caracterul ofensator la adresa sa, şi postarea din data de 20.11.2020 pe contul de D. al intimatei-parate, dosar de fond, având următorul conţinut: - "Ca sa înţelegeţi cât de mare e sfidarea, băiatul asta de bani gata a ajuns şi în presa internaţională, dar nu pentru vreo realizare personala, ci fiindcă şi-a spălat maşina cu şampanie scumpă!!! Ce au uitat ziariştii sa precizeze e faptul ca fraţii A., cetăţeni suedezi şi apropiaţi ai G.-ului, au reuşit la un moment dat chiar sa blocheze activele statului roman intr-un proces de răsunet, în care cereau despăgubiri de 400 de milioane de euro de la Romania!!! Pe care le-au şi primit la un moment dat, cadoul de la, fireşte, H.!!! Astfel, Guvernul G. a mărit artificial deficitul bugetar, punând în pericol stabilitatea tarii. La nici trei luni, intr-o alta speţa, Tribunalul internaţional de arbitraj de la Washington a respins pretenţiile fraţilor I. şi A. contra României. La aşa sume, ce mai contează cu ce speli anvelopele, sa curgă şpriţul, trăiască banii de la stat!!! P. S. Să-i dam lui asta micu' şi o plăcuţa suedeza la spălat???"

Prin apelul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul, invocând incidenţa prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susţinut că niciuna dintre afirmaţiile din cuprinsul postării din 20 noiembrie 2020 de pe contul de D. al intimatei-pârâte nu a fost avută în vedere în soluţionarea cauzei, tribunalul procedând doar la analiza discursului jurnalistei din cadrul reportajului "C.".

În examinarea acestei criticii, instanţa de control judiciar, dând prevalenţă principiului disponibilităţii, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., a reţinut că postarea din mediul online a fost menţionată de reclamant doar ca argument în susţinerea cererii de chemare în judecată, fiind regăsită la pagina 4 pct. 23, iar nu în configurarea unei fapte ilicite distincte, deduse judecăţii prin formularea unei pretenţii în legătură cu aceasta, petitul acţiunii conţinând sintagma generică "şi prin cele făcute în mediul online".

Pe de altă parte, însă, admiţând că prin cererea de apel s-a produs o explicitare a pretenţiilor, şi că, astfel, postarea relevată se circumscrie obiectului cererii astfel cum a fost dedus judecăţii primei instanţe, instanţa de apel a reţinut că, în realitate, tribunalul a avut-o în vedere în analiza efectuată la momentul examinării celei de-a treia coordonate structurate din motivele cererii de chemare în judecată, anume cea referitoare la îndemnul adresat publicului să îi dea reclamantului "o plăcuţă suedeză".

În acelaşi context procesual, instanţa de apel a apreciat că, deşi, prima instanţă nu a tratat distinct fiecare faptă ilicită afirmată de reclamant, considerentele expuse acoperă acelaşi ansamblu factual de afirmare a pretinselor fapte ilicite din perspectiva continuţului acestora, apreciat de reclamant ca având caracter ofensator.

Totodată, prin raportare la conţinutul emisiunii TV, privit din perspectiva caracterului ilicit reclamat de apelant, în considerarea afirmaţiilor intimatei-pârâte ca fiind defăimătoare la adresa apelantului-reclamant, a reţinut că acestea se încadrează, în mod similar celor cuprinse în postarea din mediul online din luna noiembrie 2020, coordonatelor 2 şi 3 identificate de tribunal şi analizate ca atare.

Or, postarea pe reteaua sociala D., antamată de apelantul-reclamant ca fiind neanalizata de tribunal ca faptă ilicită distinctă, a vizat cu preponderenţă chestiuni afirmate ca avand legatura cu educatia primită în familie de către reclamant, în privinţa cărora tribunalul a apreciat ca pot fi catalogate ca fiind "exagerari si insinuari permise de Conventie" - pagina 3 a motivarii, instanţa de apel concluzionând în sensul că, astfel, nu i poate fi reproşată tribunalului omisiunea de a analiza una dintre faptele ilicite mentionate.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susţinerile recurentului ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a garanţiilor procesuale recunoscute părţilor în procesul civil.

În acest sens, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces.

Obiectul acţiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanţei, pretenţia concretă dedusă judecăţii, iar cauza acţiunii, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor, reprezintă, alături de împrejurările de fapt, elementele generatoare ale demersului judiciar. Prin urmare, obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată sunt elementele ce stabilesc cadrul procesual şi limitele obiective ale învestirii instanţei.

Rezultă din considerntele deciziei atacate mai sus prezentate că instanţa de apel a realizat un examen propriu, complet şi adecvat al tuturor elementelor cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, aprecierile acesteia cu privire la obiectul concret al acţiunii fiind corecte şi în concordanţă cu obiectul învestirii, stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Procedând în maniera mai sus expusă, cu scopul legitim de a lămuri limitele judecăţii în primă instanţă, în ceea ce priveşte cadrul procesual obiectiv, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi acţionat în afara coordonatelor legale ce guvernează desfăşurarea procesului civil. Dimpotrivă, dând eficienţă unuia dintre principiile fundamentale de drept procesual civil, anume, cel al disponibilităţii, a constatat în mod corect că afirmaţiile din cuprinsul postării de pe contul de D. al pârâtei nu au fost prezentate ca fiind o faptă ilicită distinctă, ci doar ca argumente de natură a contura comportamentul ilicit al pârâtei, care au fost avute în vedere, ca atare, de către instanţa de fond, în analiza efectuată şi care nu impuneau o analiză particulară, distinctă, câtă vreme vizau acelaşi subiect.

Exercitând controlul judiciar asupra hotărârii Tribunalului, în limitele criticilor formulate de reclamant prin motivele de apel şi având în vedere elementele de fapt indicate în acţiune, ce conturează fără echivoc obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi nesocotit coordonatele cererii de chemare în judecată şi că, astfel, ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, pentru a elimina orice dubiu, a procedat ea însăşi la analizarea postării invocate, după ce a calificat precizările reclamantului din cuprinsul cererii de apel cu privire la conţinutul postării drept o explicitare a pretenţiilor deduse judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, în cuprinsul deciziei pronunţate, instanţa de apel a prezentat argumentele pentru care a considerat că afirmaţiile făcute în postarea de pe D. nu sunt de natură a conduce la o altă soluţie decât cea care a fost adoptată, reţinând, în esenţă, că acestea au vizat aceleaşi chestiuni cu privire la care pârâta îşi exprimase deja părerea, în cadrul emisiunii televizate, legate de educatia primită în familie de către reclamant, şi care au fost catalogate de prima instanţă ca fiind " exagerari si insinuari permise de Conventie".

Referitor la postarea online din data de 20.10.2020 Curtea a mai reţinut că aceasta contine judecati de valoare în legatura cu afacerile judiciare in care numitii I. si A. ar fi fost angrenaţi într-un raport juridic încheiat cu Statul Roman, aceste aspecte nevizand persoana reclamantului, prin urmare nici valorile nepatrimoniale atasate persoanei acestuia. In ce priveste relatarea prin care intimata-parata expune acţiunea reclamantului de a-si fi "spalat masina cu sampanie scumpa", precizand interogativ "ce mai conteaza cu ce speli anvelopele, sa curga spritul, traiasca banii de la stat!!!", instanţa de apel a remarcat că însuşi reclamantul a adus la cunostinta publicului o astfel de actiune, videoclipul care prezinta această filmare putând fi accesat si in prezent pe canalul youtube, fiind subiect de discutie în perioada de referinta a postarii antamat pe paginile de internet ale mai multor posturi si publicatii de presa.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că însuşi comportamentul reclamantului, anterior apariţiei postarii, este relevant, împrejurare în raport cu care, aşteptările acestuia în legătură cu contribuţia pe care a avut-o postarea, la generarea sau alimentarea dezbaterii cu privire la aspectele din viaţa sa privată, trebuie să fie mai redusă.

Chiar în contextul în care afirmaţiile folosite pot fi considerate provocatoare, şocante, dezaprobatoare, ironice, totusi acestea nu sunt de natură a aduce atingere onoarei şi reputaţiei reclamantului, în cuprinsul articolului fiind menţionate aspecte cu privire la o activitate pe care însăşi partea a comunicat-o presei de profil anterior postarii, pretins defaimatoare, din spatiului public.

În contextul acestor considerente, în mod nejustuificat susţine recurentul că o parte a presupuselor fapte ilicite reclamate nu a fost analizată câtă vreme instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului şi luând în considerare explicitările din cuprinsul cererii de apel, a făcut propria evaluare, expunând, în cadrul unui raţionament clar şi concis, motivele pentru care a apreciat că, şi dacă ar fi privite în mod individual, afirmaţiile făcute în cadrul postării de pe D. nu reprezintă fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei, acestea încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare.

În aceste circumstanţe, în mod corect instanţa de apel a înlăturat criticile reclamantului referitoare la omisiunea instanţei de fond de a analiza conţinutul postării de pe D. în coordonatele unei fapte ilicite distincte, susţinerile formulate de recurent din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., în sensul că, prin modul în care a analizat aceste susţineri, instanţa devolutivă ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Lipsite de temei sunt şi criticile ce vizează nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei atacate. În esenţă, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât, răspunzând motivului de apel ce viza încălcarea de către instanţa de fond a aceloraşi dispoziţii legale, anume art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva omisiunii de a analiza distinct postarea, instanţa devolutivă a prezentat doar argumente generale privind motivarea hotărârilor şi care nu aveau legătură cu motivul de apel cercetat.

Câtă vreme concluzia privind îndeplinirea criteriilor legale privind motivarea hotărârii apelate, în contextul criticilor formulate de parte prin primul motiv de apel, s-a bazat pe expunerea elementelor pe care trebuie să le cuprindă hotărârea judecătorească, astfel cum rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în coordonatele cărora instanţa de apel, în exercitarea controlului de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate, în limitele învestirii sale, a constatat hotărârea apelată respectă exigenţele prevăzute de lege, susţinerile recurentului apar ca fiind în mod vădit nefondate. Prezentând aceste repere de analiză, instanţa de apel a indicat, în continuare, şi aspectele concrete rezultate din cuprinsul deciziei supuse verificării ce au condus către concluzia afirmată, aceea a netemeiniciei motivului de apel invocat, astfel că, din această perspectivă, decizia atacată respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul a contestat raţionamentul prezentat de instanţa de apel în legătură cu referirile pârâtei la "plăcuţa suedeză", susţinând că acesta se întemeiază pe un subiect de presă din anul 2018, care nu a fost prezentat în extenso, pentru a putea fi înţeles de părţi şi de instanţa de control judiciar, nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor şi nici nu a fost corect evaluat de instanţa devolutivă, ceea ce evidenţiază o motivare insuficientă şi lacunară, precum şi încălcarea unui alt principiu fundamental al procesului civil, anume cel al contradictorialităţii, reglementat de art. 14 C. proc. civ.

În concret, în ceea ce priveşte îndemnul "să îi dăm o plăcuţă suedeză", mentionat de pârâtă în afirmaţiile făcute la adresa reclamantului, Curtea de apel a apreciat că este o exagerare, un pamflet caracterizat prin ton sarcastic si ironie, care îşi are originea intr-un alt subiect de presa dezbatut in anul 2018, sintagma intrând în vocabularul public pentru a sublinia o opozitie în raport de o actiune, persoana, comportament, etc., putand fi catalogat ca incadrandu-se întru-un limbaj satiric care critică aspecte negative ale realitatii sociale, discursul nedepasind limitele rezonabilitatii si ale dozei permise de exagerare pentru a fi cenzurat.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a evaluat corect afirmaţiile pârâtei referitoare la plăcuţa suedeză şi, implicit, nici subiectul de presă din anul 2018 în raport cu care a făcut această evaluare, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modul în care au fost analizate şi interpretare aspecte de fapt ale cauzei şi faţă de concluzia la care a ajuns instanţa în urma analizei efectuate, or, faptul că judecătorul interpretează elementele factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui motiv de casare.

Pe de altă parte, fiind vorba despre chestiuni de fapt, ele nu pot fi reapreciate de instanţa de control judiciar din moment ce netemeinicia deciziei instanţei de apel nu poate face obiectul recursului. În concret, ceea ce îl nemulţumeşte pe recurentul-reclamant este de fapt calificarea dată de instanţă discursului, ca fiind un pamflet cu un conţinut sarcastic şi ironic, şi concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor, însă, câtă vreme aceste chestiuni sunt parte a raţionamentului judiciar ce priveşte analiza uneia dintre faptele ilicite imputate intimatei-pârâte, ele nu pot fi reevaluate.

Nu i se poate imputa instanţei de apel că nu ar fi supus dezbaterii contradictorii a părţilor subiectul de presă dezbătut în anul 2018 câtă vreme acesta a stat chiar la originea sintagmei folosite de către pârâtă.

Principiul contradictorialităţii implică dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de orice participant la proces, inclusiv de către instanţa din oficiu. Ca urmare, respectarea lui impune instanţei obligaţia de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, nu, însă, şi raţionamentul în baza căruia urmează să pronunţe soluţia, argumentele pe care urmează să le folosească în expunerea lui.

În atare condiţii, nu se poate pretinde cu temei că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală din perspectiva aspectelor relevate în cadrul acestui motiv de recurs, considerentele deciziei atacate punând în evidenţă, dimpotrivă, faptul că instanţa a indicat cu suficientă claritate motivele care au stat la baza soluţiei adoptate şi a examinat efectiv toate aspectele esenţiale ale cauzei, motivarea acesteia răspunzând, astfel, exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul argumentelor enunţate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

În esenţă, reclamantul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând temeinicia sentinţei din perspectiva dispoziţiilor art. 8 şi 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind libertatea de exprimare şi limitele exercitării sale.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, recurentul-reclamant a reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o soluţie diametral opusă celei adoptate în cauză. În esenţă, a susţinut că instanţa de apel a constatat în mod greşit că alegaţiile intimatei-pârâte se încadrează în categoria judecăţilor de valoare şi au o bază factuală suficientă, ca urmare a aplicării eronate a art. 30 din Constituţia României, art. 70, art. 72, art. 252 C. civ., art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14.1 din Codul deontologic al Jurnaliştilor, precum şi a criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăţia pârâtei rezultă din lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate şi lipsa totală de obiectivitate a afirmaţiilor făcute, că pârâta a dat dovadă de rea-credinţă, fiind întrunite, în acelaşi timp, şi condiţiile referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate existentă între acesta şi fapta ilicită reclamată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimata-pârâtă nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare.

Astfel, speţa dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la demnitate şi la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) şi art. 73 din C. civ.) şi, respectiv, dreptul pârâtei la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâta şi-a exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul acesteia la libertatea de exprimare, şi anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâta, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care, contrar susţinerilor recurentului, le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

Astfel, pornind de la împrejurarea că reclamantul este o persoana cunoscuta publicului, atât prin prisma propriilor actiuni în cadrul comunitatii din care face parte şi a activităţii pe care o are pe reţelele de socializare, relatată de diverse cotidiane de presă, cât şi prin prisma notorietatii familiei din care face parte, fratii I. si A. avand un istoric de dezbateri in presa în legatura cu afaceri judiciare derulate în contradictoriu cu Statul Roman, instanţa de apel a reţinut că subiectele privitoare la conduita acestuia sunt de interes public, suscitând dezbateri intense în plan social, economic, politic, dar si juridic, ceea ce justifică, de principiu, un demers precum cel al pârâtei, cu condiţia ca acesta să se plaseze în limitele bunei credinţe şi ale respectului impus de lege faţă de valorile individuale ale altora.

Procedând la analiza afirmaţiilor şi comentariilor intimatei-pârâte, similar primei instante, Curtea a reţinut că acestea nu reprezintă imputaţii factuale, ci sunt simple judecăţi de valoare, pe alocuri cu caracter speculativ, pe marginea situatiei litigioase în care era implicat apelantul-reclamant, suspiciunile fiind că acesta ar fi interferat în mod nelegal cu activitatea unor instituţii a statului, din domeniul ordinii publice, în folos personal, subiect care a fost calificat ca fiind de interes public.

Interventia intimatei-paratei a fost caracterizată ca fiind profund dezaprobatoare, vehementa, la adresa apelantului-reclamant, fără a avea, însă, caracter injurios, fiind fondata pe o baza factuala minimă, instanţa de apel indicând, în acest sens, rechizitoriul depus la dosarul de fond, necontestat de apelantul-reclamant, dezbateri similare în articolele de presa de la acel moment regasindu-se atat anterior, cotidianul J., fila x, K., fila x, cat si ulterior, L. - 20.12.2020, adevarul.ro, 5.05.2021, fila x, fila x, fara a depasi, în opinia Curtii, doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană cunoscuta public trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranţă.

Cu referire la limbajul folosit, s-a apreciat că acesta este acuzator sau provocator si conturează un registru negativ asupra reclamantului, privit în postura de persoana suspectata de savarsirea unei fapte penale, fără a transpare, însă, intentia pârâtei de a defăima persoana reclamantului si nici de a încălca prezumtia de nevinovatie de care acesta beneficia, la acel moment neexistand o hotărâre judecătoreasca definitiva cu privire la faptele vizate.

S-a apreciat, totodată, că nota discursului intimatei-parate este una critica în raport cu modul de solutionare a unui demers judiciar care viza situaţia în care reclamantul era implicat, context care nu a fost abordat doar de catre parata in interventia sa, ci si prin alte publicatii de presă.

Cu referire la afirmaţia initimatei-parate relativ la decizia Tribunalului Bihor prin care a fost solutionata propunerea de arestare preventiva a apelantului-reclamant, instanţa de apel a constatat că, în concret aceasta vizeaza mai degraba actul de justitie infaptuit de Tribunalul Bihor, iar nu persoana reclamantului, astfel că nu este de natură a-l prejudicia.

În acest context, făcând trimitere la jurisprudenţa CEDO în materie, instanţa de apel a reţinut că, întrucat subiectul dezbatut in emisiunea televizata era de interes general, dezbaterea fiind justificată de obiectul acuzatiei, statutul de persoana cunoscuta publicului îl plasează pe reclamant în sfera persoanelor care pot fi vizate de un discurs speculativ mai accentuat, informaţia oferită publicului de catre inimata-parata putând fi catalogată sau integrată într-un stil jurnalistic, de natura sarcastica, incisiva sau provocatoare, în polemica unei dezbateri pe un subiect care suscita interesul general al societăţii, limitele criticii admisibile fiind mai largi.

Referitor la afirmatiile intimatei-parate legate de modelul de educatie parentala ce ar fi fost imprimat apelantului-reclamant de catre părinţii sai, în contextul prezentarii in cadrul reportajului România TV a unor informatii despre costurile ce ar fi fost suportate de apelantul-reclamant pentru închirierea unui apartament în Elveţia, Curtea a apreciat că ele nu se refera in mod direct la persoana reclamantului, ci la parintii acestuia, iar limbajul folosit nu este unul ofensator, cu intentie de defaimare, ci exprima o judecata de valoare a unui context prezentat cu privire la care intimata-reclamanta a tras anumite concluzii, nota discursului sau fiind mai degrabă într-o nuanta de discurs de tip parental.

În ceea ce priveşte îndemnul "să îi dăm o plăcuţă suedeză", Curtea a constat că este un pamflet caracterizat prin ton sarcastic si ironie, în timp ce postarea online din data de 20.10.2020 contine judecati de valoare în legatura cu afacerile judiciare in care numitii I. si A. au fost angrenaţi, nefăcând referiri explicite la persoana reclamantului.

Analizand atitudinea subiectiva a autorului discursului, în raport atât cu adevărul, privit din punct de vedere subiectiv, al afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, Curtea a apreciat că intimata-parata nu a actionat cu rea-credinţă, nefiind dovedit că acesta ar fi acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, existand o minima baza factuala pe care s-au pliat afirmatiile sale, discursul paratei fiind relativ la un material de ştiri produs de România TV si a reprezentat o reacţie la o situaţie de fapt prestabilită faţă de care nu a avut nicio contribuţie, informatia fiind discutata in cadrul mai multor posturi de ştiri.

Rezultă cu evidenţă din considerentele deciziei atacate că, în analiza caracterului ilicit al faptelor reclamate, instanţa de apel, expunând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, a procedat la verificarea limitelor acestui drept, în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţa enunţată, reţinând în mod corect că subiectele abordate în emisiunea televizată şi în postarea publicată pe pagina de D. au o minimă bază factuală, că afirmaţiile pârâtei reprezintă judecăţi de valoare iar conduita acesteia nu poate fi caracterizată ca fiind de rea-credinţă a acesteia.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a ales standardul corect în privinţa reclamantului (din perspectiva art. 8 alin. (2) din Convenţie), anume calitatea acestuia de persoană publică, întrucât, afirmaţiile incriminate au avut în vedere întocmai această ipostază socială a recurentului-reclamant, iar nu pe cea de persoană particulară. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum şi că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unei personae publice decât în privinţa unui simplu particular. Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la aspecte care ţine de activitatea sa este justificat, fiind, aşadar, judicioasă reţinerea din hotărârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârâtă, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

Sunt neîntemeiate criticile referitoare la calificarea discursului ca referindu-se la la exprimarea unor judecăţi de valoare iar nu la imputarea unor acuzaţii factuale. Distincţia este importantă sub aspect probatoriu întrucât persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească existenţa şi veridicitatea lor, pe când demonstrarea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie. Singura cerinţă ce trebuie verificată în această situaţie este aceea ca autorul afirmaţiilor să fi acţionat cu bună-credinţă, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale.

În speţă, instanţa de apel a considerat în mod corect că afirmaţiile pârâtei reprezintă judecăţi de valoare ale acesteia, câtă vreme au constat în evaluări ale unui context, concluzii, opinii ale pârâtei, sprijinite, însă, pe o bază factuală suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă caracterizată de bună-credinţă - subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării - care a plasat-o pe pârâtă în afara sferei ilicitului civil, excluzând, în mod corespunzător, răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Deşi susţine că a fost victima unei campanii defăimătoare purtate la adresa sa de către pârâtă şi că instanţa de apel a considerat în mod eronat că scopul avut în vedere de autoarea afirmaţiilor incriminate a fost informarea publicului, recurentul nu aduce niciun argument de natură legală care să susţină această afirmaţie şi să răstoarne concluzia instanţei devolutive, ci solicită, doar, reaprecierea elementelor de fapt ale cauzei.

Or, aşa cum s-a arătat deja, instanţei de recurs nu îi este permis să verifice modul în care au fost analizate şi evaluate situaţia de fapt şi probele de către instanţa devolutivă, întrucât nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. În cauză, recurentul nu a invocat şi nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la reaprecierea afirmaţiilor pârâtei, cu consecinţa recalificării lor, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii, aşa încât nu se poate reţine nelegalitatea deciziei atacate din această perspectivă.

În aceleaşi coordonate se înscriu şi susţinerile recurentului referitoare la afirmaţiile ce au vizat decizia Tribunalului Bihor prin care a fost solutionata propunerea de arestare preventiva a apelantului-reclamant. Deşi recurentul susţine că acestea au valoarea unor imputaţii factuale la adresa sa, instanţa de control judiciar constată că recurentul nu invocă, în concret niciun aspect de nelegalitate, solicitând doar o reapreciere a conţinutului acestor afirmaţii cu consecinţa recalificării lor. Simpla afirmare a împrejurării că instanţa ar fi interpretat greşit art. 71 şi 72 din C. civ., ale căror dispoziţii le redă în cuprinsul motivelor de recurs, nu echivalează cu nelegalitatea deciziei atacate câtă vreme recurentul nu a arătat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstart modalitatea concretă în care instanţa a încălcat sau s-a îndepărtat de la sensul normelor legale, prin dezlegările contestate.

În acest context, câtă vreme pârâta nu i-a imputat reclamantului săvârşirea vreunei fapte penale concrete, sunt lipsite de fundament şi susţinerile potrivit cărora instanţa de apel ar fi interpretat în mod greşit prevederile legale care reglementează respectarea prezumţiei de nevinovăţie, astfel că acestea nu impun nicio altă analiză suplimentară.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001)

Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna credinţă a jurnalistului, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâta răspândind informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general. Deşi a existat o doză de exagerare iar limbajul folosit este sarcastic, provocator, afirmaţiile pârâtei nu au fost total lipsite de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează şi informaţii sau idei cu ton virulent şi polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei).

Astfel cum s-a menţionat deja, din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţii politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice, pentru că numai în raport de această distincţie se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său. În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

Or, în raport de calitatea reclamantului de persoană publică, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o analiză judicioasă a cauzei, analiză ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa inexistenţei niciunei încălcări a drepturilor reclamantului fiind una dedusă la finalul acestei operaţiuni ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

În acest context se impune a sublinia că instanţa europeană a statuat că "o abordare excesiv de riguroasă a instanţelor naţionale, atunci când examinează conduita profesională a jurnaliştilor, ar putea să îi descurajeze în mod nejustificat să îşi îndeplinească funcţia de transmitere a informaţiilor către public. Prin urmare, instanţele trebuie, în primul rând, să evalueze impactul probabil al hotărârilor lor nu doar asupra situaţiilor pe care trebuie să le examineze, ci şi asupra mass-mediei în general (pct. 51)" (Hotărârea din cauza Bozhkov împotriva Bulgariei); pe de altă parte, din aceeaşi jurisprudenţă, rezultă regula "jurnalismului responsabil" (regula verificării declaraţiilor calomnioase), instanţa de contencios european reţinând că acele "îndatoriri şi responsabilităţi" inerente exercitării libertăţii de exprimare impun existenţa unor motive specifice pentru a scuti un ziar de obligaţia sa obişnuită de a verifica declaraţiile faptice calomnioase [a se vedea, de exemplu, Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei, pct. 66].

Înalta Curte constată că instanţa de apel a transpus acest raţionament în analiza litigiului de faţă, concluzionând în mod legal şi argumentat asupra inexistenţei unei încălcări a drepturilor reclamantului, în condiţiile în care a constatat că, în speţă, sunt întrunite cerinţele art. 75 din C. civ., deoarece pârâta a acţionat cu bună credinţă şi cu respectarea exigenţelor art. 10 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, în virtutea libertăţii sale de exprimare şi în limitele intrinseci ale acestui drept, conduita intimatei fiind de natură a se circumscrie unei restrângeri a dreptului recurentului-reclamant la viaţă privată şi la demnitate, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (2) şi, respectiv art. 72 alin. (2) din C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva încălcării normelor de drept material aplicabile litigiului, în special a art. 10 din Convenţie, astfel că vor fi înlăturate ca atare, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Cum pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, constatarea inexistenţei oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acţiunii, Înalta Curte apreciază că, în raport de concluzia mai sus trasă cu privire la inexistenţa faptei ilicite, nu se mai impune examinarea celorlalte condiţii, referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate.

În condiţiile în care nici instanţele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanţelor anterioare pe aceste aspecte, care să poată verificate de instanţa de control judiciar.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că intimata-pârâtă beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate fi obligată la despăgubiri către reclamant, susţinerile în sens contrar ales acestuia subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 106A din 08 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant, urmează să dispună obligarea acestuia la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, potrivit facturilor seria x nr. x din 18 martie 2025 şi seria x nr. x din 24 martie 2025 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 106A din 08 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 10.000 RON, către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.