Nullity of cassation appeal for lack of legal error and new arguments in defamation civil liability case

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. (societate care deţine postul de televiziune D.) a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună următoarele: 1) obligarea pârâtului B. la plata sumei de 75.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în dreptul la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine prin acuzaţiile mincinoase şi prin declaraţiile denigratoare şi defăimătoare susţinute la adresa sa, în solidar cu S.C. C. S.R.L. (societate care deţine postul de televiziune D.); 2) obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. (societate care deţine postul de televiziune D.) la plata sumei de 75.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în dreptul la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine; 3) obligarea pârâţilor la redarea dispozitivului hotărârii pronunţate în cadrul emisiunii "România de poveste"; 4) obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala lor exclusivă, pe site-ul D. x, pe pagina de media, x, x. x, 5) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 154 din 10 februarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii E. şi S.C. C. S.R.L.; a obligat pârâţii să plătească, în solidar, reclamantei suma de 2.000 euro despăgubiri, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii; a obligat pârâta să redea dispozitivul hotărârii pronunţate în cadrul emisiunii "România de poveste" şi să publice hotărârea, pe cheltuiala sa, pe site-ul D. x, pe pagina de media, x, x, x; a obligat pârâţii să plătească reclamantei, în solidar, suma de 5.455 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 182A din 26 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii-pârâţi S.C. C. S.R.L. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 154 din 10 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii; a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat apelanţii-pârâţi, în solidar, la plata sumei de 7.735 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu de avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 812A din 26 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 15 octombrie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 21 octombrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 raportat la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenţii-pârâţi datorează, în solidar, taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancţiunea anulării recursului.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a decizie atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de promovarea căii de atac.

În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând trimitere la obiectul cererii de chemare în judecată, situaţia de fapt şi hotărârile pronunţate în etapele procesuale anterioare, recurenţii-pârâţi au invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţia României, art. 70 şi art. 75 C. civ., susţinând că instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra depăşirii limitelor acceptabile ale dreptului la libera exprimare.

Raportându-se la doctrină şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Handyside c. Marii Britanii, Sipoş c. României) în ceea ce priveşte conţinutul libertăţii de exprimare şi limitele exercitării acesteia de către presă, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit inexistenţa bazei factuale a afirmaţiilor făcute la adresa reclamantei şi faptul că au acţionat cu rea credinţă, în condiţiile în care, în realitate, în cauză, aceste afirmaţii, care se refereau la acuzaţiile de plagiat aduse premierului F., au fost dovedite cu articolul publicat de aceasta pe site-ul www.x.ro la data de 18 ianuarie 2022.

Totdată, a fost dovedită şi buna-credinţă prin prisma existenţei unei baze factuale suficiente ce a permis efectuarea unor aprecieri din punct de vedere jurnalistic pe marginea subiectului dezbătut şi a interesului public în legătură cu acesta, aspect reţinut şi instanţa de fond.

Or, în raport de prevederile art. 75 alin. (2) C. civ., recurenţii consideră că buna-credinţă exclude caracterul delictual al faptei, în acest sens făcând trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 763 din 13 februarie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011) şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Thorgeirson c. Islandei).

Cu privire la încălcarea art. 1382 şi a art. 1383 C. civ., recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel, dând eficienţă art. 1357 coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., nu a dispus obligarea recurenţilor în mod individual la plata de daune morale, ci a reţinut un raport de solidaritate pasivă. Chiar dacă între faptele ce le sunt imputate există o legătură strânsă, recurenţii solicită să se constate că, totuşi, acţiunile lor au fost diferite, aspect reţinut ca atare chiar de către instanţa de apel (difuzarea informaţiilor de către S.C. C. S.R.L., respectiv lansarea afirmaţiilor de către E. în cadrul emisiunilor respective).

În opinia recurenţilor, omisiunea instanţei de apel de a realiza distincţia între situaţia financiară a postului de televiziune şi cea a jurnalistului, face ca obligarea solidară a celor doi pârâţi la plata de despăgubiri să încalce art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la jurisprudenţa Curţii europene (cauza Lionarakis c. Greciei).

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată la data de 19 decembrie 2024, în termen legal, intimata-reclamantă A. a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea recursului sub aspectul motivului de recure prin care se critică dispoziţia de obligare solidară a celor doi pârâţi la plata despăgubirilor, susţinând că acesta a fost invocat pentru prima dată în recurs.

Pe de altă parte, a invocat excepţia nulităţii recursului susţinând că recurenţii-pârâţi nu au adus critici punctuale deciziei atacate ci au reiterat argumentele deduse judecăţii apelului, precum şi pe cele invocate prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţei, ce privesc reaprecierea probatoriului administrat în cauză şi restabilirea situaţiei de fapt.

Or, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului exercitat în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., respectivele critici cu referire la interpretarea greşită a probatoriului administrat în cauză şi a situaţiilor factuale examinate de instanţa de apel pun în discuţie temeinicia şi nu legalitatea deciziei atacate.

A precizat că recurenţii-pârâţi nu au adus criticii pe aspectul cuantificării efective a despăgubirilor solicitate sens în care suma de 10.000 de euro cu titlu de despăgubiri a rămas câştigată cauzei.

În măsura în care instanţa va trece peste excepţiile invocate, intimata reclamantă a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată, arătând că răspunderea solidară a persoanei juridice care deţine postul de televiziune D. cu moderatorul E. este o răspundere solidară obiectivă, independentă de culpa proprie, fundamentată pe ideea de garanţie pentru terţi, cu proprii prepuşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 1373 C. civ. şi că, în cauză, în raport de situaţia de fapt rezultată din probe şi de temeiurile de drept invocate, s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi pentru acţiunile de defăimare şi discreditare a reclamantei, prin invocarea unor acuzaţii lipsite de orice fundament real şi probator, intenţia de denigrare făcând parte dintr-o campanie susţinută, generalizată şi care s-a desfăşurat în 3 (trei) emisiuni TV la ore de maximă audienţă, care au creat în conştiinţa publicului, în mod fals, o vinovăţie inexistentă a reclamantei, discreditand-o profesional şi aducându-i grave prejudicii de imagine.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenţii-pârâţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 07 iunie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 15 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată la 25 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarant, termen le care instanţa a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, pe excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului invocate de intimata-reclamantă A. prin întâmpinare.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţiile procesuale invocate prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, privind inadmisibilitatea şi, respectiv, nulitatea recursului, se constată, sub un prim aspect, că, deşi partea le-a dat denumiri diferite, ambele mijloace de apărare relevă, cu argumente diferite, acelaşi aspect, anume absenţa vreunei critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Astfel, intimata a arătat, pe de o parte, că se invocă pentru prima dată în recurs, deci omisso medio, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., o critică referitoare la dispoziţia de obligare solidară a celor doi pârâţi la plata despăgubirilor morale, iar, pe de altă parte, că, în esenţă, prin prezentul recurs se tinde la o cenzurare a aprecierii date de către curtea de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Aşadar, partea, invocând excepţia inadmisibilităţii recursului, nu a susţinut că hotărârea de apel nu este supusă recursului, singura ipoteză ce ar conduce la inadmisibilitatea acestei căi de atac, ci a invocat faptul că recurenţii au formulat pentru prima dată în recurs o apărare ce nu poate fi primită faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Or, eventuala întrunire a acestei ipoteze nu conduce la respingerea recursului ca fiind inadmisibil ci permite aplicarea sancţiunii nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe considerentul că motivul invocat nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., astfel că se impune calificarea excepţiei inadmisibilităţii ca vizând, în fapt, tot sancţiunea nulităţii căii extraordinare de atac.

Analizând excepţia nulităţii recursului, din perspectiva celor două argumente ce o susţin, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Corelativ, art. 489 alin. (1) din acelaşi Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 489, aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate, prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată, pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel, prin raportare la soluţia şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Verificând în aceste repere conţinutul cererii de recurs formulate de recurenţii pârâţi, Înalta Curte constată că deşi a fost indicat ca temei juridic al căii de atac promovate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteza reglementată de acest text de lege nu se regăseşte în criticile formulate, iar, pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează în concret la considerentele care susţin soluţia dispusă prin hotărârea recurată, circumstanţe în care recursul apare ca fiind nul.

Cu alte cuvinte, recurenţii pârâţi nu au adus critici punctuale de nelegalitate celor statuate prin decizia civilă nr. 182 din 26.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care să poată fi subsumate motivului de casare invocat sau vreunui alt motiv dintre cele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceştia rezumându-se la a prezenta considerentele deciziei atacate care, în opinia lor, relevă greşita apreciere de către instanţa de apel a depăşirii limitelor acceptabile ale dreptului la libertatea de exprimare, jurisprudenţa relevantă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor naţionale şi opinia doctrinară cu privire la conţinutul libertăţii de exprimare, şi la a susţine, în sens contrar celor statuate de instanţa de apel, că afirmaţiile făcute la adresa reclamantei au avut o bază factuală suficientă, indicând, în acest sens, articolul publicat chiar de către intimata reclamantă la data de 18.01.2022, ceea ce dovedeşte buna lor credinţă şi, implicit, lipsa caracterului ilicit al faptei ce li se impută.

Or, este evident că aceste susţineri nu pot fi circumscrise unor critici propriu-zise cu privire la modul în care instanţa de apel ar fi încălcat prin soluţia adoptată normele legale aplicabile litigiului, recurenţii fiind nemulţumiţi, doar, de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la lipsa bazei factuale a afirmaţiilor denigratoare făcute la adresa reclamantei şi la reaua lor credinţa, chestiuni care ţin de aprecierea instanţei, neputând fi verificate de instanţa de recurs.

În acest sens, Înalta Curte notează că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanţei de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a art. 20 din Constituţia României şi a art. 70 şi 75 C. civ., nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. Or, în cauză, recurenţii nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-au referit exclusiv la interpretarea şi aprecierea eronată a situaţiei de fapt, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Speţa dedusă judecăţii a presupus soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viaţă privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 şi alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamanta, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acestei acţiuni, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., menţinând soluţia de admitere a pretenţiilor deduse judecăţii şi majorând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, după ce a analizat ea însăşi, raportat la criticile formulate de părţi prin motivele de apel, justul echilibru dintre cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Instanţa de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că afirmaţiile făcută la adresa reclamantei nu au avut o bază factuală suficientă, fiind făcute cu scopul de a o discredita, şi că pârâţii au acţionat cu rea credinţă.

În acest sens, a reţinut că, faţă de gravitatea faptelor imputate reclamantei, jurnaliştii aveau obligaţia să efectueze minime verificări sau diligenţe cu privire la caracterul veridic al informaţiilor transmise şi că, pentru a exista bază reală factuală, aceasta trebuie să constea într-un set de date şi informaţii stabilite cu certitudine sau caracterizate printr-un grad sporit de credibilitate şi determinare, care să preexiste informaţiilor vehiculate în spaţiul public de persoana verificată.

Or, la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio probă care să contureze existenţa unei baze factuale iar împrejurarea că ulterior emisiunilor au fost publicate articole similare cu privire la reclamantă a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanţă.

Instanţa devolutivă a mai reţinut că pârâţii aveau obligaţia de efectua o verificare corespunzătoare a credibilităţii informaţiilor transmise, cu atât mai mult cu cât este vorba despre acuzaţii grave, care au fost prezentate publicului larg cu valoare de certitudine, pârâţii fiind conştienţi de efectul negativ al acestora.

Afirmaţiile factuale au fost făcute cu scopul de a o discredita pe reclamantă, speculaţiile lansate în spaţiul public şi preluate în cadrul emisiunilor televizate, neconfirmate prin niciun mijloc de probă, neputând constitui o bază reală suficientă în sensul avut în vedere de jurisprudenţa CEDO.

Faţă de totalitatea informaţiilor propagate, de tonul persiflant ce a caracterizat discursul pârâtului E. şi al invitaţilor acestuia, în emisiunile difuzate de pârâta S.C. C. S.R.L., Curtea a constatat că tehnica jurnalistică adoptată are cel puţin capacitatea de a naşte controverse în legătură cu caracterul şi cu probitatea reclamantei şi de a o supune pe aceasta în mod deliberat dispreţului public, astfel că, indiferent dacă intenţia pârâţilor a fost sau nu de a compromite imaginea reclamantei, este plauzibil a se considera că aceştia au acceptat pe parcursul derulării ediţiilor efectele negative pe care afirmaţiile făcute le provoacă reputaţiei şi persoanei sale.

Cu privire la bună-credinţa pârâţilor, instanţa devolutivă a reţinut că, deşi aceasta se prezumă, potrivit art. 14 alin. (2) C. civ. şi în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii europene a drepturilor omului, în speţă, probele administrate au dovedit că pârâţii au dus o adevărată campanie de defăimare a reclamantei, cu scopul de a-i afecta imaginea publică, în condiţiile în care nu s-au limitat la informarea cetăţenilor cu privire la activitatea care ar putea reprezenta un subiect de interes public, ci au adăugat împrejurări şi date care, în lumina probatoriului administrat în cauză, au avut repercusiuni nefavorabile asupra imaginii reclamantei, mesajele transmise, precum şi modalitatea de comunicare a acestora neputând fi incluse în categoria dozei de exagerare.

Rezultă din cele mai sus arătate că instanţa de apel şi-a fundamentat concluziile referitoare la inexistenţa bazei factuale a afirmaţiilor pârâţilor şi la reaua credinţă a acestora pe analiza în concret a elementelor de fapt ale procesului, în raport de dispoziţiile de drept material aplicabile litigiului şi de criteriile de analiză ce rezultă din jurisprudenţa CEDO.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile din legea fundamentală (art. 30 Constituţie) şi, de asemenea, la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel a constatat inexistenţa unei unei baze factuală suficiente, ceea ce a impus şi concluzia referitoare la atitudinea subiectivă cu care au acţionat pârâţii, aceea a relei-credinţe.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aceste aspecte, recurenţii îşi exprimă, doar, nemulţumirea faţă de calificarea dată de instanţă afirmaţiilor făcute la adresa reclamantei, respectiv, ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă, şi faţă de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la existenţa unei baze factuale a acestor afirmaţii şi la reaua lor credinţă, fără a demonstra, însă, în concret, modalitatea în care, prin analiza făcută, instanţa de apel a aîncălcat normele de drept material.

Or, împrejurarea că recurenţii sunt nemulţumiţi de concluziile la care a ajuns instanţa de apel şi de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare, simpla expunere a unor texte de lege, fără a se arăta în concret argumentele care susţin interpretarea sau aplicarea eronată a acestora (astfel cum recurenţii afirmă) neputând conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel fiind, în absenţa unor argumente pertinente care să reflecte raţionamentul eronat al instanţei de apel sub aspectul modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, instanţa de recurs nu poate decela care anume sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate care, potrivit susţinerilor recurenţilor, ar putea fi circumscrise cazului de casare mai sus menţionat sau altui motiv dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., împrejurare în raport cu care, în cauză, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci şi atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de lege.

Cât priveşte critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1382-1383 C. civ., din perspectiva dispoziţiei de obligare în solidar a celor doi pârâţi la plata despăgubirilor către reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată pentru prima dată în calea extraordinară de atac, fără ca ea să fi fost supusă dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care, atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.

Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situaţia în care partea nemulţumită de soluţia adoptată în primă instanţă nu a declarat apel, ci şi în cazul în care sentinţa a fost apelată, fără ca apelul să fie motivat sau a fost motivat pe alte aspecte decât cele invocate în recurs.

În astfel de condiţii, neinvocând critici în calea devolutivă de atac cu privire la obligaţia de plată solidară stabilită în sarcina lor, recurenţii nu pot învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond sub acest aspect, întrucât se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Aşa fiind, pentru a supune analizei instanţei de control judiciar în recurs legalitatea dispoziţiei de obligare solidară a pârâţilor la plata despăgubirilor către reclamantă, recurenţii ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în susţinerea căii de atac pe care o exercitaseră, să invoce şi acest motiv.

Cum pârâţii nu au supus atenţiei instanţei devolutive această chestiune, ei nu o mai pot invoca la acest moment, un recurs întemeiat pe motive formulate pentru prima dată în calea extraordinară de atac fiind nul.

Pentru aceste considerente, reţinând că motivele de recurs cuprind, pe de o parte, critici care au fost invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac, respectiv omisso medio, iar, pe de altă parte, critici ce nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să constate nul recursul declarat de pârâţii C. S.R.L. şi E. împotriva deciziei civile nr. 182A din 26 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurenţilor-pârâţi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează să îi oblige pe aceştia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, în cuantum de 5.950 RON, către intimata-reclamantă A., conform facturii seria x nr. x din 09 ianuarie 2025 şi extrasului bancar nr. x din 13 ianuarie 2024, eliberat de G. Sucursala Bucureşti, aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâţii C. S.R.L. şi E. împotriva deciziei civile nr. 182A din 26 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenţii-pârâţi C. S.R.L. şi E. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.