Trademark infringement compensation: subsidiary application of lump-sum damages criteria under art. 14 alin. 2 lit. b) OUG 100/2005

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta societatea A. S.R.L, prin care a solicitat, să se dispună: interzicerea utilizării de către pârâta a oricăror semne similare sau identice cu marca reclamantei - A. ("Marca"), înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (denumită în continuare "OSIM"), dar fără a se limita la sintagma şi/sau semnele A.: în cadrul denumirii societăţii pârâte; în cadrul numelui de domeniu; în cadrul numelui contului de B.; în cadrul numelui contului de C.; în cadrul site-ului; în cadrul contului de B.; în cadrul contului de C.; în orice semne publicitare aflate pe clădirea în cadrul căruia prestează servicii care sunt incluse în clasele pentru care a fost înregistrată Marca; în orice alte semne publicitare; în orice alte conturi de social media; în orice alte website-uri; în orice alt mod, în desfăşurarea şi promovarea activităţii (comerciale şi/sau profesioniste a pârâtei şi/sau a serviciilor care sunt incluse în clasele pentru care a fost înregistrată Marca.

A mai solicitat anularea şi radierea denumirii pârâtei - A. - din Registrul Comerţului la data rămânerii definitive a hotărârii care urmează a fi pronunţată în prezenta cauză sau, în subsidiar, obligarea pârâtei să întreprindă demersuri în vederea schimbării denumirii acesteia la registrul comerţului competent, în termen de cel mult 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii care urmează a fi pronunţată în prezenta cauză.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei să se abţină de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere Mărcii, incluzând depunerea oricărei cereri de înregistrare, directă sau indirectă, pentru un semn identic sau asemănător cu Marca, pentru produse sau pentru servicii identice, similare sau diferite de cele pentru care Marca este înregistrată.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 309.600 RON, cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând în suma ce ar fi putut fi obţinută lunar în schimbul închirierii activului - Marca "A." - de 8.600 RON/lună, conform raportului de evaluare a activului necorporal - Marca "A.", întocmit de D. S.R.L. în luna aprilie 2021, în perioada 01.07.2018-30.06.2021.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.600 RON/lună, cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând in suma ce ar fi putut fi obţinută lunar in schimbul închirierii activului - Marca "A." - de 8.600 RON/lună, conform raportului de evaluare a activului necorporal - Marca "A.", întocmit de D. S.R.L., în perioada ulterioară datei de 30.06.2021, data introducerii acţiunii, până la încetarea definitivă şi în totalitate a utilizării de către pârâtă, a oricăror semne similare sau identice cu Marca reclamantei.

Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecata care se vor ocaziona cu prezentul litigiu.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 194 şi urm. din C. proc. civ., precum şi pe dispoziţiile incidente în materie în vigoare din C. civ., C. proc. civ., art. 39 şi urm. din Legea nr. 84/1998, precum şi pe dispoziţiile H.G. nr. 1134/2010 privind Regulamentul de aplicare a Legii 84/1998, inclusiv, dar fără a se limita la dispoziţiile indicate în cuprinsul prezentei cereri de chemare în judecată.

Pârâta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 272.236,83 RON, reprezentând investiţiile pe care le-a efectuat şi care au avut drept efect crearea valorii brandului "A.", neutilizat până în luna februarie 2021 de către reclamantă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi art. C. proc. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1080 din 27 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. S.R.L.; a dispus interzicerea utilizării de către pârâta reclamantă a oricăror semne identice sau similare cu marca A.; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată; a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 2.763 RON, 2.463 RON onorariu avocat şi 300 RON taxă judiciară de timbru.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 468A din 17 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelanta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1080 din 27 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 15.951,76 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 468A din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 17 octombrie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 21 octombrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-reclamantă-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-reclamantă-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.450,5 RON. Totodată, a constatat că recurenta-reclamantă-pârâtă a ataşat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, conform ordinului de plată nr. x din 10 octombrie 2024, eliberat de E., aflat la dosar, rămânând o diferenţă de plată în cuantum de 3.250,5 RON, comunicându-se părţii obligaţia de a depune dovada achitării aceste sume, sub sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond sau, după caz, instanţei de apel, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 309.600 RON, cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând în suma ce poate fi obţinută lunar în schimbul închirierii activului - marca "A." - de 8.600 RON/lună, pentru perioada 01.07.2018-30.06.2021 şi în continuare până la încetarea definitivă şi în totalitate a utilizării de către pârâtă a oricăror semne similare sau identice cu marca reclamantei, cu obligarea intimatei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii în ceea ce priveşte vinovăţia pârâtei reclamante în condiţiile în care, deşi a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, a apreciat că cererea de obligare a pârâtei-intimate la plata daunelor interese nu poate fi admisă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, a reţinut subsidiaritatea criteriilor prevăzute de lit. b) în raport de cele cuprinse la lit. a) ale art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, această concluzie eronată nefiind susţinută de practica Uniunii Europene şi nici de cea naţională în materie.

În acest sens, contrar celor reţinute de instanţa de apel, a susţinut că partea vătămată are la dispoziţie alegerea căilor de reparare a prejudiciului prevăzute de acest text de lege, sub rezerva ca reparaţia să fie rezonabilă şi echitabilă şi să nu depăşească limitele prejudiciului suferit, iar în condiţiile în care optează pentru criteriul prevăzut la lit. b), în lipsa unor posibilităţi concrete de calculare a prejudiciul, poate solicita un prejudiciu estimat, la un nivel minim, stabilit printr-o dispoziţie legală, în valoare egală cu cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

Recurenta consideră că, în lipsa unei sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiei de a nu mai utiliza fără drept marca protejată, ar rămâne fără efecte atât voinţa legiuitorului, cât şi sentinţa obţinută împotriva pârâtei din moment ce aceasta a utilizat şi poate utiliza marca după pronunţarea sentinţei apelate.

Or, reţinând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, instanţa era obligată, la cererea părţii vătămate, să dispună repararea prejudiciului suferit, urmând ca la cuantificarea acestuia să aibă în vedere cele prevăzute în lit. a) sau b) ale acestui articol, cu titlu de alternativă şi nu în subsidiar.

Făcând trimitere la jurisprudenţa naţională, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că existenţa prejudiciului este prezumată, instanţa de apel apreciind în mod greşit că acesta nu există, iar cuantificarea lui nu poate fi realizată atât în temeiul art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 sau, ca alternativă, în temeiul lit. b) a aceluiaşi articol.

În concluzie, a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care se impune casarea acesteia, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ipoteza trimiterii cauzei spre rejudecare a solicitat să se aibă în vedere dezlegările date problemelor de drept de către cele două instanţe, care nu au fost contestate în căile de atac.

Recurenta a arătat că instanţa de fond a pronunţat soluţia fără să analizeze dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol, iar instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a exclus de la aplicare aceste dispoziţii, întrucât nu a existat o utilizare cu intenţei a mărcii reclamantei. În raport de aceste aspecte, recurenta consideră că s-ar fi impus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond iar nu menţinerea soluţiei de respingere a cererii de acordare a daunelor interese, cu substituirea argumentelor ce o susţin.

În atare condiţii, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 480 alin. (3) din acelaşi act normativ, a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, respectiv primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, cu casarea deopotrivă a sentinţei, în limita chestiunilor care au primit o dezlegare şi care nu au fost contestate, intrând, astfel, în puterea de lucru judecat.

În ipoteza rejudecării cauzei de către instanţa de recurs, în privinţa capătului de cerere privind acordarea de daune interese, a solicitat ca instanţa să analizeze interpretarea şi aplicarea art. 14 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 100/2005, ţinând cont de următoarele aspecte: pârâta a desfăşurat o activitate de contrafacere, condiţie dovedită şi reţinută cu putere de lucru judecat de ambele instanţe; partea vătămată a solicitat instanţei să ordone pârâtei să plătească daune interese corespunzătoare prejudiciului astfel cum a fost cuantificat de către partea vătămată, printr-o expertiză evaluatoric extrajudiciară, la suma solicitată; condiţia vinovăţiei pârâtei a fost reţinută cu putere de lucru judecat de instanţa de apel sub forma culpei şi s-a stabilit că aceasta răspunde şi în aceasta formă a culpei a vinovăţiei; există o faptă ilicită, vinovăţie şi raport de cauzalitate în materia specială a protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală; prejudiciul este prezumat ca urmare a îndeplinirii condiţiilor legale [titularul acţiunii este şi titularul mărcii, uzurpatorul a folosit fără consimţământul său marca, folosirea a avut loc în activitatea comercială - art. 36 alin. (2)]; instanţa de apel a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, însă nu a trecut şi la stabilirea daunelor-interese, care era obligatorie în condiţiile reţinerii aplicabilităţii acestui text de lege.

Referitor la interpretarea şi aplicarea corectă a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că opţiunea alegerii criteriilor avute în vedere la stabilirea daunelor interese este a părţii vătămate. Cuantificarea prejudiciului în temeiul lit. a) din articolul anterior menţionat este dificil de realizat din moment ce este imposibil de determinat sau cel puţin foarte costisitor de dovedit care a fost pierderea efectivă a câştigului suferită de partea vătămată ca urmare a activităţii de contrafacere a mărcii de către pârâtă, precum şi care au fost beneficiile realizate de aceasta ca urmare a asocierii de către clienţi a mărcii recurentei cu serviciile paratei.

Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a lăsat la îndemâna părţii vătămate, alternativa de a cuantifica prejudiciul prin fixarea unei sume forfetare pentru daunele interese, pe baza unor elemente clare, fără a mai fi pusă în situaţia de a face o probatio diabolica pentru cuantificarea prejudiciului în condiţiile în care s-a stabilit activitatea de contrafacere şi vinovăţia făptuitorului.

În interpretarea articolului anterior menţionat (respectiv art. 13 din Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005 şi coincide în conţinut cu art. 14 din ordonanţă) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în sensul că partea vătămată poate solicita inclusiv prejudiciul moral suferit şi nu doar pe cel material, în temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, redând din motivarea acesteia (pct. 18-20, 26-27).

În ceea ce priveşte forma vinovăţiei, a susţinut că de la data notificării pârâtei (16.02.2021) şi până la data schimbării denumirii A. de către intimata (09.01.2023) pârâta a utilizat denumirea evocată cu vinovăţie sub forma intenţiei şi şi nu a culpei, considerând, faţă de cele reţinute de instanţa de apel, precum că pârâta răspunde şi pentru activitatea de contrafacere desfăşurată cu vinovăţie sub forma culpei, că daunele interese sunt datorate începând cu 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv data de 01.07.2018 până la data de 28.08.2024, ţinând cont că la această ultimă dată pe motorul de căutare F., sintagma "A." trimite către (şi/sau asociază denumirea cu) pârâta, potrivit Anexei 1 ataşate recursului.

A menţionat că raportat la valoarea de piaţă a sumei ce ar putea fi obţinută lunar în schimbul închirierii mărcii, respectiv a acordării intimatei autorizaţia de a utiliza marca stabilite la suma de suma de 8.600 RON/lună prin raportului de evaluare a prejudiciului, probă care nu a fost înlăturată de către instanţa de judecată, pârâta nu poate contesta valoarea stabilită de un evaluator autorizat, cu atât mai mult cu cât a arătat celor două instanţe că în măsura în care se consideră utilă efectuarea unei noi expertize, nu ne opune administrării unei astfel de probe şi nici intimata nu a cerut în contraprobă efectuarea unei noi evaluări.

A precizat că îşi menţine solicitarea de a se efectua o expertiză judiciară în măsura în care se consideră a fi utilă, având ca obiectiv cuantificarea prejudiciului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., în principal, să fie trimisă cauza spre rejudecare, instanţei de fond, întrucât a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului sau, după caz, instanţei de apel; în subsidiar, a solicitat să fie reţinută cauza în rejudecare, să fie modificată hotărârea recurată, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 309.600 RON cu titlu de prejudiciu material reprezentat de beneficiul nerealizat constând în suma ce ar fi putut fi obţinută lunar în schimbul închirierii activului - marca "A." - de 8.600 RON/lună, pentru perioada 01.07.2018-30.06.2021 şi în continuare până la încetarea definitivă şi în totalitate a utilizării de către pârâta, a oricăror semne similare sau identice cu marca recurentei, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 23 decembrie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă-reclamantă G. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocată de către partea adversă, a arătat că motivarea instanţei de apel nu conţine niciun element de contradicţie în raţionamentul pe care s-a bazat decizia recurată, precizând, totodată, că utilizarea neautorizată a unei mărci, pe care a recunoscut-o şi remediat-o imediat ce i-a fost adusă la cunoştinţă, nu atrage automat şi necondiţionat acordarea de daune interese, cum eronat a susţinut partea adversă.

Or, Directiva 2004/48/CE şi O.U.G. nr. 100/2005 instituie principiul reparării prejudiciului real şi cuantificarea daunelor interese printr-o justă proporţionalitate cu acest prejudiciu, însă în speţă nu există un prejudiciu efectiv şi real care să fi fost suferit de recurentă, iar din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale, recurenta nu a respectat regula instituită de art. 13 din Directivă, respectiv de art. 14 din Ordonanţă, pretinzând remediul subsidiar cu prioritate faţă de remediul primar.

Pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea motivului de recurs bazat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca neîntemeiat.

De asemenea, a solicitat respingerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în principal ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca neîntemeiat.

A precizat că recurenta a invocat la nivel formal greşita aplicare a legii de către instanţa de apel din moment ce existenţa sau inexistenţa prejudiciului presupune o apreciere a probatoriului, adică în ce măsură dovezile administrate de părţi confirmă sau nu o pierdere economică care să fi afectat patrimoniul titularului de marcă, chestiune incompatibilă cu regulile de judecare a recursului.

Pe fond, a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente, întrucât textul de lege stipulează într-o manieră explicită subsidiaritatea criteriilor de la lit. b) a alin. (2) de la art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, faţă de criteriile de la lit. a).

În opinia intimatei, pretenţiile părţii adverse sunt neîntemeiate întrucât aceasta nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a conduitei sale, din contră, a beneficiat de investiţiile intimatei în promovarea mărcii A. pentru care avea reprezentarea că îi aparţine.

Raportat la circumstanţele prezentate în întâmpinările de la fond şi apel este evident că lipseşte temeiul de fapt pentru acceptarea cererii de plată a sumei forfetare de 8.600 RON/lună pentru perioada ulterioară datei de 30.06.2021, atât timp cât nu s-a demonstrat şi nici nu au existat, în concret, fapte de utilizare a mărcii reclamantei de către societatea intimată.

Cu privire la perioada anterioară cererii de chemare în judecată, consideră că trebuie ţinut cont de dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, pe care recurenta şi-a întemeiat pretenţiile, sens în care răspunderea intimatei poate fi angajată dacă (i) a existat intenţia de utilizare ilicită a mărcii şi (ii) dacă suma forfetară solicitată ca daune-înterese corespunde în mod real valorii redevenţei care ar fi fost plătită apelantei de un terţ independent.

Or, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Lipsa intenţiei este evidenţiată atât de conformarea voluntară a intimatei la solicitarea părţii adverse de a înceta utilizarea sintagmei "A.", dar şi de demersurile întreprinse de intimată pentru înregistrarea mărcii proprii având ca element central sintagma "A.", alături de investiţiile consistente în promovarea unei mărci "A.".

Dacă ar fi avut o conduită ilicită în mod conştient şi deliberat, nu ar fi iniţiat înregistrarea unei mărci apropiate conceptual de marca recurentei, ci ar fi căutat să nu aibă niciun demers oficial şi public, care să atragă atenţia deţinătorului mărcii.

Contrar conduitei pe care o urmează o persoană care încalcă cu intenţie drepturile de proprietate intelectuală ale unui terţ, intimata a investit sume importante de bani pentru construirea unei asocieri în rândul consumatorilor între societatea intimată şi elementul verbal "A.". De asemenea, a apelat la instituţia care în mod oficial organizează evidenţa drepturilor de proprietate intelectuală în scopul acordării unui drept de marcă asupra sintagmei "A. Premiul pentru Seniori".

Or, toate aceste demersuri denotă că a avut reprezentarea faptului că aproprierea sintagmei "A." ca parte a mărcii intimatei nu aduce atingere niciunui alt drept prioritar de proprietate intelectuală, sens în care nu a săvârşit niciun act ilicit. Reprezentarea pe care societatea intimată a avut-o în mod autentic a fost întărită de faptul că pe parcursul mai multor ani în care s-a prezentat public sub elementul distinctiv "A." şi şi-a consolidat asocierea cu acesta, nu a primit nicio obiecţiune din partea apelantei.

Pe cale de consecinţă, chiar dacă împotriva sa se poate reţine o vinovăţie, forma vinovăţiei este culpa, nu intenţia, ceea ce înlătură aplicabilitatea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Nici cea de-a doua condiţie pentru angajarea răspunderii materiale a inimatei nu este îndeplinită, mai exact nu există nicio corelaţie reală între suma forfetară pretinsă de recurentă şi valoarea unei posibile redevenţe plătibilă acesteia din urmă.

Dacă marca "A." ar fi ajuns la valoarea pretinsă de reclamantă, atunci această stare de fapt s-ar fi datorat eforturilor intimatei de promovare şi oferirii unor servicii de înaltă calitate sub marca "A.", nicidecum demersurilor părţii adverse.

Intimata susţine că valoarea mărcii nu poate fi cea indicată de recurentă, deoarece i-a fost construită o notorietate a acesteia în rândul consumatorilor şi nu a existat un avantaj comercial din utilizarea mărcii "A." pentru care un terţ să fie dispus să achite o redevenţă.

Simpla menţinere a mărcii "A." în registrele de publicitate a drepturilor de proprietate intelectuală nu conferă valoare financiară respectivei mărci. Or, în speţă, marca recurentei a fost utilizată mai mult decât ocazional şi indirect, sens în care nu se poate argumenta în niciun fel o valoare pentru redevenţă pe care un alt agent economic de pe piaţa îngrijirii bătrânilor ar fi dispus să o achite recurentei în schimbul permisiunii de a utiliza marca.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-reclamantă-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursurile nu au parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 05 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 29 ianuarie 2025, s-a fixat termen la 25 martie 2024, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. a invocat motivarea contradictorie a hotărârii atacate, din perspectiva modului în care instanţa de apel a analizat şi a stabilit vinovăţiei pârâtei, fără a proceda la sancţionarea conduitei acesteia, indicând, în concret, considerentul în cadrul căruia s-a consemnat că, "chiar dacă va reţine aplicabilitatea de principiu, în cauză, a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, admiterea cererii de obligare a pârâtei intimate la plata daunelor interese nu putea fi admisă". În concret, recurenta consideră că, atât timp cât instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor legale anterior menţionate, se impunea admiterea cererii de despăgubire, iar nu respingerea ei, aceasta fiind singura soluţie logică ce decurge din faptul reţinerii vinovăţiei.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi la apărările formulate în cauză, precum şi la limitele în care a fost învestită prin motivele de apel, instanţa devolutivă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, în concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind evidenţiate motive contradictorii.

În esenţă, având de răspuns criticii care viza greşita respingere de către instanţa de fond a solicitării de reparare a prejudiciului material, Curtea a verificat modul în care instanţa de fond a interpretat şi a aplicat dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, invocate drept cauză juridică a cererii deduse judecăţii, .

Stabilind, cu precădere, pe baza metodelor de interpretare conforme dreptului european, înţelesul şi întinderea noţiunii de intenţie folosită de legiuitor în cuprinsul acestor dispoziţii legale, în sensul că aceasta cuprinde şi acele situaţii în care partea, deşi nu a acţionat cu intenţie (în sensul reglementat în dreptul român), trebuia şi putea să prevadă rezultatul faptei sale, Curtea de apel a constatat că sunt corecte susţinerile reclamantei potrivi cărora pârâta, având calitatea de profesionist, răspunde şi în ipoteza unei încălcări din culpă a obligaţiilor sale, iar nu doar dacă ar fi acţionat cu intenmţie, astfel că, în sens contrar celor reţinute de instanţa de fond, a constatat că, în principiu, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 sunt aplicabile în cauză.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că cererea de obligare a pârâtei intimate la plata daunelor interese nu poate fi admisă nici în aceste circumstanţe întrucât reclamanta nu a invocat prejudiciul real şi efectiv, cuantificat prin raportare la criteriile prevăzute la lit. a), ci a solicitat suma forfetară, estimată ca beneficiu nerealizat, prin raportare la situaţia ipotetică a "închirierii mărcii", raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b), care reprezintă un criteriu subsidiar de stabilire a despăgubirilor şi care se aplică doar în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate.

Or, reclamanta nu poate să îşi întemeieze solicitarea privind repararea prejudiciului material exclusiv pe criteriile de evaluare prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. b), fără să fi afirmat şi susţinut prejudiciul real, efectiv, raportat la criteriile expres dar nelimitativ prevăzute de lit. a) - pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Fără a demonstra, în primă etapă, existenţa unui prejudiciu real, dar dificil de stabilit, reclamanta nu poate solicita în mod direct daunele interese cuantificate prin sistemul forfetar, întrucât se opune tocmai subsidiaritatea criteriilor prevăzute de lit. b) în raport de cele cuprinse la lit. a).

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire modalitatea de interpretare şi aplicare a textului art. 14 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005, raţionamentul care a condus la concluzia potrivit căreia cererea de despăgubire nu poate fi admisă fiind expus în mod logic, în termeni clari, ce demonstrează justeţea soluţiei adoptate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, recurenta îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţa de apel a interpretata şi aplicat normele de drept material, or aceste chestiuni nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ci, cel mult, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, în continuare, în cuprinsul recursului.

Considerentele în legătură cu care partea susţine că ar fi contradictorii nu reprezintă decât o redare trunchiată a raţionamentului pe care instanţa de apel l-a expus pentru a infirma concluzia primei instanţe cu privire inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, şi a demonstra, în acelaşi timp, de ce, chiar şi în condiţiile în care se reţine incidenţa acestor norme legale, raportat la forma de vinovăţie cu care a acţionat pârâta, totuşi, aceasta nu poate fi obligată la plata despăgubirilor în forma solicitată prin acţiune. Or, faptul că recurenta pare să nu înţeleagă logica acestui raţionament, opunând argumentelor instanţei de apel propriile sale aprecieri cu privire la chestiunile în discuţie exclude incidenţa cazului de recurs expres invocat, susţinerea referitoare la existenţa considerentelor contradictorii fiind pur formală.

De altfel, însăşi concluzia finală şi solicitarea pe care o expune în încheierea susţinerilor ce au fundamentat acest motiv de recurs, în sensul restabilirii legalităţii şi pronunţării unei soluţii în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, relevă faptul că, în esenţă recurenta pretinde greşita interpretare şi aplicare a legii, aspect ce urmează a fi verificat în cadrul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în cuprinsul recursului.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate de reclamantă motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin criticile formulate, recurenta a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în sensul că instanţa de apel a reţinut subsidiaritatea criteriilor prevăzute la lit. b) în raport cu cele cuprinse la lit. a) ale acestui articol, deşi partea vătămată are la dispoziţie alegerea unor asemenea căi de reparare a prejudiciului, sub rezerva ca reparaţia să fie rezonabilă şi echitabilă şi să nu depăşească limitele prejudiciului suferit.

Or, prevalându-se de criteriul de reparare a prejudiciului prevăzut la lit. b) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în lipsa unor posibilităţii concrete de a-l calcula, partea vătămată are la îndemână solicitarea unui prejudiciu estimat, la un nivel mediu, stabilit printr-o dispoziţie legală, în valoare de cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că acţiunea promovată de reclamantă reprezintă un caz particular de acţiune în răspundere civilă delictuală, având ca scop încetarea încălcării dreptului la marcă şi repararea pagubei produse titularului mărcii prin fapta ilicită constând în atingerea adusă dreptului exclusiv al mărcii, iar în speţa de faţă partea a solicitat repararea prejudiciului prin despăgubirea sa pentru paguba produsă, luând ca reper suma forfetară, estimată ca beneficiu nerealizat, prin raportare la situaţia ipotetică a "închirierii mărcii", criteriu consacrat exemplificativ de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 şi care, în opinia reclamantei, putea fi valorificat în cauză, ţinând cont de obiectul cererii de chemare în judecată.

O.U.G. nr. 100/2005 a fost adoptată în scopul transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, având ca obiect de reglementare măsurile, procedurile şi repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, inclusiv a drepturilor asupra unei mărci. Ca atare, acest act normativ este aplicabil, ca lege specială faţă de dreptul comun, reprezentat de principiile generale ale răspunderii civile delictuale, atunci când se solicită daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care titularul dreptului la marcă l-a suferit ca urmare a încălcării săvârşite, reparaţie expres prevăzută de art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.

Astfel, stabilind modalităţile concrete de evaluare a prejudiciului produs prin actele de contrafacere, legiuitorul a arătat, în art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005:

"(2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau

b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză."

Fără îndoială, art. 14 alin. (2) din O.U.G nr. 100/2005 relevă îndreptăţirea titularului dreptului încălcat la repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât nu poate fi exclusă opţiunea acestuia pentru un mod de calcul ce permite atingerea acestui scop.

Cu toate acestea, deşi nu se poate impune titularului dreptului obligaţia de a calcula prejudiciul suferit pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a), nu se poate ignora nici faptul că modul de calcul forfetar prevăzut la lit. b) este admis, ca alternativă, doar "atunci când este cazul".

Respectiva sintagmă este explicată în preambulul Directivei nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005. Întrucât art. 14 din ordonanţă coincide în conţinut cu art. 13 din directivă, este relevant preambulul directivei, care explicitează scopul şi obiectul reglementării, pentru a determina intenţia legiuitorului român la edictarea actului normativ de transpunere, în condiţiile în care legiuitorul a păstrat ad litteram textul corespondent al directivei.

Potrivit considerentului (26) al directivei menţionate, expresia "atunci când este cazul" se aplică "de exemplu, în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate".

Incidenţa art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 se poate reţine numai în cazul în care criteriile de la lit. a) nu pot fi aplicate, interpretare care coincide cu cele arătate de legiuitorul european în acelaşi considerent 26, potrivit căruia "valoarea daunelor interese ar putea fi calculată şi ea, de exemplu, în cazul în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate, plecând de la elemente cum ar fi redevenţele sau sumele care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv."

Ca atare, în mod explicit se arată că acest criteriu este aplicabil doar în cazurile în care este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate.

Chiar dacă prejudiciul în sine există prin încălcarea dreptului la marcă, iar reparaţia acordată de prima instanţă şi menţinută de curtea de apel este însăşi obligarea pârâtei de a înceta încălcarea, prin interzicerea utilizării de către aceasta a oricăror semne identice sau similare cu marca A., totuşi reclamanta nu a dovedit şi un prejudiciu efectiv ca o consecinţă economică a contrafacerii menit a conduce la obligarea pârâtei la plata de daune interese izvorâte din încălcarea dreptului la marcă.

Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.

Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua.

Trimiterea recurentei la art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 nu este suficientă pentru a pretinde daune interese în forma reclamată, aceste prevederi legale referindu-se la modalitatea concretă de cuantificare a prejudiciului, adică a întinderii sale, dar nu scuteşte de dovadă partea cu privire la afirmarea şi susţinerea unui prejudiciu real, efectiv, prin raportare la criteriile obiective, dar nelimitativ, prevăzute la lit. a) a aceluiaşi articol - pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

De altfel, în art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 se face vorbire de "daune interese corespunzătoare prejudiciului pe care aceasta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării suferite", fiind, deci, necesară dovedirea prejudiciului ce s-ar fi produs ca şi consecinţă a dreptului la marcă şi nicidecum de o prezumţie a existenţei acestuia, cum în mod eronat pretinde recurenta, în reiterarea criticii cu acelaşi conţinut dedusă judecăţii apelului.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că în lipsa demonstrării, într-o primă etapă, a unui prejudiciu real, dar dificil de stabilit, reclamanta nu poate solicita în mod direct daune-interese prin sistemul forfetar, întrucât se opune tocmai caracterul subsidiar al criteriilor prevăzute la lit. b) în raport cu cele cuprinse la lit. a) ale art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

Nu în ultimul rând, aceeaşi instanţă a avut în vedere, în mod judicios, că o revenire a pârâtei la denumirea anterioară ar fi contrară soluţiei primei instanţe, aceea de interzicere a utilizării oricăror semne identice sau similare cu marca A., neapelată, şi implicit a interdicţiei de utilizare a mărcii în cuprinsul denumirii sale profesionale, considerente ce invalidează susţinerea recurentei potrivit căreia lipsa unei sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiei de a mai utiliza fără drept marca protejată duce la rămânerea fără efect a sentinţei pronunţate, dar şi a voinţei legiuitorului.

Este adevărat că instanţa are obligaţia de a verifica dacă cel ce reclamă încălcarea dreptului de proprietate intelectuală a suferit un prejudiciu real ca o consecinţă a unei fapte (a celui reclamat) ce contravine reglementărilor speciale în materia drepturilor asupra mărcii, însă tot atât de adevărat este faptul că acesta nu este scutit de sarcina de a argumenta în mod corespunzător diferitele componente ale pagubei suferite prin încălcarea dreptului în sensul indicării elementelor concrete apte a o contura. Pe de altă parte, aplicarea unor dispoziţii legale prevăzute de Ordonanţă, în cazul unei invocări incorecte a acestora, cum este cazul speţei de faţă, ar contraveni tocmai scopului acesteia de a uniformiza modalitatea de reparare a prejudicului în concordanţă cu reglementările Directivei. O interpretare contrară ar putea intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau alte principii generale ale dreptului Uniunii, în cazul instituirii unei astfel de practici, putând genera inechităţi incompatibile cu sistemul articulat de protecţie a titularilor de mărci pus în practică la nivelul Uniunii Europene, aspect în mod corect sesizat de către instanţa de apel.

Nu îşi găseşte suport juridic nici susţinerea recurentei relativă la obligaţia instanţei de a dispune repararea prejudicului suferit, la cererea părţii vătămate, cu titlu de alternativă şi nu în subsidiar, în aprecierea eronată a alin. (2) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, din moment ce a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor alin. (1) ale aceluiaşi articol.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, "La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite".

Înalta Curte observă că legiuitorul în alin. (1) al acestui articol face referire la calificarea atitudinii subiective a contrafăcătorului în desfăşurarea activităţii de contrafacere ("cu intenţie"), dar şi la condiţia daunelor-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite, pe care titularul dreptului încălcat le poate pretinde, în timp ce alin. (2) atât în varianta de la lit. a), cât şi cea de la lit. b), indică instanţei de judecată criteriile pe care trebuie să le ia în considerare la stabilirea daunelor interese, însă ordinea instituită prin inserarea conjucţiei disjunctive "sau" impune titularului dreptului să se raporteze la anumite criterii ce permit determinarea efectivă a prejudiciului produs, în prima ipoteză, pe când în cea de-a doua ipoteză o atare evaluare potrivită şi necesară este posibilă doar în situaţia în care prejudiciul afirmat şi dovedit este dificil de cuantificat.

Or, instanţa de apel, stabilind coordonatele de interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, în concordanţă cu norma înscrisă în art. 13 din Directiva 2004/48/CE, ţinând cont de faptul că instanţele sunt obligate să asigure o interpretare conformă a dreptului european, dar şi să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, potrivit celor statuate de jurisprudenţa curţii europene, validând susţinerea apelantei-reclamante, a reţinut că pârâta, în calitate de profesionist, răspunde şi în ipoteza unei încălcări din culpă a obligaţiilor sale şi nu doar în cazul existenţei intenţiei ca formă a vinovăţiei, privită într-un sens larg decât noţiunea la care se referă legiuitorul român, care să cuprindă şi acele situaţii în care partea, deşi nu a acţionat cu intenţie, trebuia şi putea să prevadă rezultatul faptei sale.

Totodată, a avut în vedere că argumentele reclamantei expuse în cadrul cererii introductive cu referire la valoarea prejudiciului evocat, reiterate în apel, circumscrisă unei sume forfetare, estimată ca beneficiul nerealizat, bazată pe o situaţie ipotetică ("încheierea mărcii"), deduc judecăţii ipoteza oferită de alin. (2) lit. b) a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, cu ignorarea faptului că reperul utilizat drept criteriu pentru cuantificarea prejudiciului este cel prevăzut la lit. a) a aceluiaşi articol şi absenţa unor elemente concrete care să susţină un atare prejudiciu, aspecte care au fost analizate în cele ce preced astfel că o reluare a acestora ar fi superflu.

Cu privire la jurisprudenţa naţională, invocată de recurentă, Înalta Curte notează că, în pofida unei uzanţe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătoreşti (hotărâri care sunt menţionate uneori ca argumente în motivarea altor hotărâri judecătoreşti) în sistemul românesc de drept hotărârile judecătoreşti nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, fiecare hotărâre judecătorească privită în mod singular exprimă un raţionament juridic strict individualizat în raport cu o situaţie de fapt determinată şi cu argumentele părţilor litigante, care nu coincide în totalitate cu argumentele ce pot fi invocate în alte cauze cu elemente de similaritate. De aici rezultă şi relativitatea raţionamentului juridic expus prin hotărâri judecătoreşti, care nu exprimă o judecată general valabilă, ci una determinată de împrejurările concrete ale fiecărei speţe soluţionate şi de apărările formulate, ceea ce implică inaptitudinea unui astfel de raţionament de a fi invocat şi în alte speţe.

Or, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept, prin evocarea jurisprudenţei naţionale, recurenta tinde, în realitate, la reevaluarea situaţiei de fapt dând valoare probatorie unor hotărâri judecătoreşti considerate ca fiind concludente din perspectiva unor situaţii similare cu cea în care se află recurenta, ceea ce excedează, însă, controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei relativă la omisiunea primei instanţe de a analiza dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, confirmată şi de către instanţa de apel, fapt ce ar fi impus trimiterea cauzei spre rejudecare şi nu menţinerea soluţiei de respingere a cererii de acordare a daunelor-interese, potrivit considerentelor ce au înlocuit motivarea primei instanţe, Înalta Curte observă că partea nu a indicat în concret care ar fi acele reguli de procedură pe care instanţa de apel le-ar fi încălcat prin conduita sa atunci când nu a dispus o astfel de măsură prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul poate fi promovat numai pentru aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, nelegalitate care să fie în mod expres indicată şi argumentată de partea recurentă. Opinia unei părţi care invocă nelegalitatea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie sprijinită pe indicarea în mod expres a normei de procedură pretins a fi încălcată, pentru ca instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac să poată cerceta pretinsul caracter de nelegalitate invocat.

În absenţa unei atare premise de analiză, Înalta Curte nu poate reţine vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate în sensul celor afirmate de recurentă, critica cu acest conţinut urmând a fi înlăturată.

Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte constată că modalitatea în care instanţa devolutivă a procedat este corectă, câtă vreme, menţinânnd soluţia de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor, a substituit considerentelor avute în vedere de judecătorul fondului cu propriile sale considerente care reflectă un raţionament juridic clar şi concis, menit să demonstreze justeţea soluţiei adoptate.

Ţinând cont că raţionamentul judiciar expus până în acest punct de către instanţa supremă prefigurează caracterul nefondat al recursului şi că solicitarea de menţinere a cauzei în rejudecare, după casarea hotărârii atacate, a fost formulată în subsidiar, devine inutilă din această perspectivă analiza argumentele inserate la punctul D din memoriul de recurs, în susţinerea capătului de cerere privind acordarea de daune-interese prin raportare la art. 14 alin. (1) şi (2) lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 100/2005, prin care recurenta a făcut trimitere la dezlegările date de către instanţa de apel, intrate sub autoritatea de lucru judecat, referitoare la existenţa faptei ilicite (activitatea de contrafacere a pârâtei), prejudiciu (prezumat prin folosirea mărcii în activitatea comercială fără consimţământ reclamantei), raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia pârâtei (culpa); obligativitatea instanţei de a stabili daunele-interese în condiţiile reţinerii aplicabilităţii în cauză a art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, ţinând cont şi de interpretarea dată acestui articol de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (respectiv art. 13 din Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005 şi coincide în conţinut cu art. 14 din Ordonanţă) în sensul că partea vătămată poate solicita inclusiv prejudicial moral suferit nu doar material, în temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005; utilizarea mărcii reclamantei cu vinovăţie sub forma intenţiei de la data notificării şi până la data schimbării denumiri mărcii (16.02.2021-09.01.2023); activitatea de contrafacere desfăşurată de către pârâtă cu vinovăţie sub forma culpei în ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii (01.07.2008-28.08.2024); cuantificarea prejudiciului prin raportul de evaluare depus, ca probă, la dosar, neînlăturat de către instanţele anterioare; efectuarea unei noi expertize judiciare având ca obiectiv cuantificarea prejudiciului.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt întrunite cerinţele pentru a opera motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 468A din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 468A din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.