Cassation admissibility: nullity for failure to formulate legal grounds challenging factual assessment of public communication of sound recordings in a private business

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 30 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM (în prezent, Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM), a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la: plata sumei de 2.583 RON plus TVA, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unităţii deţinute, în perioada 01.09.2017-31.05.2019; plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.133,08 RON calculate până la data de 21 mai 2019, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate; plata cheltuielilor de judecată.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM (în prezent, Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM); a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.749 RON reprezentând triplul remuneraţiei pentru comunicarea publică de fonograme în intervalul 01.09.2017-31.04.2019; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 908,6 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi în continuare până la achitarea integrală a debitului restant; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 695 RON.

I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 722 din 08 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.583 RON, reprezentând triplul remuneraţiei pentru intervalul 01.09.2017-31.04.2019 şi a respins capătul de cerere referitor la penalităţi.

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 24 din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursului; a admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 722 din 08 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 1105 din 09 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.583 RON, reprezentând triplul remuneraţiei aferente perioadei 01.09.2017-31.04.2019, pentru comunicare publică de fonograme, datorată artiştilor interpreţi sau executanţi; a respins acţiunea pentru rest; cu cheltuieli de judecată.

I.2.2. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 343 din 28 febrarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1105A din 09 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.3. Al treilea ciclu procesual:

I.3.1 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 906 din 25 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.583 RON (fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei aferente perioadei 01.09.2017-31.04.2019; a a respins capătul de cerere referitor la penalităţi; a păstrat în rest sentinţa; a respins cererea intimatei privind cheltuielile de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 906 din 24 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 12 decembrie 2024, sub nr. x/2019, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 16 decembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza a II-a coroborat cu art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancţiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii apelului, anulării sentinţei civile nr. 2276 din 23 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, şi respingerii cererii formulate de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta A. a arătat că instanţa de apel, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ., în rejudecarea apelului, în cel de-al doilea ciclu procesual, a păstrat aceeaşi hotărâre dată în primul ciclu procesual fără a stabili exclusiv în baza probelor existenţa aparatului TV în spaţiul deţinut de pârâtă şi dacă în perioada la care se referă litigiul şi în cadrul activităţii acesteia desfăşurate în acest salon de înfrumuseţare exista o comunicare publică aptă de a genera obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţii şi executanţii în condiţiile Legii nr. 8/1996, cu luarea în considerare a dezlegărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza nr. 135/2010 B. împotriva lui C..

A menţionat că instanţa de apel nu a efectuat o abordare individualizată a utilizatorului şi a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată în raport de dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, deşi, prin decizia nr. 343/28 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca instanţa de apel să stabilească în cel de-al doilea ciclu procesual activitatea efectuată, numărul de persoane ce pot avea acces concomitent sau succesiv la fonogramele difuzate, configuraţia spaţiului utilizat, instanţa de apel nu s-a raportat şi nu a ordonat probe care să lămurească starea de fapt şi de drept existentă şi să respecte obligaţiile impuse de instanţa de control judiciar.

A precizat că instanţa de apel nu a verificat dacă clienţii acestui salon ce vin pe bază de programare sunt asimilaţi cu utilizatorii indicaţi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene luând în considerare conform susţinerilor numărul mic de angajaţi ce îşi desfăşoară activitatea în ture, prin rotaţie precum şi verificarea efectivă a caracterului lucrativ şi avantajul procurat prin analiza tuturor criteriilor.

Instanţa de apel s-a limitat a analiza o adresă înaintată de recurentă, la a face supoziţii şi interpretări excesive, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanţa de recurs şi fără a se verifica şi analiza solicitările acesteia cu privire la obligarea la plata sumei de 2.583 RON reprezentând tripul remuneraţiei aferente perioadei 01.09.2017-31.04.2019.

Nu este incidentă în speţă hotărârea pronunţată în cauza C-306/05 SGAE care vizează situaţia hotelierilor care amplasează în camerele de hotel sau în alte spaţii astfel de dispozitive, întrucât recurenta nu percepe taxe suplimentare pentru difuzare, iar la salon nu vin persoane interesate pentru acest lucru nefiind vorba de noţiunea de "public" mai ales că nu există o pluralitate semnificativă, elementele indicate în decizia recurată nepermiţând asimilarea cu utilizatorii indicaţi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Dacă s-ar fi analizat utilizatorul, conform îndrumării date de instanţa de control judiciar, s-ar fi constatat că este reprezentat de angajaţii salonului şi nu de clienţi, context în care respectiva comunicare se realizează practic independent de voinţa clienţilor, aceştia nefiind interesaţi de comunicarea respectivă.

În speţă, nu s-a dovedit că recurenta ar fi comunicat clienţilor săi opere înregistrate pe fonograme şi nici că ar fi solicitat pentru aceasta plata unei taxe de intrare sau că ar avea vreun avantaj. O comunicare publică a unei fonograme există numai atunci când aceasta din urmă ar fi comunicată efectiv într-un loc public sau deschis publicului în faţa unei audienţe ori în spaţii private în faţa unui public plătitor numeros.

Recurenta-pârâtă a precizat că lipseşte caracterul public, întrucât clienţii unui salon de înfrumuseţare nu constituie un public, aceştia neavând o dimensiune socială, economică sau juridică autonomă, prestaţia specifică a salonului, furnizată pe bază de contract, se situează pe primul plan, iar prin muzica şi imaginile puse la dispoziţia publicului în acest cadru sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită nu se urmăreşte un scop lucrativ; angajaţii salonului sunt obligaţi să respecte drepturile individuale ale clienţilor săi şi nu pot oferi prestaţii simultan, acesta fiind motivul pentru care clienţii respectivi s-ar fi adunat în salon în acelaşi timp; clienţii nu au plătit o taxă de intrare; calculele referitoare la numărul clienţilor unui salon de înfrumuseţare sunt inexacte; nu există nicio punere la dispoziţia publicului.

Nu poate fi reţinută concluzia instanţei de apel potrivit căreia, dacă o persoană privată ascultă muzică în spaţii private constituie o comunicare publică, însă nu se poate considera că în cadrul unui astfel de salon este un public ca cel prevăzut în hotărârea pronunţată în cauza C-306/05 SGAE, iar prin excepţie, deşi nu a existat un televizor raportat la obiectul activităţii recurentei, nu este posibilă o creştere a clientei ca urmare a unor astfel de difuzări cu consecinţa creşterii preţului prestărilor de serviciu oferite.

O atare difuzare nu este susceptibilă în sine de a avea o repercursiune asupra veniturilor recurentei, întrucât clienţii recurentei vin la salon având ca unic obiectiv înfrumuseţarea, astfel că o pretinsă difuzare de fonograme nu este un aspect inerent în practica serviciilor de înfrumuseţare, iar clientela nu poate fi receptivă la asemenea difuzări deoarece în salon clienţii vin cu programare, nu sunt nevoiţi să aştepte, nefiind vorba de o difuzare cu caracter lucrativ.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că nu percepe tarife pentru crearea unui mediu ambiental, ca un hotelier, iar clienţii vin cu programare, neexistând în incintă o sală de aşteptare pentru crearea unor condiţii ambientale, astfel că hotărârea invocată de instanţa de apel s-a realizat în mod discriminatoriu contrar celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi legislaţia în vigoare.

În opinia recurentei, noţiunea de "comunicare publică" prevăzută la art. 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 trebuie interpretată în sensul că nu acoperă situaţia difuzării gratuite de fonograme într-un salon de înfrumuseţare, precum cel din acţiunea pendinte în cadrul exercitării unei profesii liberale, în avantajul clientelei, care beneficiază de aceasta independent de voinţa sa, şi, în consecinţă, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remuneraţie.

Faţă de aspectele evidenţiate, recurenta-pârâtă a considerat că se găseşte în situaţia anterioară celei ce a determinat casarea cu trimitere, drepturile acesteia devenind iluzorii, deşi legislaţia internă şi europeană protejează în mod efectiv aceste drepturi, producând o evidentă inechitate socială şi legală prin protejarea culpei reclamantei, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil garantata de art. 6 alin. (1) din Convenţie, care înglobează dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Or, soluţia dată în apel, în lipsă de probe, este disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit, iar instanţa de apel nu a oferit motive relevante şi suficiente pentru justificarea acesteia.

Dacă s-ar fi avut în vedere obligaţia dispusă prin hotărârile de casare şi s-ar fi verificat şi analizat prin încuviinţarea de probe solicitările recurentei hotărârea cu certitudine ar fi fost alta, beneficiind de egalitatea de arme, deoarece nu au fost stabilite circumstanţele săvârşirii pretinsei comunicări publice apte de a genera plata vreunei remuneraţii noi faţă de situaţia de fapt învederată de reclamantă, care este de natură a produce îndoieli, instanţei revenindu-i obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului.

A precizat că referatele înaintate de intimată nu pot avea valoarea probatorie a unui înscris în sensul de instrumentum probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la o parte pentru a fi opus acesteia, suma de bani la care a fost obligată nu poate fi considerată certă lichidă şi exigilă nu rezultă dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii şi atrage îmbogăţirea fără just temei a reclamantei în detrimentul patrimoniului societăţii pârâte.

Contrar celor menţionate în referate nu au existat discuţii cu niciun administrator, iar o planşă foto cu un televizor în funcţiune din referatul întocmit la 01 aprilie 2019, nu atestă realitatea, aspect ce poate fi demonstrat cu martori sau chiar printr-o cercetare la faţa locului sau orice altă probă.

A arătat că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei dovada cercetării organelor de poliţie în legătură cu sesizarea făcută la 21 decembrie 2017, care ar fi fost în măsură să facă dovada deţinerii unui televizor, aşa cum s-a susţinut de către angajatul reclamantei, şi utilizarea fără drept prestaţiile artistice în domeniul audiovizualui şi a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.

Or, în considerarea art. 249 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a făcut dovada celor pretinse prin cererea de chemare în judecată sub nici un aspect pentru a fi îndreptăţită să primească sumele contestate, nefiind vorba de un cert lichid şi exigibil, după cum a arătat prin întâmpinare.

A menţionat că nu a solicitat autorizaţie/licenţă neexclusivă, întrucât la punctul de lucru nu se difuzează prestaţii artistice muzicale fixate pe fonograme sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual.

A precizat că, în speţă, nu este dovedită angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei din perspectiva săvârşirii unei fapte ilicite pentru perioada solicitată în acţiune constând în utilizarea fără drept a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual şi a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 şi Metodologiei aprobate prin decizia O.R.D.A. nr. 399/2006, în lipsa oricărei probe.

Condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, iar sub acest din urmă aspect în alin. (2) al art. 1357 C. civ. se arată că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Pentru angajarea răspunderii, însă, este necesar stabilirea în primul rând a faptei ilicite şi a vinovăţiei autorului, adică determinarea poziţiei subiective a acestuia în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.

În condiţiile în care recurenta a săvârşit o asemenea faptă, iar reclamanta nu a probat efectiv acest lucru, acţiunea sa este neîntemeiată.

Concluzionând, a susţinut că prin hotărârea recurată au fost încălcate normele de drept material, aplicându-se un text de lege străin situaţiei de fapt, extinzându-se norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică pe de o parte, iar pe de altă parte s-a restrâns nejustificat aplicarea prevederilor legale cu violarea unor principii generale de drept.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 20 ianuarie 2025, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi- CREDIDAM a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, contrar celor invocate de către recurenta-pârâtă, a arătat că instanţa de apel în mod temeinic s-a aplecat asupra dispoziţiilor de îndrumare regăsite în hotărârea instanţei de recurs şi, la termenul de judecată din 17 aprilie 2024, a solicitat apelantei să prezinte pentru termenul din 25 septembrie 2024, dovezi privind activitatea prestată în cadrul salonului, dovada veniturilor obţinute, tipul de activitate şi numărul de angajaţi pe perioada dedusă judecăţii.

A precizat că pe baza adresei şi a informaţiilor puse la dispoziţia instanţei de apel, de către apelantă, aceasta a concluzionat ca se poate stabili că în cadrul salonului administrat de pârâtă, în intervalul de referinţă, au fost prestate servicii de manechiură, de frizerie şi de coafor, apreciind că prestarea de către 3-4 angajaţi simultan a aceluiaşi serviciu are drept premisă existenţa unei cereri serioase din partea clientelei pentru serviciul respectiv.

A menţionat că recurenta, la adresa unde funcţioneză salonul de înfrumuseţare, conform extrasului de la ONRC, din 20 mai 2019, avea autorizată ca şi activitate, codul CAEN 9602-Coafură şi alte activităţi de înfrumuseţare (acest cod CAEN include atât activităţile de frizerie, coafor, dar şi manechiură, respectiv activităţi de îngrijire corporală), astfel cum a rezultat şi din adresa comunicată in rejudecare, de către societatea A..

Totodată, în considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a reţinut că activităţile apelantei sunt deschise publicului larg, calitatea de profesionist a apelantei şi prestarea serviciilor în exerciţiul unei întreprinderi excluzând ideea de grup privat sau dreptul acestuia de a refuza prestarea serviciilor specifice consumatorilor.

A învederat caracterul formal al criticii conform căreia nu s-ar fi dovedit faptul că aceasta ar fi comunicat clienţilor săi opere înregistrate pe fonograme din moment, de vreme ce prin decizia de casare instanţa supremă a dispus ca, în rejudecare, curtea de apel să determine toate elementele specifice activităţii desfăşurate în concret de pârâtă din care să rezulte comunicare publică de fonograme în spaţiul deţinut de către aceasta prin intermediul aparatului TV, chestiune care a fost analizată, reţinând că intimata-reclamantă a probat această situaţie de fapt, atât prin mijloacele foto de pe pagina de facebook a apelantei pârâre din datele de 02 septembrie 2017 şi 16 septembrie 2017, de unde rezultă, în mod nemijlocit, faptul amplasării fizice a aparatului TV în incinta salonului, planşe depuse chiar de societatea pârâtă, în apel, în primul ciclu procesual, cât şi prin referatele inspectorilor CREDIDAM, din care rezultă nemijlocit, amplasarea aparatului TV, dar şi faptul că acesta era în stare de funcţionare la momentul efectuării controlului.

Totodată, a susţinut că nemulţumirea recurentei referitoare la valoarea probatorie a planşelor foto şi proceselor-verbale (referatele) întocmite de inspectorii CREDIDAM în exercitarea atribuţiilor legale de control din 01 aprilie 2019 şi 25 septembrie 2017 nu se constituie într-o critică de nelegalitate, deoarece acest aspect a fost deja tranşat de instanţa supremă, prin decizia nr. 343 din 28 februarie 2023.

În plus, prin decizia de casare, s-a apreciat necesar ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze dacă există vreo circumstanţă particulară, generatoare a obligaţiei de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, pentru asigurarea aplicării efective a criteriilor de apreciere desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că, în cauză, sunt incidente prezumţiile judiciare, acestea având puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

În acest sens, curtea de apel a apreciat că se susţine prezumţia de comunicare publică, în condiţiile în care apelanta a negat doar formal existenţa televizorului în cadrul salonului, fără a furniza o explicaţie rezonabilă pentru care TV-ul apare în capturile de ecran în care se constată existenţa aparatului, în funcţiune ori difuzarea unor programe TV.

O altă critică s-a referit la faptul că recurenta nu ar fi solicitat plata unei taxe de intrare sau că ar fi obţinut alte avantaje din difuzarea fonogramelor, aceasta difuzare neavând un caracter lucrativ, însă, în baza probelor administrate, în mod corect curtea de apel a reţinut, în rejudecare, că în prezentul litigiu a existat o intervenţie pe deplin conştientă a utilizatorului în activitatea de comunicare publică, scopul fiind acela de a crea o ambianţă plăcută cu consecinţe directe asupra potenţialului atractiv al salonului de înfrumuseţare.

Televizorul instalat în salonul de înfrumuseţare face ca întreaga şedere în locul respectiv al clienţilor, să creeze acestora o stare de bine, în care îngrijirea personală de calitate nu este singura împrejurare importantă, ci şi mediul unde ea se petrece, ambientul prezentând relevanţă, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, iar comunicarea de opere muzicale cu prilejul prestării acestor servicii constituie o prestare de servicii suplimentară, fiind de natură a aduce un plus de atractivitate acestei unităţi comerciale, faţă de altele ce nu oferă această facilitate, procurând în acest fel un avantaj concurenţial.

În raport de toate aceste argumente, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-135/2010 nu sunt incidente.

Nu reprezintă o critică de nelegalitate nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a aplicat greşit normeler de drept material, aceasta considerând că s-a realizat aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, s-a extins norma juridică dincolo de ipotezele la care se aplică pe de-o parte, iar pe de altă parte s-a restrâns nejustificat aplicarea prevederilor legale cu violarea unor principii generale de drept, în speţa de faţă nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât aceste aspect a fost tranşat prin decizia nr. 343 din 28 februarie 2023.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 07 februarie 2025, prin poştă, în termen legal, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor privind netemeinicia recursului formulate de intimata-pârâtă CREDIDAM invocate prin întâmpinare, reiterând aspectele deduse judecăţii prin cererea de recurs cu privire la nerespectarea hotărârii pronunţate de instanţa supremă, cu ocazia rejudecării apelului, potrivit art. 501 C. proc. civ., cu luarea în considerare a dezlegărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza nr. 135/2010 B. împotriva lui C., precum şi la neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale care să justifice obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 2583 RON + TVA inclusiv reprezentând triplul sumei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ publicate în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unităţii.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 30 mai 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este reglementat în C. proc. civ. ca o cale extraordinară de atac, care urmăreşte examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs". Motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de nelegalitate prin identificarea unuia dintre motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs arătat.

Înalta Curte mai reţine că, în conformitate cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

De asemenea, art. 489 C. proc. civ., denumit "sancţiunea nemotivării recursului", stabileşte că:

"(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului".

În speţă, recurenta-pârâtă a pretins, pe de o parte, nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul nerespectării limitelor rejudecării apelului trasate prin decizia de casare a instanţei de recurs în ceea ce priveşte omisiunea abordării individualizate a unui anumit utilizator şi a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată în raport cu dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-135/2010 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. B., de vreme ce instanţa de apel a menţinut hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual, fără a stabili, în baza probelor, existenţa aparatului TV în spaţiul deţinut şi dacă în perioada de referinţă şi în cadrul activităţii desfăşurate în salonul de înfrumuseţare a existat o comunicare publică aptă de a genera obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţii şi executanţi în condiţiile Legii nr. 8/1996.

Pe de altă parte, a menţionat că instanţa de apel nu a răspuns obiectivelor trasate prin decizia de casare din moment ce rejudecarea apelului s-a limitat doar la analizarea unei adrese depuse de recurentă, precum şi la supoziţii şi interpretări excesive, cu ignorarea apărărilor părţii şi fără a ordona probe care să lămurească situaţia de fapt şi de drept existentă în cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile formulate se circumscriu, în realitate, motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de procedură, respectiv, dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. referitoare la obligativitatea deciziilor de casare pentru instanţa de rejudecare.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează nerespectarea de către instanţa devolutivă a dispoziţiilor deciziei de casare pronunţate în ciclul anterior se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti, ceea ce presupune ca instanţa de rejudecare a fondului după casare să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu mai poate repune în discuţie dezlegările date problemelor de drept în recurs şi nici nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin decizia de casare.

Din acest punct de vedere, pentru a proceda la verificarea criticilor ce reclamă nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul încălcării art. 501 C. proc. civ., instanţa supremă consideră util să sintetizeze aspectele asupra cărora instanţa de apel era chemată să se pronunţe în rejudecarea căi ordinare a apelului.

Astfel, prin decizia nr. 343 din 28 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constatând întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. cu privire la neaplicarea corespunzătoare de către instanţa de apel a criteriilor regăsite în hotărârea pronunţată în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. B. şi a dispoziţiilor deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, a admis recursul declarat de pârâta A. S.R.L. - D împotriva deciziei civile nr. 1105A din 09 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului, la aceeaşi instanţă de apel.

În evaluarea criticilor formulate de pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel pronunţate în al doilea ciclu procesual, instanţa supremă a avut în vedere decizia nr. 24 din 19 ianuarie 2021, pronunţată în primul ciclu procesual, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei împotriva deciziei prin care s-a dispus obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În argumentarea acestei soluţii, s-a reţinut că decizia pronunţată în apel nu a fost motivată în lumina exigenţelor unui proces echitabil şi ale unui tratament procesual egal, în condiţiile în care nu au fost analizate criticile aduse de către partea apelantă hotărârii primei instanţe; nu a fost evaluat conţinutul înscrisurilor depuse de către reclamantă în justificarea pretenţiilor sale, cu toate că apelanta-pârâtă, prin criticile formulate, tindea a demonstra contrariul celor consemnate în procesele-verbale exhibate de reclamantă, iar solicitarea de administrare a unor probe suplimentare în apel nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nici tranşată de către instanţă.

Totodată, instanţa supremă a arătat că, în măsura în care se va constata existenţa aparatului TV în incinta spaţiului deţinut de către pârâtă, instanţa de rejudecare va trebui să stabilească dacă partea recurenta a realizat, în perioada la care se referă litigiul şi în cadrul activităţii concret desfăşurate în salonul de înfrumuseţare, o comunicare publică aptă a genera obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţi sau executanţi în condiţiile Legii nr. 8/1996, ţinându-se cont şi de dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. (în continuare, cauza C-135/10 B.).

Prin urmare, ceea ce s-a tranşat prin decizia de casare reflectă, în primul rând, necesitatea stabilirii motivate, de către instanţa de apel, a existenţei unui aparat TV amplasat în spaţiul deţinut de către pârâtă, prin raportare la toate criticile aduse de către pârâtă hotărârii primei instanţe, prin cererea de apel, instanţa urmând să se pronunţe şi asupra solicitării de probe formulate în calea de atac, în condiţiile în care decizia casată nu era motivată în mod corespunzător, iar cererea apelantei de administrare a unor probe suplimentare în apel fusese ignorată.

În al doilea rând, pentru ipoteza în care s-ar stabili existenţa aparatului TV în incinta spaţiului deţinut de către pârâtă, instanţa supremă a statuat în privinţa necesităţii determinării unei "comunicări publice" în sensul legii, în perioada de referinţă a litigiului, ţinând-se cont şi de dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-135/10 B., prin care, deşi au în vedere un alt utilizator decât cel din prezenta cauză (anume, un cabinet stomatologic), se reiterează criterii jurisprudenţiale anterioare pentru determinarea existenţei unei comunicări publice a unei fonograme protejate şi modul de aplicare efectivă a acestora.

În consecinţă, prin decizia de casare nr. 24 din 19 ianuarie 2021, s-a stabilit ca în rejudecare, instanţa de apel să verifice situaţia de fapt rezultată din probele administrate în raport de criteriile regăsite în hotărârea pronunţată în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. B., în circumstanţele particulare ale utilizatorului. Această analiză impunea evaluarea situaţiei concrete a actelor efectuate de către pârâta A. în interiorul spaţiului pe care îl deţine, ceea ce presupunea a se determina în fapt nu numai simpla amplasare a aparatului TV în incinta salonului de înfrumuseţare al pârâtei, ci şi toate acele elemente specifice activităţii desfăşurate în concret de către pârâtă, din care să rezulte comunicarea publică de fonograme în spaţiul deţinut de către aceasta, prin intermediul aparatului TV, aptă a genera obligaţia de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi în condiţiile Legii nr. 8/1996.

Prin ultima decizie de casare, instanţa de recurs a apreciat că asigurarea aplicării efective a criteriilor de apreciere desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ar fi presupus a se stabili, în primul rând, activitatea pârâtei în legătură cu care s-a reţinut comunicarea publică de fonograme, ce reprezintă cauza juridică a pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul de a se indica dacă, în acelaşi spaţiu, pârâta desfăşoară mai multe activităţi (coafor, manichiură, masaj etc.) şi, în caz afirmativ, dacă obligaţia de plată a remuneraţiei se raportează în speţă la toate aceste activităţi ori doar la una dintre ele.

Aspectul în discuţie era relevant pentru numărul de persoane care pot avea acces la fonogramele difuzate, în paralel sau succesiv, anume clienţii tuturor angajaţilor care lucrează în acelaşi spaţiu sau doar clienţii aceloraşi angajaţi care prestează serviciile pe care le are în vedere reclamanta prin pretenţiile formulate, în situaţia în care cererea de chemare în judecată ar viza doar o anumită activitate prestată în salonul respectiv.

În acelaşi timp, instanţa supremă a apreciat asupra caracterului semnificativ al configuraţiei şi suprafaţei spaţiului, în sensul stabilirii accesului efectiv al clienţilor la aparatul TV, dat fiind că, potrivit celor statuate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, "publicul" care face obiectul comunicării trebuie să fie receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu "captat" în mod accidental (paragraful 91 din hotărârea B.).

În al doilea rând, în decizia de casare s-a reţinut că ar fi trebuit să se stabilească dacă sfera clienţilor care pot fi consideraţi că au acces, concomitent sau succesiv, la obiectul protejat, prin intermediul aparatului TV, constituie o pluralitate prea mică sau chiar nesemnificativă de persoane interesate, astfel încât nu ar putea fi "public", în sensul celor statuate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (paragrafele 84-86 din hotărârea pronunţată în cauza C-135/10 B.), ţinând cont de prevederiler metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ (pct. B, astfel cum a fost configurat prin Protocolul încheiat în data de 22 septembrie 2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 19 octombrie 2015 în baza Deciziei ORDA nr. 99/2015).

În legătură cu noţiunea de "public", s-a reţinut că instanţa de apel nu a indicat niciun element care să permită asimilarea pârâtei cu utilizatorii vizaţi de hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauzele C-306/05 şi C-162/10, menţionate în decizia recurată în cauză, prezumând doar caracterul deliberat al oferirii accesului la o fonogramă difuzată, din partea pârâtei, pentru clienţii săi, însă doar o abordare individualizată a unui anumit utilizator şi a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, prin valorificarea mai multor criterii, în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte, poate conduce la concluzia existenţei unui act de comunicare publică, astfel cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (inclusiv în paragrafele 78-80 din hotărârea B.).

În privinţa criteriului caracterului lucrativ, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din cauza C-306/05 SGAE, paragraful 44, hotărârea din cauza C-117/15 Reha Training, paragraf 63), instanţa de recurs a reţinut că acest criteriu trebuie corelat cu un beneficiu pe care difuzarea de fonograme îl procură unităţii şi pe care aceasta îl urmăreşte, constând fie în obţinerea unui profit, prin creşterea preţului serviciilor, fie într-un avantaj concurenţial, datorită creşterii calităţii şi a atractivităţii unităţii.

În rejudecarea apelului pârâtei, în cel de-al treilea ciclu procesual, referitor la prima chestiune ce s-a impus a fi lămurită, instanţa de apel a apreciat că situaţia de fapt constând în dotarea salonului de înfrumuseţare al pârâtei cu un aparat TV funcţional, pentru perioada de referinţă, a fost stabilită pe baza probatoriului administrat în faţa primei instanţe şi a celei de apel, în primul ciclu procesual, respectiv planşele foto expuse pe pagina facebook a pârâtei, precum şi cele inserate în referatele întocmite de inspectorii de licenţe, mijloace de probă care s-au impus cu autoritate de lucru judecat în acest cadru procesual, ca urmare a constatării instanţei supreme, în ciclul processual anterior, în sensul că statuarea instanţei de apel asupra chestiunii admisibilităţii probei cu planşele foto provenind de la reclamantă obţinute fără acordul pârâtei nu a făcut obiectul recursului anterior.

Cu privire la circumstanţele particulare referitoare la activitatea concretă în cadrul căreia s-ar efectua în speţă o comunicare publică, generatoare a obligaţiei de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. referitoare la prezumţiile judiciare, sens în care a apreciat că faptul cunoscut, vecin şi conex, de care s-a prevalat intimata-reclamantă pentru a susţine prezumţia de comunicare publică îl reprezintă existenţa aparatului TV în incinta unităţii comerciale, care a fost dovedită în cauză, iar intervenţia pe deplin conştientă a utilizatorului în activitatea de comunicare publică de fonograme are drept scop crearea unei ambianţe plăcute cu consecinţe directe asupra potenţialului atractiv al unităţii comerciale în care se prestează diverse servicii de coafură şi manichiură.

În legătură cu noţiunea de "public", în baza probatoriului administrat în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a indicat elementele care permit asimilarea apelantei-pârâte cu utilizatorii vizaţi de hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele C-306/05 şi C-162/10, şi anume specificul activităţii prestate în cadrul unităţii comerciale operate de apelanta-pârâtă, în intervalul de referinţă (servicii de manichiură, frizerie şi coafor); numărul de angajaţi simultan pentru acelaşi serviciu; un public semnificativ pentru serviciul prestat, cu posibilitatea constantă a lărgirii sale; funcţionarea unităţii pe bază de programare; comunicarea de opere muzicale constituie o prestare de servicii suplimentară, de natură a aduce un plus de atractivitate unităţii comerciale şi un avantaj concurenţial.

Considerentele decizie atacate, mai sus prezentate, pun în evidenţă faptul că, în rejudecarea apelului, analiza pe care instanţa devolutivă a efectuat-o cu privire la legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă, s-a circumscris întocmai reperelor obligatorii trasate prin cea de-a doua decizie de casare, răspunzând fiecăreia dintre chestiunile esenţiale reliefate de instanţa de control judiciar, în concordanţă cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

Pretinzând pe calea prezentului recurs că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare, recurenta susţine că aceasta nu a efectuat o abordare individualizată a utilizatorului şi a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată, în raport cu dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în concordanţă cu decizia de casare, fapt ce ar fi presupus ordonarea unor probe care să elucideze starea de fapt (activitatea efectuată, numărul de persoane ce pot avea acces concomitent sau succesiv la fonogramele difuzate, configuraţia spaţiului utilizat, numărul mic de angajaţi ce îşi desfăşoară activitatea în ture, prin rotaţie) şi verificarea efectivă a caracterului lucrativ şi avantajului procurat prin analizarea tuturor criteriilor statuate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, recurenta consideră că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu a fost complet dovedită, că probatoriul administrat a fost insuficient şi inapt să dovedească aspectele de fapt ce au fundamentat soluţia adoptată, ceea ce ar fi impus instanţei devolutive să administreze şi alte probe pe baza cărora să poată stabili pe deplin adevărul judiciar.

Aceste aspecte, dincolo de faptul că nu au aptitudinea de a demonstra modalitatea în care instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi, implicit, incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., se circumscriu, mai degrabă, unor veritabile critici de netemenicie aduse deciziei atacate, întrucât pun în discuţie probatoriul administrat sau cel care, potrivit aprecierii recurentei, ar fi trebuit să fie administrat, şi însăşi modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la acesta atunci când a stabilit situaţia de fapt. Or, astfel de chestiuni ce ţin de aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului, nu pot fi cenzurate pe calea recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că doar formal şi numai pentru a justifica posibilitatea declanşării căii extraordinare de atac recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., întrucât, în realitate, criticile aduse deciziei instanţei de apel reflectă nemulţumirea părţii faţă de modalitatea în care a fost analizată situaţia de fapt şi probatoriul.

Rezultă cu evidenţă din cuprinsul motivelor de recurs că, fără a releva, în concret, niciun aspect de nelegalitate susceptibil de a fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta opune, doar, aprecierilor instanţei de apel propriile susţineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele şi concluzia la care ar fi trebuit, în opinia sa, să se ajungă, contestând modalitatea în care instanţa de apel a evaluat situaţia de fapt în raport de criteriile identificate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru determinarea existenţei unei comunicări publice, respectiv, pentru a demonstra calitatea de utilizator a pârâtei în concordanţă cu jurispudenţa în materie a aceleiaşi instanţe europene. Or, această manieră de motivare a recursului exclude incidenţa cazurilor de recurs reglementate de textul legal menţionat, care presupun existenţa unor încălcări ale regulilor de procedură ori ale normelor de drept material, ipoteze ce nu au fost demonstrate în cauză.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, aprecierea probelor fiind operaţiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile şi observaţiile părţilor să fie cu adevărat reţinute, adică analizate corespunzător de către instanţa de judecată, ceea ce înseamnă că instanţa are obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de a le aprecia relevanţa, potrivit principiului mai sus menţionat. Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile reclamantei nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunţite a probelor şi a situaţiei de fapt, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului şi cu respectarea întocmai a dispoziţiilor deciziei de casare, nu se poate reţine nici o eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă primului motiv de recurs urmând a fi înlăturate în totalitate, ca neîntemeiate

Nu se circumscriu unor critici de nelegalitate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., nici celelalte susţineri ale pârâtei din motivele de recurs referitoare la obligaţia de plată a remuneraţiei la care au dreptul artiştii interpreţi şi executanţi în condiţiile Legii nr. 8/1996 şi la atribuirea xcalităţii de utilizator, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei europene, câtă vreme în dezvoltarea acestora partea nu a demonstrat modalitatea în care, prin dezlegările pe care le-a dat chestiunilor în discuţie, instanţa de apel a încălcat normele de drept material ci a făcut, doar, trimiteri generice la aspectele reţinute în decizia de casare în legătură cu dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-135/2010 Societa Consortile Fonografici împotriva lui C. B. şi la lipsa de identitate dintre situaţia din speţa de faţă şi cea avută în vedere în cauza C-306/05 SGAE. În plus, recurenta a reluat o serie de argumente de care s-a prevalat şi în ciclul procesdual anterior, care au fost deja tranşate prin decizia de casare, şi care nu mai pot fi repuse în discuţie, ignorând ea însăşi existenţa dezlegărilor date de instanţa supremă în ciclul procesual anterior.

Reafirmând inexistenţa unei comunicări publice apte a genera obligaţia de plată a remuneraţiei pretinsă de intimata-reclamantă în contextul factual descris, recurenta-pârâtă solicită o nouă examinare a aceloraşi împrejurări de fapt şi de drept menite a exclude răspunderea civilă delictuală reţinute în sarcina sa, însă o atare reevaluare excedează controlului de legalitate ce se poate realiza în prezenta etapă procesuală.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept ceea ce implică, în mod necesar, ca partea să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată, apte a provoca controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă pârâta A. S.R.L.-D nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) şi art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, urmează să constate nul recursul declarat de aceasta împotriva deciziei civile nr. 906 din 25 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Ca o consecinţă a soluţiei adoptate, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează să oblige recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în cuantum de 1.800 RON, reprezentând onorariu avocat, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM, conform extrasului bancar nr. 37819 din 05 martie 2025, eliberat de D. Sucursala Bucureşti, aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta A. S.R.L.-D împotriva deciziei civile nr. 906 din 25 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.R.L.-D la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.800 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.